Trăim în era minciunilor. Trăim în era sarabandelor, în lumea trădătorilor de neam și țară, cărora nu le pasă de urmași, de viitorul nației române. Trăim de toate, fără să ne alegem cu nimic din epoca aceasta capitalistă, cînd omul nu știe ce să mai creadă, la cine să asculte și la ce să ia seama pentru viitorul lui. Pentru viața sa, prea plină de griji și de nevoi... Trăim într-o țară confiscată de politicieni care, sub pretextul că i-a ales poporul, fac ce vor din ea, din noi, sfidîndu-i pe românii care i-au trimis pe ei în fruntea țării, spre a le sluji interesele. Pe zi ce trece, vedem că cei de la putere nu înțeleg nimic din ceea ce își dorește cu adevărat poporul. Ca un blestem al românului care, de cînd se știe, pare că nimeni nu-l ascultă, nimeni nu îl bagă în seamă... Ce vremuri pline de controverse și, mai ales, de jaf la drumul mare trăim... Pentru că în acești din urmă ani, tot mai mulți români au fost nevoiți să ia calea pribegiei, lăsînd totul în urmă: casă, masă, familie... Nu știm dacă e bine sau rău... Sigur, omul trebuie să trăiască... Se duce acolo unde traiul e mai bun, sau așa crede el... Să sperăm că este o soluție de moment și că se vor întoarce cît mai repede acasă, mai bogați, mai înțelepți și mai sănătoși... Mulți dintre ei sigur au plecat din cauza traiului mizerabil, dar și de scîrbă față de politicienii noștri, care la televizor ne spun de toate, dar la ceea ce trebuie concret să se aștepte românii pentru un trai decent – nu! Tot mai multe și mai gogonate sînt minciunile pe care ei ni le servesc. Mă gîndesc la cei 30 de ani care au trecut de cînd România era o țară fără datorii externe. Acum, e sărăcită de noua orînduire, care a scos-o la vînzare, pe un pumn de mărunțiș, smulgînd bucată cu bucată din bogățiile țării, pentru buzunarele unora. Uite așa, avuția națională, construită cu sudoare, s-a transformat în vile, locuințe exorbitante și mașini de sute de mii de euro pentru cei care zic că vor binele României. Cît de mult bine au vrut României, vedem cu toții... Contribualii sînt buni numai să plătească taxe și impozite, iar organele fiscale îi supraveghează cu lupa, ca pe niște hoți de drept comun... Prin urmare, trăim de la o zi la alta, atît cît să nu murim, legați la mîini, la ochi, la gură, de am ajuns să vorbim singuri pe drum. În timpul ăsta, celor ce ne conduc nu le pasă nici de Dumnezeu, de nimeni, ei stau bine mersi cocoțați pe umerii acestui popor sărăcit, înfometat, bolnav și umilit... Trăim fiecare cum putem și, de vom ajunge la liman, vom avea ce povesti copiilor, nepoților. Poate că ei vor avea parte de o viață mai frumoasă, nu atît de zbuciumată cum este viața noastră, acum.

ION MACHIDON,

Președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”