De la începuturile lor, ataşamentul şi grija românilor pentru animale au fost recunoscute şi apreciate. La români, se spune şi azi că nu există casă fără un cîine, iar casa fără cîini este neprietenoasă şi nesigură. În sprijinul acestei aserţiuni, putem aduce şi argumente de ordin economic şi tradiţional, ştiut fiind că românul a fost frate cu codrul şi cîinele, ocupîndu-se cu transhumanţa, pescuitul, vînatul şi agricultura. Această simbioză a asigurat, deseori, supravieţuirea, securitatea şi permanenţa românilor pe aceste meleaguri. Creşterea animalelor a fost ocupaţia de bază a românului, iar cîinele i-a fost paznic, frate, stîlp şi ajutor în momentele de restrişte. Cu timpul, mai ales în zilele noastre, greutăţile vieţii, constrîngerile economice şi sociale, tot mai multe şi mai severe, l-au făcut pe om să uite această relaţie naturală, firească dintre el şi cîine şi să se dedice, în principal, grijilor vieţii de mîine, creşterii şi educaţiei copiilor, amenajărilor domestice şi mai puţin îngrijirii unui cîine. Pe de altă parte, modernismul, snobismul exagerat şi, în general, societatea de consum au creat o altă relaţie între cîine şi stăpîn, de natură cultural-economică şi de imagine, lăsînd de o parte aspectele tradiţionale, spirituale şi intime ale raportului dintre om şi cîine. Se ştie că, mai întîi, românul îşi hrănea cîinele şi animalele şi mai apoi pe sine, iar astăzi are o atitudine nejustificat de violentă faţă de cîini. Aceste realităţi ale societăţii noastre au generat un fenomen cu aspecte inumane, lipsite de simţire şi afecţiune românească, acela al omniprezenţei pe străzi şi în orice spaţiu public a cîinilor fără stăpîn, care de multe ori au creat victime nevinovate în rîndul bătrînilor, femeilor şi al copiilor. La rîndul lor, cîini nevinovaţi, hăituiţi şi înfometaţi, au fost măcelăriţi de oameni fără suflet, de guvernanţi, primari şi chiar de şeful statului. Ce mai putem spune, atunci cînd este vorba de oamenii de rînd, cu o cultură civică sumară şi lipsiţi de elementare resurse de existenţă? Raporturile oamenilor cu cîinii vagabonzi nu sînt numai antagonice, ci au devenit duşmănoase, aproape de război total şi de distrugere a rasei canine. Ce ne-a determinat oare să devenim astfel de oameni? Nu cumva politica de supravieţuire, promovată consecvent de guvernanţi, de lipsa generală de resurse, pentru a putea fi guvernaţi cum vor ei, de învrăjbire între oameni, între bogaţi şi săraci, între diferitele categorii socio-profesionale, pentru a ne lupta între noi, lăsînd spaţiul politic şi economic liber pentru ca ei să manevreze, să manipuleze şi să acţioneze liber, nestingheriţi de nimeni şi după bunul-plac, pentru a se îmbogăţi fără just temei şi a se perpetua la putere? Această luptă permanentă, de conflicte şi contrarietate duse la absurd s-au transferat subtil şi în relaţiile noastre cu natura, cu animalele, cu cîinele, în particular, pe care nu îl mai hrănim, îl aruncăm în drum şi, în final, dorim să-l omorîm, să-l strivim pentru a nu-i mai da de mîncare. Copiii noştri plîng pentru aceste fapte ale noastre, neînţelese de ei, care le rănesc sufletul şi vin în contradicţie cu educaţia pe care dorim să le-o asigurăm. De multe ori, plîng şi soţiile noastre, dar, treptat, ura care s-a instalat în societate ne stăpîneşte pe toţi, fiind intenţionat întreţinută de clasa politică, pentru a ne supune. Contaminarea generală cu ură a populaţiei ne duce şi la exterminarea celui mai bun prieten al nostru – cîinele – şi uneori şi a omului de lîngă noi. Oamenii se sinucid, alţii îşi omoară părinţii, fraţii şi copiii, de multe ori soţiile şi prietenii. Încă nu înţelegem de ce, dar bănuim! Nu dorim, prin aceste rînduri, să ridicăm o odă pentru cîinii noştri, buni sau răi, ci cu puţină tristeţe şi blîndeţe, în acelaşi timp, am dori să-i îndemnăm pe compatrioţii noştri să privească în ochii cîinelui şi ar putea desluşi aceeaşi tristeţe şi chiar blîndeţe şi în privirile lor pierdute. Ne trebuie mai mult suflet şi bunătate, să nu ne mai înstrăinăm, să redevenim ce am fost – adică oameni, în ciuda celor care ne conduc, care doresc să devenim animale de povară, să ne hrănim cu puţin şi să ne sfîşiem între noi, pentru ca ei să poată conduce la nesfîrşit şi după bunul-plac. De cele mai multe ori, guvernanţii au mimat măsuri pentru salvarea cîinilor vagabonzi, sub diverse formule neviabile şi mincinoase, dar de fiecare dată au lipsit rezultatele pozitive şi, mai ales, soluţiile definitive, complete şi sigure pentru cîini. Am fi putut ca, în acest material, să ne ocupăm de programe, strategii şi planuri complete şi fanteziste de salvare a cîinilor, cum s-a procedat, în mod arogant, pînă în prezent, însă am preferat să apelăm la suflet, la înţelegerea şi compasiunea românului pentru tot ceea ce este în suferinţă şi în nevoie, să îi trezim sentimentele tradiţionale de iubire pentru cîini, pentru animale şi pentru oameni. Dacă am reuşit acest lucru, ne bucurăm şi sîntem fericiţi, măcar puţin, atît cît ne permite situaţia. FSCR recomandă tuturor cetăţenilor, guvernanţilor şi politicienilor să aloce din timpul lor liber numai 10 minute de gîndire pentru soarta cîinilor şi sîntem siguri că vom găsi şi soluţii, şi bani, chiar şi din confiscarea unor averi furate din avuţia naţională, pentru salvarea acestor fiinţe loiale pînă la sacrificiul cu moartea, care, pînă la urmă, ne iubesc şi ele în felul lor. Şi să nu uităm că Dumnezeu nu este numai al nostru, El este şi al lor. Sîntem siguri că acolo sus Corneliu Vadim Tudor se bucură pentru fiecare căţeluş salvat, aşa cum se bucura şi cînd încă mai trăia şi aduna de pe drumuri aceste suflete nevinovate, pentru a nu ajunge în ghearele hingherilor.

Dipl. ec. PETRE RĂCĂNEL BRÎNDUŞA TURBATU BORDEIANU (Text reprodus din volumul „Bătălia pentru România“, 5 aprilie 2011)