Noi scriem despre Corneliu Vadim Tudor nu pentru a face paradã şi nici pentru a fi luaţi în seamã de televiziuni, noi scriem şi vorbim despre el în semn de înalt omagiu, pentru cã şi-a iubit şi şi-a cinstit poporul şi ţara, aşa cum stã bine unui român patriot.

Noi avem lumea noastrã, fiindcã aşa ne-a fost sortit sã trãim: în orînduiri sociale diferite, în care minciunile au fost „haina de galã” purtatã de conducãtorii noştri falşi, de toţi oamenii politici care au împrãştiat numai neghinã peste fiinţa ofilitã a ţãrii noastre şi care au semãnat vrajbã între români.

Corneliu Vadim Tudor nu a fãcut parte din clica acestora, el a stat, cu demnitate, de partea cealaltã a baricadei – a dreptãţii şi adevãrului, a cinstei şi a onoarei… Imaginea lui nu se rezumã doar la activitatea de redutabil om politic, pentru cã el a fost şi un mare scriitor. Cãrţile lui vor dãinui peste timp şi îi vor duce numele cãtre generaţiile viitoare care, cîndva, se vor aşeza la masa de lucru şi, cu judecatã dreaptã, îl vor evoca cu mai mult respect decît o fac mulţi dintre semenii noştri în aceste zile, cînd duşmanii lui s-au nãpustit ca hienele asupra sa, întinîndu-i memoria şi bãlãcãrindu-i familia.

O spunem noi, acum: Corneliu Vadim Tudor a greşit atunci cînd a crezut prea mult în cei care i-au stat în preajmã, mulţi dintre aceştia dovedindu-se, dupã moartea lui, ca au fost nişte oportunişti, lipsiţi de orice simţ moral. Trebuie spus un adevãr ce nu poate fi tãgãduit de nimeni: Vadim şi-a iubit nespus de mult ţara, şi numai cine nu vrea sã-i recunoascã, analizîndu-i discursul politic şi scrierile, calitatea de mare patriot, trecînd peste momentele de can-can, nu-i va putea aprecia niciodatã şi calitatea de mare om… Tribunul era singur şi trebuia sã se batã cu toatã lumea pentru a denunţa nedreptãţile şi pentru a încerca sã rezolve problemele sociale ale românilor şi pe cele ale ţãrii, strãduindu-se din rãsputeri sã smulgã România din mîinile trãdãtorilor. Toate acestea i-au adus numai supãrãri, grãbindu-i moartea. Se ştia de stejar falnic, aşezat pe malul unui rîu, fãrã sã ia în seamã cã apele îi vor sãpa pãmîntul de dedesubt şi cã, într-o zi, malurile se vor surpa, iar el se va prãbuşi, lãsînd în urmã un popor mai singur şi înlãcrimat, o soţie şi douã fete ca nişte prinţese. Acesta a fost Corneliu Vadim Tudor, Tribunul care a cîntat în versuri dragostea de neam.

Iatã de ce am venit la mormîntul sãu: sã-i aducem o floare, sã pãstrãm un moment de reculegere în amintirea lui şi sã-i aducem un pios omagiu, care nu este al nostru, ci al Limbii Române, pe care el a cultivat-o cu toatã credinţa şi priceperea sa.

Noi am venit ca oameni simpli, cu vorbã pe mãsurã, spre a le aminti românilor cã Vadim Tudor trebuie preţuit pentru tot ceea ce a fãcut pentru ţara sa şi pentru felul în care a slujit-o. Iar vorbele otrãvite ale unor impostori, orbiţi de urã şi de invidie, nu fac nici cît o ceapã degeratã pentru toţi cei care îi recunosc meritele şi care vor rãmîne întotdeauna de partea sa. Şi de partea sa sînt toţi românii iubitori de ţarã, o forţã redutabilã. Vocea lor conteazã, nicidecum zumzetul unor pigmei şi al unor clãnţãi care, în lichelismul lor, nu-i dau pace, nici mort, sã se odihneascã în linişte.

Oare cînd va înţelege poporul acesta cã nimeni nu are dreptul sã-i ştirbeascã demnitatea şi sã-i reducã la tãcere valorile naţionale? Noi ne simţim profund jigniţi şi persecutaţi, în ţara noastrã, cînd vedem atîta urã şi, mai ales, cînd auzim atîtea vorbe de dispreţ la adresa Trbunului. Noi ştim bine cã el face parte din tezaurul de valori al acestui neam, la fel ca Eminescu şi Goga, Avram Iancu sau Tudor Vladimirescu, la alte dimensiuni istorice. De aceea, sa fim mîndri cã s-a nãscut aici, iar ziua sa de naştere sã devinã zi de pomenire şi de cinstire a culturii Neamului Românesc.

Corneliu Vadim Tudor, plecînd prematur dintre noi, a deschis Marea Carte a Patriotismului şi Naţionalismului în România, de care infamii se tem ca dracu’ de tãmîie. Tinerii noştri şi întreg Neamul Românesc sã îi urmeze calea pentru fãurirea României Mari Unite şi sã-i continue lupta împotriva trãdãtorilor şi a hoţilor, la fel cum a fãcut-o el, cu întreaga lui fiinţã. Sã sperãm cã dorinţa Tribunului, pentru care a luptat cu ardoare toatã viaţa lui, aceea ca românii sã se simtã, în ţara lor, acasã, şi sã trãiascã aici neasupriţi, în deplinã libertate şi în demnitate, se va înfãptui cîndva. Aşa sã ne ajute Dumnezeu!

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amug sentimental”