TRIBUNUL ȘI LECȚIA DE ISTORIE
  • 21-11-2022
  • 0 Comentarii
  • 92
  • 2

În amintirea lui Corneliu Vadim Tudor, în ziua în care ar fi împlinit 73 de ani

Fascinat de cunoașterea Istoriei – știință care ne spune cine sîntem și de unde venim – cu întrega suită de eroi care au pecetluit prin jertfa lor neasemuita frumusețe și dărnicie a pămîntului românesc, aducîndu-ne în față imagini de icoană a României – trăiesc momente de plenară împlinire sufletească atunci cînd citesc pagini în care se reflectă un act istoric sau în care Istoria este chemată în ajutor, în varii situații, evocarea unor pagini de Istorie Națională luminîndu-mi ziua cu fulgerul generat de impactul emoțional al clipei. Fie că este o carte de Istorie, fie că este o revistă specializată pe această tematică, sau, pur și simplu, un articol într-un ziar, sentimentul că revăd aievea scenele și întîmplările descrise îmi oferă o stare de bine, confortul meu intelectual, împrospătat de noua scriere, respiră din plin aerul sacru al vechilor cronici.
Astfel de trăiri am avut zilele acestea cînd, pregătindu-mă pentru numărul Revistei „România Mare” care cuprinde data de 28 noiembrie, ziua în care Corneliu Vadim Tudor ar fi împlinit 73 de ani, m-am gîndit ce tematică să aibă articolul meu închinat acestui eveniment. N-a fost decît un grăunte de timp pînă să ajung la raftul bibliotecii cu volumele semnate de Corneliu Vadim Tudor (multe cu autografe măgulitoare), și să găsesc subiectul căutat: Istoria, mai bine zis, Istoria reflectată în cuvîntările scriitorului, jurnalistului și, nu în ultimul rînd, senatorului Corneliu Vadim Tudor.
Desigur, numărul extrem de mare în care problematica expunerii Tribunului este axată pe Istorie, invocată în ipostaze multiple, te obligă la o minimă trecere în revistă a acestor cuvîntări, alegerea însemnînd alegerea unui bob de rouă de pe o pajiște imensă. Acest bob l-am găsit în articolul de astăzi, rămînînd ca și pe viitor să ne dăm întîlnire în fața „Catedrei” de Istorie, cum, simbolic, poate fi numit cel ce-a fost Corneliu Vadim Tudor.
Pentru astăzi, aflîndu-ne în preajma Zilei Naționale a României, m-am oprit la discursul din 29 noiembrie 1990, rostit liber la Marea Adunare Populară desfășurată la Palatul Sporturilor și Culturii din Tîrgu Mureș.  Alegerea Tîrgu Mureș pentru a ține un discurs într-o zi atît de însemnată pentru România, s-a datorat amintirii sîngeroaselor evenimente din acest oraș transilvan – conflictul interetnic din 19-21 martie 1990, în urma căruia 5 oameni și-au pierdut viața, aproape 300 fiind răniți (printre care și patriotul român Mihăilă Cofariu din Ibăneștii de Mureș).
La 8 luni de la aceste evenimente care au produs un val de indignare în populația de etnie română din zonă – momentul fiind folosit pentru ațîțarea etniei maghiare și pentru deturnarea realității în defavoarea românilor – patriotul Corneliu Vadim Tudor a venit la fața locului pentru a-i încuraja pe românii nu numai din Tîrgu Mureș, ci din întreaga Transilvanie, într-un moment în care forțele antinaționale puseseră la cale declanșarea unui război civil.
Momentul istoric special și cadrul specific în care mocnea tensiunea dintre românii și maghiarii din Transilvania, dezvoltată de politica UDMR (înființată la 25 decembrie 1989), au constituit fundalul pe care a venit fulminantul discurs al Tribunului. Cu regretul că nu-l putem reda integral, voi încerca, fragmentat să vă țin în priză în fața unei adevărate (și mari) lecții de Istorie.
Începutul este eroic: „Am venit să v-aduc salutul «României Mari», care alături de «Vatra Românească», a îmbrăcat cămașa morții pentru cauza națională! Am venit împotriva tuturor restricțiilor, a tuturor acelora care mi-au spus să nu vin că-i pericol. Am venit pentru că, dacă acum, de Ziua Națională a României, nu sîntem în mijlocul tragediei românești din Transilvania, nu mai merită să trăim!”. Răspunzînd valului de aplauze care veneau din sală, într-o atmosferă de bucurie și de încredere – sentimente sădite de acest început de discurs – Corneliu Vadim Tudor ridică sala în picioare: „Nu sînteți singuri! Toată Țara e cu Transilvania! Inima Țării bate la Tîrgu Mureș și la Alba Iulia, bate la Cluj, peste tot unde românii au început să se simtă străini la ei acasă!”.
Pentru că ecoul sîngeroaselor evenimente mai plutea în aer, Corneliu Vadim Tudor nu putea să nu amintească de acest incident interetnic, arătînd care este una din acuzele alimentării cu ură a relațiilor dintre românii și maghiarii din Transilvania: „Nu știu care este opinia Puterii noastre la nivel central, dar eu cer chiar aici, la Tîrgu Mureș, desființarea, prin Lege, a organizației teroriste U.D.M.R! Dacă nu le place în România, n-au decît să se ducă în Ungaria! Aș dori să dea Dumnezeu din ceruri să nu mai avem asemenea tragedii ca aceea din 20 martie”.
Întorcînd filele Istoriei oratorul aduce în fața auditoriului momente din viața interetnică a României interbelice, cînd, în 1935, în urma Mesajului Tronului, adresat de Carol al II-lea, un deputat maghiar, de la București, Gabriel Bethlen, s-a plîns de faptul că minoritățile din România nu au drepturi depline. Pe loc, marele politician și diplomat Nicolae Titulescu i-a dat o replică, redată din memorie de către Corneliu Vadim Tudor, din care reproduc următoarele: „Domnule deputat, nu  veți găsi în toată Istoria României un om politic care să aprecieze mai mult calitățile Poporului maghiar. Sînt primul care recunoaște că sînt oameni minunați, sînt buni mizicieni, buni muncitori, pot fi camarazi desăvîrșiți, dar dumneavoastră nu doriți egalitate cu noi, dumneavoastră doriți privilegii, dumneavoastră aveți o boală foarte ciudată: boala persistenței pe retină a imaginii Ungariei Mari, care, în realitate era de operetă”. Iată un răspuns care s-ar potrivi de minune și astăzi pentru a potoli unele derapaje ale unor conaționali de etnie maghiară, în special, la nivelul județelor Covasna și Harghita. Dar, ce folos dacă nu mai avem în Parlamentul României de acum patrioți asemenea lui Nicolae Titulescu și Corneliu Vadim Tudor!
Presa otrăvită, cea dirijată pentru a inocula în mintea românilor idei malefice, minciuni și atitudini defetiste, l-a prezentat pe Corneliu Vadin Tudor, ori de cîte ori a primit ordin să-l atace, ca pe un antimaghiar și antisemit, încercînd să sape la temelia încrederii pe care o aveau milioane de români în cuvîntul Tribunului. Că toate aceste atacuri și macularea imaginii acestui patriot român au fost nedrepte, o demonstrează și partea de încheiere a discursului de la Tîrgu Mureș, din 29 noiembrie 1990. Prin cuvinte simple, motivate de credința conviețuirii între hotarele României a tuturor semințiilor aduse cîndva de valul Istoriei pe aceste meleaguri, oratorul se adresa de la tribună: „Noi plecăm de aici, dar voi veți rămîne cu conaționalii maghiari și mă rog lui Dumnezeu din ceruri să vă dați mîna, ca pînă acum, și să trăiți ca frații, altfel nu se va putea. Și bine ar fi dacă cerul le-ar lumina calea liderilor maghiari cinstiți, să-și potolească conaționalii, să le spună că pot înflori în limba, civilizația și datinile lor foarte bine, mai bine decît pînă acum. Poarta către viitor este deschisă. De ce forțează extremiștii unguri cursul Istoriei? Pentru că ce vor ei nu se poate! Nu se va clinti nici un fir de iarbă din pămîntul Ardealului!”.
Minunat legămînt de credință și de inimă, exprimat în ajunul Zilei Naționale a României, într-un oraș din Ardealul invocat cu atîta dragoste de poet și de istoric, în fața unor semeni de-ai noștri, care, în primăvara aceluiași an, trăiseră tragedia din 19-21 martie!
Pentru ca acțiunea de la Tîrgu Mureș să aibă un final apoteotic, în deplină rezonanță cu starea oratorului și cu atmosfera de sărbătoare din sală, Corneliu Vdim Tudor a recitat „Triptic la Marea Unire”, un poem amplu, din 180 de versuri, urmat de poemul „Călăii” (104 versuri), poem cenzurat în anul 1985 de reprezentanții maghiari de la nivelul Comitetului Central al PCR. Pentru frumusețea lirică a versurilor și pentru transfigurarea emoțională a noastră, propun cîte un fragment din fiecare poem amintit.
Triptic la Marea Unire
I. Basarabia, 9 aprilie 1918
Ne-au dărîmat lăcaşele cu tunul,
ne-au vînturat în cele patru zări,
tribunii noştri, unul cîte unul,
i-au răstignit în jug de lumînări.

Procesiuni prin stepa asiată,
familii smulse-n zori din aşternut,
vechi pămînteni ce-au stăpînit odată
mînaţi de patul puştii şi de cnut.

E sfîrtecată harta cu hangerul,
un rîu secat ne minte în zadar,
pămîntu-i rupt, dar oglindeşte cerul
adevărata piatră de hotar.

II. Bucovina, 28 noiembrie 1918
Îmbracă-te în aur, frumoasă Bucovină,
acum ori niciodată e timpul să renaşti,
n-au vulturii habsburgici puterea să te-aţină
mestecenii şi fagii parcă-s făclii de Paşti.

Şi ei îţi luminează făgaşul către ţară,
pe vechile cazarme sînt flamuri româneşti,
poştalioane trase de cerbi se desfăşoară
din Cernăuţi în Stupea, din Putna-n Ipoteşti.

Sînt toate ale noastre, podoabe şi minee
şi fluiera cioplită în inimă de plop,
veşmintele alb-negru, icoane ce scînteie
şi acoperămîntul Mariei de Mangop.

III. Transilvania, 1 decembrie 1918
Zi de iarnă, zi lumină
înstelată-n calendar,
cronică de aur plină,
piatră albă de hotar.

Timp înalt de-ntemeiere,
flamură cu vulturi grei,
semn că Patria nu piere
cît mai are pui de lei.

Zi de brazi reverberată
şi-nflorită de ecou,
bucuria ta curată
azi o celebrăm din nou.
Călăii
Noi n-o să ne-nţelegem niciodată
şi casă bună n-am făcut prin ani
căci mîna voastră veşnic e pătată
de sîngele românilor sărmani
Trufaşi, şi cruzi, şi fără de măsură
nici fiarele pădurii nu-s ca voi
cu ochii tulburi, injectaţi de ură
visînd la un mileniu de noroi (...)

Definitiv, tenace şi firesc:
cît or să fie cerul şi pămîntul
ARDEALUL VA FI VEŞNIC ROMÂNESC!
Iar el va fi de-a pururi casă bună
pentru român şi pentru fraţii lui
aici trăim de veacuri împreună
şi nu dăm socoteală nimănui!
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite