Trezeşte-te, omule! Degeaba se spune că este bine cînd sărăcia macină sufletul bietului român, și nu că vrea el... Poate că așa îi este sortit lui. Poate că așa trebuie să își urmeze destinul. Cine ştie!?...Poate că așa i-a hărăzit Dumnezeu drumul în viață. Așa îi este viața în vremurile pe care le trăim și le tot traversăm de la revoluţia din decembrie. Oare aşa să fie cu neamul lui, să treacă nepăsător şi să îşi lase ţara de izbelişte?... Vedem pe mîinile cui a ajuns! Cei care trebuie să se implice şi să ia hotărîri pentru a pune capăt calvarului prin care trece ţara noastră probabil că ştiu, dar se fac că nu văd, lăsînd lucrurile să degenereze fie din incompetenţă, fie din alte motive... Cine ne poate răspunde la asta, cu date şi dovezi? Din păcate, întrebările pe care le pune zilnic fiecare dintre noi rămîn fără răspuns, deşi vinovaţii se cunosc, dar nimeni nu le dă de urmă ca să-i demaşte. Nu ştim dacă se va spune vreodată cine sînt cei care contribuie cu bună ştiinţă la risipirea în toată lumea a fiilor acestui popor. Cine s-o facă, din hoarda de politicieni mincinoşi şi trădători, nepăsători la necazurile românilor? Asta e ţara în care trăim, omule! Şi am crezut în tine ca în floarea din copac... Ca în cîinele din ogradă... Am crezut cu blîndeţea inimii, ca așa e felul meu de cînd mă ştiu, și sînt fiul acestei ţări, din păcate contemporan cu indivizi puşi pe căpătuială... Am crezut în tine, omule!...Cum să nu cred cînd tu mi-ai oferit atîtea speranţe pentru ţara mea, pe care o iubesc, omule, ca pe o livadă plină de rod, ca pe cerul albastru în serile verilor dogoritoare. Te-am iubit, omule!... Te-am iubit și am mers cu tine la braţ către urna de vot, fără să ştiu că tu joci la două capete. Iată-mă, acum, mă uit cu tristeţe cum trăiesc sărmanii mei români. Şi nu ţi-o spun cu duşmănie, dar asta am înţeles din felul tău de a te comporta: că tu vrei să fii cînd cu tine, cînd cu mine, cînd cu cei cu buzunarele pline... Iată pentru ce îţi scriu acum. Şi-ţi scriu pentru a-mi linişti lacrima din suflet, mărturisindu-ţi că mai mereu mi-ai demonstrat ce caracter ai, pe stradă, în parc, în sălile de spectacol...Aici eşti tu ca și mine. Aici sîntem noi toţi, fraţi care purtăm în vene acelaşi jar al sîngelui venind din rădăcinile străbune. Aici eşti tu, faţă în faţă cu tine, cu felul tău de a fi îndoielnic. Acela care te dă de gol, arătîndu-mi  ca ca  eşti altfel decît mine şi de alţii ca mine, demonstrîndu-mi cît de lichea poţi fi...Omule... Omule, ce complicată mi-e viața cu tine, cînd văd că mă minţi și trişezi. Și o faci nu de azi sau de ieri, ci dintotdeauna, chiar şi atunci cînd ne-am întîlnit în autobuz, în piaţă sau oriunde, în orice loc public. Azi am simţit în privirea ta indiferenţa la problemele românilor care trăiesc ca vai de ei... Ca vai de noi! Şi m-ai minţit de atîtea ori, pe mine ca și pe alţi români, sfidîndu-ne, trecînd nepăsător peste necazurile amîndorura... Iată pentru ce am ajuns la concluzia că mi-e dor de cîinele meu din ogradă, un maidanez, care vine lîngă mine şi se gudură, arătîndu-mi prietenia sa sinceră.

Tu, omule, m-ai atacat de atîtea ori, m-ai rănit de atîtea ori, așa cum ai făcut și cu ţara aceasta, care a ajuns plină de răni ce nu se mai vindecă. Din cauza ta, plînge măicuţa cu lacrimi în batista străbunilor, că zău, mi-e lehamite să privesc în ochii tăi de cobră, de viperă plină de venin. Zici că-mi eşti prieten, şi ne întîlnim la tot pasul, la magazinul din colţul blocului, în sala de spectocol, fără să te fi bănuit vredată de duplicitate.

Nu sînt supărat pe tine, omule, pe mine, în schimb, da! Că nu am înţeles felul tău de a fi. Mulţi dintre românii noştri au ajuns ca nişte robi, pentru că tu, prin minciunile tale, i-ai adus în sapă de lemn, și azi, brazdele lor de pămînt sînt tot mai sărace. Dacă ei te-ar fi tratat după cum meriți, soarta lor ar fi fost alta.

Oare aceasta să fie ţara noastră, cea pe care o vrei şi tu, şi eu? Acesta să fie poporul nostru, care în fiecare zi plînge ca după mort, după plecarea în străinătate a cîte unui fiu sau a unei fiice?... Trezeşte-te şi luptă pentru ţara aceasta, ca noi să fim stăpîni în ea, întru frăţie şi Hora Unirii, pe care am uitat să o mai jucăm de cînd cu acest capitalism barbar. E timpul să ne dăm mîna, ca între oameni de acelaşi sînge şi cu aceleași rădăcini.

ION MACHIDON,