Într-o zi de la începutul lunii
martie 1714, pe străzile înguste şi pline de străini ale vestitei ma­halale a Fanarului din Constantinopol, prin fur­nicarul de oameni adu­naţi aici din toate col­țurile lumii, se desluşea silueta zveltă a unui om îmbrăcat în straie europene. Cu paşi repezi, vioi, cu ochelarii pe nas şi cu nelipsita lui geantă de piele de Cordoba, medicul levantin Antonio Corea se îndrepta către unul din pacienţii săi. Corea era o figură puţin cunoscută la Constantinopol. Pînă a se stabili în metropola de pe malul Bosforului, venind din Roma, medicul cutre­ierase cîteva ţări. Poposind şi pe Ia Bucureşti, petrecuse cîțiva ani la curtea lui Constantin Brâncoveanu, cu care a discutat însemnate subiecte de cultură şi artă. Prinsese simpatie pentru domnul român, care îl uimise prin cultura vastă şi multilaterală, prin gustul său pentru frumos. Poate că medicul nici nu şi-ar fi adus aminte de Constantin Brâncoveanu dacă n-ar fi intervenit un fapt, pe cît de banal, pe atît de hotărîtor pentru viaţa domnitorului. Aflat la pacientul său, Antonio Corea asistase la discuţia purtată între pacient şi un prieten al casei, secretar al marelui vizir. Nu cunoştea prea bine limba
turcă, însă a putut să înţeleagă că „Vlahbeiul“ – cum îl numeau sfet­nicii sultanului pe Constantin Brân­coveanu – ieşise din graţiile Porţii. Fiind declarat rebel, urma să fie mazilit, să i se confişte toate averile şi să fie întemniţat, cu întreaga sa familie, la Istanbul.
Pe timpul călătoriilor sale, Antonio Corea văzuse şi auzise multe, şi bune şi rele, dar ceea ce îi fu dat să audă acum era nemaipomenit. Îl cunoştea prea bine pe Brâncoveanu pentru a fi sigur că se comitea o groaznică nedreptate.
Ieşind din casa pacientului său, Corea alergă la un grec din Fanar, cunoscut ca om de încredere al domnului Ţării Româneşti. Întocmi împreună cu acesta o scrisoare despre primejdia ce-l aştepta pe Constantin Vodă în cel de al 26-lea an al domniei lui. Apoi, în mare taină, o expedie la Bucureşti.
Cînd a primit scrisoarea, Brâncoveanu se afla în palatul său, înconjurat de sfetnici. Şezînd pe tronul său acoperit cu catifea roşie de Persia, domnul dădu citire, cu voce tare, rîndurilor scrise de bunii prieteni din Constantinopol. La auzul înfricoşătoarei veşti, pentru a-l linişti pe Vodă, boierul Creţulescu, cum susţine Del Chiaro, secretarul personal al lui Brâncoveanu, a exclamat: „Măria Ta, Paştele e pe aproape, i-o fi trebuind grecului bani de sărbători şi a întrebuinţat mijlocul acesta pentru a-ţi stoarce galbeni“. Mînios, Vodă a rupt scrisoarea în văzul tuturor, spunînd cu amărăciune: „Ducă-se dracului, cobitor de veşti rele“. Mai grijulie, doamna Maria îşi rugă soţul să plece din nou la Tîrgovişte, căci, spunea ea, acolo, spre Transilvania, se va afla mai în siguranţă decît la Bucureşti. Poate că Vodă ar fi dat ascultare rugăminților ei dacă o boală n-ar fi ţintuit la pat pe fiica lor, Stanca, văduva lui beizadea Radu Ilieş. Orice leac folosit pentru însănătoşirea ei se dovedi de prisos. Într-una din zile, domniţa Stanca, prinsă în mrejele morţii şi chinuită de halucinaţii, îşi chemă mama şi surorile. Înainte de a-şi da sfîrșitul, cu ochii tulburaţi, ea arătă pe peretele din faţa palatului cum o ceată de turci îl prind pe domn şi-l pun în lanţuri, pentru a-l duce la Istanbul. Să fi fost oare, cum zice Del Chiaro, „semnul unei iminente nenorociri“?
O nuntă care n-a mai avut loc
Pieirea lui Vodă Constantin Brâncoveanu fusese plănuită încă din anul 1711, după bătălia de la Stănileşti. Dacă înfăptuirea ei a fost tărăgănată încă trei ani, aceasta s-a datorat faptului că sultanul voia să aibă cît mai multe dovezi împotriva domnului Ţării Româneşti. Desigur, temeiurile hotărîrii luate de Poarta otomană au fost puternic influenţate de plîngerile invidioase ale fugarilor sau de duşmănia ce i-o purta contele Poniatowski, omul lui Carol al XII-lea, ori de ura ce o nutreau Talaba, agentul lui Rakoczi, Mihai Racoviță sau Nicolae Mavrocordat, care rîvneau la tronul țării, precum şi mulţi alţii, care stăteau pe capul sultanului şi al marelui vizir, pentru o isprăvi odată cu „bogatul“ şi „trădătorul“ de Brâncoveanu.
De existenţa unor bogăţii la curtea dom­nească se dusese vestea atît în Europa, cît şi în Orientul Apropiat. Monumentalitatea şi frumuseţea palatelor ridicate de Constantin Brâncoveanu la Bucu­reşti şi Mogoşoaia, la Potlogi şi Brâncoveni, bogăţia, eleganţa şi gustul cu care erau împodobite inte­rioarele acestora, au uimit şi au stîrnit invidia multora. La Istanbul, „Vlahbeiului“ Constantin Brâncoveanu i se spunea „Altîn-Bey“, adică „prinţul aurului“.
Evenimentele din vara anului 1711, care au culminat cu războiul ruso-turc şi bătălia de pe malurile Prutului, de la Stănileşti, au făcut ca activitatea politico-diplomatică a lui Brâncoveanu să sufere un eşec. De altfel, acestui eşec i se datora atribuirea, de către duşmani, a celui de-al doilea calificativ. Dar care a fost motivul pentru care „prinţul aurului“ a fost considerat „trădătorul“ Porţii otomane? Îngrijorat pentru soarta ţării sale, aflată la mijlocul drumului, unde urmau să se ciocnească armatele Rusiei şi Turciei, Constantin Brâncoveanu scrisese, în preajma bătăliei amintite, lui Petru cel Mare – care se întorcea victorios de la Poltava – o scrisoare de felicitare, făgăduindu-i, totodată, că îl va ajuta cu provizii pe timpul războiului anti otoman. Pe de altă parte, pentru a nu ştirbi cu nimic încrederea Porţii, expedia din cînd în cînd, prin emisari, la Constantinapol, zeci de pungi cu galbeni, blănuri şi alte daruri de preţ. Cum de ambele părţi pregătirile de război erau în toi, Constantin Brâncoveanu îşi adună şi el oastea în tabăra de la Urlaţi, pentru a fi cît mai aproape de Moldova. Hotărîse, însă, să nu întreprindă vreo acţiune, decît în momentul în care aceasta ar sluji intereselor Ţării Româneşti. Un eveniment neprevăzut îi strică însă toate planurile secrete. Un grup de boieri, în fruntea cărora se afla vărul voievodului, spătarul Toma Cantacuzino, comandantul oastei, îl părăsi înaintea bătăliei şi trecu în tabăra lui Petru cel Mare. Nu ar fi fost, poate, mare lucru dacă cele petrecute s-ar fi oprit aici, însă Petru îi încredinţă lui Toma 12.000 de oameni, iar acesta, într-un iureş năvalnic, participă la atacul şi cucerirea cetăţii Brăilei, care era raia turcească.
Desfăşurarea evenimentelor următoare a căpătat o altă întorsătură. Bătălia de pe malurile Prutului s-a încheiat cu înfrîngerea armatelor ruse, iar Petru cel Mare a trebuit să încheie, cu marele vizir Mehmed Baltagi, pace. Nici una din cele două mari puteri nu pierdea, ci tot ţara peste care se purtase războiul. După terminarea bătăliei, turcii n-au vrut să creadă că trecerea spătarului Toma şi a celorlalţi boieri de partea ţarului Rusiei s-a petrecut fără ştirea domnului Ţării Româneşti. Convingerea turcilor a fost întărită de Constantin Cantacuzino „cilibiul“, „mult învăţatul“, „scriitorul“, despre care mulţi se îndoiesc şi astăzi că ar fi otrăvit pe Șerban Cantacuzino, fratele său, dar despre care nu se îndoieşte nimeni că a fost acela care a canalizat ura sultanului împotriva nepotului său. Pe bună dreptate, Radu Popescu scria: „Numai hoţul cel bătrîn, Constantin Stolnicul, numai el ştiind toate, avîndu-l ca pe un unchi şi ca pe un tată, au ştiut şi cărţile de la nemţi şi de la muscali... şi luîndu-le de unde au fost le-au dat turcului!”.
Neştiind ce se urzea la Constantinopol şi necunoscîmd că firele caierului tuturor amărăciunilor sale plecau chiar din curtea palatului domnesc de la Bucureşti, Constantin Brâncoveanu, cu cîteva zile înaintea groaznicelor întîmplări, avusese cu totul alte preocupări. Dorea să-l vadă însurat pe Radu, fiul cel mai mare. Cum mireasa, fata lui Antioh Vodă Cantemir și nepoata lui Dimitrie Cantemir, se afla la Constantinopol, Brâncoveanu trimise pe domnița Bălaşa, cea mai mică dintre cele şapte fiice ale sale, şi pe soțul ei, Manolache Lambrino, să ducă marelui vizir, în dar, o blană de samur şi 4.000 de galbeni, cerîndu-i încuviinţarea acestuia pentru oficierea căsătoriei. În scrisoarea care însoţea darurile, Constantin Brâncoveanu scria că „are teamă ca proiectata însoţire să nu fie rău privită de Poartă, în care caz ar fi gata să anuleze căsătoria“. „Nu ştiu ce să cred de voievodul Valahiei – zise Ali Paşa, vizirul, cînd citi scrisoarea – să-l apreciez ca pe un om bun, deoarece îmi trimite daruri, sau văzînd toate pîrele adunate împotriva lui, să cred că e om rău. Va trebui totuşi supravegheat, pentru a lua măsurile cuvenite“. Pînă la punerea în aplicare a măsurilor hotărîte, Vodă Constantin nu trebuia să intre la bănuială, de aceea Ali Paşa îi răspunse: „Să celebrezi nunta cu fastul şi veselia cuvenită, căci este Padişahul, prin mila lui Alah, în pace cu toţi vecinii şi n-are deci nici Beiul Valahiei a se teme de nimic. Să se bucure toţi în linişte“. Această bucurie n-au apucat s-o trăiască nici unul din Brâncoveni. În locul munţii, care nu s-a oficiat niciodată, familia lui Constantin Brâncoveanu a trăit momentele unei cumplite tragedii.
Semnificaţia unei năframe
În orăşelul lui Bucur, marţi, 22 martie 1714, Ia vreme de chindie, o veste neplăcută făcu repede ocolul mahalalelor: în oraş îşi făcuseră apariţia nişte turci. Din gură în gură, ştirea a ajuns pînă la curtea domnească. Nedumeriţi, oamenii se întrebau: „Ce-o fi iar? Război? Domnie nouă?”. Nimeni nu putea da vreun răspuns. Nici Vodă, care trebuia să afle primul, nu putea să se dumirească. De aceea şi-a trimis pe uliţele oraşului iscoade, care să afle pricina sosirii turcilor. La căderea serii, informatorii se dovediră atotştiutori. Venise Mustafa Aga, capugiul, unul din cei mai vechi prieteni ai domnului. Potolindu-se zarva care domnea la curte, Constantin Brâncoveanu a trimis îndată cîțiva boieri pentru a-i ura bun venit şi a-l întreba dacă are trebuinţă de carete pentru a veni la curte. Şiret, Mustafa Aga răspunse domnului că se afla numai în trecere prin Bucureşti şi va veni să-l vadă a doua zi dimineaţă, înainte de a-şi continua drumul spre cetatea Hotinului.
În acea seară palatul Brâncovenilor a fost luminat pînă după miezul nopţii. Somnul nu prinsese pe nimeni. Doamna Maria se afla cu fetele la Mogoşoaia, însă fiii și ginerii ei, copiii de casă și funcţionarii domneşti de la curte, slujnicele şi slugile roboteau fără pic de zăbavă. Retras în iatacul său, pentru rugăciune, domnul își petrecu ultima lui noapte liniştită. Abia după primul cîntat al cocoşilor, luminările fumegînde au început să fie stinse şi palatul se cufundă, încetul cu încetul, în beznă. Miercuri, 23 martie 1714, Vodă Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani. În această zi, alaiul domnesc îl conduse pe Mustafa Aga, cu fastul cuvenit, la curte. Domnul îl primi în spătăria mare, iar în semn de respect, în ciuda anilor ce-i avea, se ridică cu vioiciune de pe tron şi-l întîmpină de la jumătatea camerei. Urîndu-i bun venit, îl rugă să se aşeze pe o sofa de catifea rubinie. Dar Constantin Brâncoveanu rămase surprins cînd Mustafa capugiul îi răspunse pe un ton puţin obişnuit că nu e timp de şezut. Apoi Mustafa îi explică, pe ocolite, lui Brâncoveanu, că-i pare rău, dată fiind prietenia veche care-i leagă, să-i aducă o veste rea; dar fiind voinţa padişahului şi, deci, și a lui Alah, trebuie să se supună... Uitîndu-se în ochii celui care, uluit, începuse a desluşi rostul celor îndrugate, capugiul continuă autoritar: „Nu-i aşa că te supui?”. Brâncoveanu, şoptind un „da” pe care trimisul sultanului mai mult îl ghici, decît îl auzi, se pomeni deodată cu năframa neagră de mătase pe umăr. Era semnul mazilirii. Sub povara atîtor gînduri ce-l năpădiseră, ameţit de veste, Brâncoveanu voi să se aşeze. Dar fu trezit la realitate atunci cînd Mustafa îl îmbrînci energic, apostrofîndu-l că locul lui nu mai e acolo. Sărind la una din ferestrele palatului, Brâncoveanu încercă să strige: „Slujitori! Slujitori! Unde sînteți? Nu mă lăsați!”. Dar nu răspunse nici unul, peste tot era o tăcere surdă. Porţile curţii, uşile spătăriei, toate erau păzite de ieniceri. Del Chiaro, nelipsit de la ceremonialurile curţii, dorind să se înfăţişeze, ca de obicei, domnului pentru a-i oferi serviciile, fu oprit de străjile capugiului.
Cîtiva turci au fost trimişi în oraş să cheme la curte pe boierii divaniți şi pe mitropolitul țării. Sosind, au fost invitaţi în spătărie, unde, din apropierea tronului pe care cu cîteva ore înainte stătuse Constantin Brâncoveanu, Mustafa Aga dădu citire firmanului împărătesc, în virtutea căruia domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu Basarab, a fost declarat mazilit, iar boierilor li se cerea ca, prin semnături cu aplicarea sigiliilor lor, să răspundă cu viața de averea Brâncovenilor. După acest scurt şi formal ceremonial, capugiul, însoţit de oamenii lui, sigilă vistieria unde se afla tezaurul țării şi cămara unde se afla averea domnului.
Vestea crudă adusese de la Mogoşoaia şi pe doamna Maria cu fiicele ei.
Pe drumul pieirii
Trecuseră doar două zile de la venirea nepoftitului Mustafa Aga la Bucureşti şi localnicilor Ie-a fost dat să audă numai veşti rele. Joi, 24 martie, se zvonise că 12.000 de turci se îndreaptă dinspre Giurgiu spre Bucureşti. Într-adevăr, către amiază, imbrohorul, însoţit de cîteva sute de spahii, nu cîteva mii cum se auzise, îşi făcu
apariţia în Capitală. Întîmpinat de boieri la Bariera Giurgiului, aşa cum era obiceiul, el fu condus cu mare alai la casa vornicului Şerban Cantacuzino, nepotul stolnicului Constantin Cantacuzino. Mulţumind pentru primirea făcută, imbrohorul porunci ca după două ore boierii să se înfăţişeze din nou, pentru a pune la cale alegerea noului domn.
De mult nu cunoscuse casa vornicului prezenţa atîtor feţe simandicoase şi nici nu fusese vreodată martora alegerii domnului ţării. Cronica Ţării Româneşti a consemnat însă pentru posteritate şi acest eveniment desfăşurat cu totul neobişnuit. Alegerea se făcu repede, ca şi cum totul fusese pregătit dinainte. Mai întîi, imbrohorul puse scurt întrebarea dacă boierii vor să-l aibă ca domn pe Mihail Racoviţă, fostul voievod al Moldovei. Ştia bine că răspunsul va fi negativ, însă i se datora şi lui Racoviţă măcar această cinste de a fi propus, dat fiind rolul activ ce-l jucase în mazi­lirea lui Constantin Brâncoveanu. Într-un singur glas, boierii răspunseră că vor domn pămîntean. Fără a fi surprins, imbrohorul îşi roti ochii împrejur şi întrebă: „Care e marele spătar Ştefan Cantacuzino?“. Fiul stolnicului Constantin Cantacuzino ieşi dintre boieri şi făcu cîțiva paşi spre imbrohor. Acesta, punîndu-i mîna pe umăr, îi zise: „Eşti bei“ şi neavînd la îndemînă caftanul de domnitor, îl scoase pe al său şi i-l puse pe umeri. Apoi porunci boierilor să-şi ducă voievodul la Mitropolie, pentru a-l unge ca domn.
Pregătirile pentru drumul calvarului fuseseră terminate în ziua de vineri, 25 martie. Puţinele bagaje, îngăduite să însoţească pe prizonieri, au fost rînduite cu grijă în cele 5-6 carete, trase pe una din aleile grădinii. Apoi, unul cîte unul, cei 12 Brâncoveni îşi ocupară locurile. Ultimul care părăsi palatul, pe care nu avea să-l mai vadă vreodată, a fost Constantin Brâncoveanu. Înainte de a urca în caretă, îi spuse lui Ştefan Cantacuzino, care-l însoţea: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sînt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui, însă dacă sînt fructul răutăților omeneşti, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei“.
În noapte, sub paza oamenilor lui Mustafa capugiul, Constantin Brâncoveanu, doamna Maria, cei patru fii, patru gineri şi una din nurori, Anița Balş, fata marelui vornic Ioniță, soţia lui Constantin, cu micuţul ei fiu de numai 7 luni, au ieşit pe Şoseaua Giurgiului, pornind calea lungă, dar bătătorită, a Istanbulului. Peste trei săptămîni a durat călătoria. La 17 aprilie, trăsurile au intrat în oraşul frumoaselor moschei, l-au tăiat de-a curmezişul şi s-au oprit la poarta vestitei închisori Yedikule. Despuiat pînă şi de haina care-i acoperise trupul ostenit, fostul domn al Ţării Româneşti fu aruncat împreună cu fiii şi ginerii săi în cea mai întunecoasă celulă a temniţei. Doamna Maria şi jupîneasa Aniţa Balş cu copilul ei au fost închise într-o cameră luminoasă a unuia din turnuri. În aceeaşi zi au început caznele pentru a-l face pe Brâncoveanu să mărturisească unde-i sînt averile, la ce bănci şi în ce ţări are bani depuşi. Aproape două luni au ţinut torturile: fier roşu pe piept, cercuri de metal înroşite în jurul capului, şi toate acestea în faţa copiilor şi soției.
Pe la sfîrşitul lui iunie a fost transferat într-un palat construit la Constantinopol, în Vlahserai. Încrezător, Constantin Brâncoveanu mai nădăjduia că va putea recăpăta domnia. Îşi aminti chiar că în anul 1703, refuzînd să dea 50 de pungi cu galbeni muftiului Fiez Effendi, care-şi mărita fata, mai fusese chemat la Constantinopol. În locul celor 50 de pungi dăduse 250, însă, spre necazul duşmanilor săi, se întorsese la Bucureşti, cu domnia confirmată pe viaţă. Speranţele îl făcură să creadă că acelaşi lucru s-ar fi putut petrece şi acum. De aceea căută de îndată să reînoade firul legăturilor lui de afaceri cu Apostol Manu din Sibiu, în privinţa unor sume de bani aflate la băncile din Vîena şi Amsterdam, precum şi a averii pe care o mai de­ţinea într-o mînăstire ştiută numai de ei.
Dar scrisorile au fost inter­ceptate de turci şi spe­ranţele fostului domn se năruiră în cîteva zile. La 28 iunie, întreaga familie a fost din nou întemniţată la Yedikule şi torturile au reînceput. Sub caznă, au fost mărturisite din nou alte averi. Dar oricît de multe ar fi fost declarate, turcii nu mai dădeau crezare lui Constantin Brâncoveanu.
La 14 august i se făgădui eliberarea imediată şi poate şi domnia, dacă va arăta unde sînt depuse cele 20.000 de pungi cu galbeni pe care sultanul bănuia că le are. Cerîndu-i-se imposibilul şi sătul de atîtea chinuri, Constantin Brâncoveanu avu un moment de revoltă sufletească. Blestemă cu voce tare atît pe marele vizir, cît şi pe sultan, umbra lui Alah pe pămînt. Acest lucru făcu ca în aceeaşi zi să i se semneze sentinţa condamnării la moarte.
La orele 9, în dimineaţa zilei de 15 august, piaţa de pe malul Cornului de Aur, pe care mai tîrziu Kemal Paşa o va transforma în grădină publică, era plină de musulmani. De jur împrejurul pieței, şiruri de ieniceri, cu iataganele lor strălucitoare, căutau să menţină ordinea în mulţimea adunată să ia parte la unul dintre cele mai barbare spectacole. Peste drum de Galata, într-unul din chioşcurile Seraiului, se aflau sultanul şi sfetnicii lui apropiaţi. Privirile tuturor erau aţintite către mijlocul pieţei unde se găsea călăul, cu sabia în mînă, gata a îndeplini poruncile padişahului, ale muftiului sau ale marelui vizir, Ali Paşa. Lîngă el, cei şase condamnaţi. Un semn din partea sultanului şi sîngeroasa tragedie începu fără nici un alt ceremonial. În aceeaşi clipă Brâncoveanu îşi îmbărbătă fiii, spunîndu-le: „Fiţi viteji, fiii mei. Am pierdut tot ce am avut, măcar sufletele să ni le mîntuim“. Căzu mai întîi capul lui Văcărescu, sfetnicul apropiat al voievodului, apoi urmă al lui Constantin, al lui Ştefăniță şi al lui Radu. Îngrozit, Mateiaş, fiul cel mai mic care abia împlinise 14 ani, se aruncă în genunchi rugînd pe sultan să fie iertat. „Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea – spuse el – mai bine vreau să fiu mahomedan, decît să mor nevinovat“. Schițînd un gest de generozitate, sultanul îl întrebă pe fostul domn dacă îngăduie fiului său să-şi schimbe religia, pentru a-şi păstra viața. Împietrită de atîta durere, inima bătrînului tată nu putu fi înduplecată: „Nu – răspunse el răspicat – din sîngele Brâncovenilor nimeni nu şi-a pierdut credinţa. Să plătească nenorocitul acesta cu viaţa, cinstea pe care voia s-o piardă“.
Rămas ultimul, Constantin Brâncoveanu îşi plecă singur gîtul sub paloşul călăului. După prima lovitură, capul rămase pentru o clipă spînzurat de trupul care-l purtase timp de 60 de ani. Tragedia Brâncovenilor luă sfîrşit printr-un ceremonial, destul de folosit în acea vreme la Istanbul. După ce trupurile au fost aruncate în apele zbuciumate ale Bosforului, cele şase capete au fost aşezate în vîrfuri de suliţe şi purtate pe străzile oraşului pînă seara tîrziu.
Aproape 200 de ani locuitorii oraşului Bucureşti au ştiut că mormîntul lui Constantin Brâncoveanu se află în mijlocul Capitalei. În Biserica Sf. Gheorghe, ctitoria fostului domn, există două pietre funerare fără nici un fel de inscripţii. Deasupra lor, strălucesc două candele de argint. Una din ele păstra taina celui care-şi odihneşte oasele în acest lăcaş. În anul 1914, cercetările profesorului V. Drăghicescu au dat la iveală frazele încrustate cu multă migală, pe una din candele, de argintarii curţii domneşti: „Această candelă, ce s-au dat de Sfîntul Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu-Basarab voievod şi iaste făcută de doamna Măriei Sale – Maria – care şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul, iarăşi să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228“ (1720).
Cînd şi cum ajunsese corpul decapitat al fostului domn în această biserică şi de ce piatra nu poartă nici o inscripţie? Filele îngălbenite de vreme ale cronicilor ne informează sumar. Cert este, însă, că, prin grija Patriarhiei ortodoxe din Constantinopol, trupurile celor şase martiri au fost pescuite în mare secret şi duse cu greutate la Halky, una din insulele Prinkipo ale Mării de Marmara, în vechea mînăstire zidită de împăratul byzantin Ion Paleologul.
Doamna Maria, după ce fusese o bună bucată de timp sclavă în Seraiul sultanului şi apoi timp de 7 luni din nou închisă în temniţa din Bostangi Başa, reuşi să se elibereze în martie 1715, în schimbul a 100 de pungi cu galbeni, împrumutate de la cîțiva zarafi din Constantinopol. După un exil de peste un an de zile pe ţărmul Mării Negre, la Kutais în Caucaz, în toamna anului 1716, odată cu moartea marelui vizir Ali Paşa sub zidurile cetăţii Peterwardin şi încheierea păcii ruşinoase pentru turci de la Passarowitz, căpătă permisiunea să se reîntoarcă la Bucureşti. Străbătu Marea Neagră, într-o corabie cu pînze, debarcă la Varna şi, la 17 octombrie, în drum spre Giurgiu, se întîlni la Razgrad cu noul domn al Ţării Româneşti numit de turci, dragomanul Ion Mavrocordat. Venind împreună la Bucureşti, cu învoirea acestuia, a adus trupul soţului ei şi l-a îngropat în mare taină, în iulie 1720, în biserica unde se află şi astăzi.
C. UCRAIN, N. LOGHIN*