Tradiţie şi specific
  • 27-12-2021
  • 0 Comentarii
  • 107
  • 0

Mai mult ca sigur, condiţiile specifice ale curţilor domneşti sud-est europene au favorizat această particularitate a literaturii parenetice, pe care aş numi-o a regretului retoric. Iar prăbuşirea Byzanţului, prin cucerirea marii cetăţi constantinopolitane, a întreţinut la flacără proprie simţămîntul deşertăciunii existenţiale, dar şi politice, al principilor atît de expuşi în această zonă a lumii. Primejdia sporită a expansiunii turceşti, raidurile şi jaful sistematic, contaminarea tragică a zonei de spectrul spaimei, riscul ca şi alte cetăţi creştine să fie umbrite de flamura verde a agarienilor – sînt realităţi care cel puţin vreme de trei veacuri după 1453 au frînat nu numai material, dar şi spiritual, evoluţia Europei de sud-est. Cine îşi imaginează că am stat fără contenire, timp de cîteva sute de ani, cu arma în mînă, ca mai tîrziu la Plevna şi la Mărăşeşti, se înşeală amarnic. Nu sîntem un neam războinic, agresorii noştri au fost întotdeauna copleşitori numericeşte şi apoi trebuie spus că există şi un eroism al răbdării, cu nimic mai prejos decît acela de pe cîmpul de luptă. Iar momentele triumfale, ilustrate de cîţiva mari voievozi, n-au făcut decît să schimbe armele răbdării cu acelea de luptă. La 1913 Nicolae lorga scria în „Acţiunea militară a României”: „Istoria noastră e plină de războaie, dar mai toate nu sînt altceva decît războaie de apărare. Cînd Ştefan cel Mare şi Petru Rareş şi, în oarece măsură, şi alţii intră peste graniţa de miazănoapte a Moldovei în Pocuţia regelui polon, ei reclamă, în puterea unui drept veşnic, moştenirea lor de la Alexandru cel Bun. Ei apără deci un drept de moştenire. Cînd Dan al II-lea şi Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul trec Dunărea şi lovesc cetăţile turceşti de pe malul drept, de la Vidin la Silistra, la Hîrşova şi la alte vaduri dobrogene, ei vor să capete înapoi vama rîului, pe care pe vremuri ai noştri o avuseseră.” Ar fi eronat să se considere că imaginea Byzanţului s-a şters din memoria colectivă a românilor şi a celor mai de seamă dintre domnitorii lor. Dar şi mai greşit ar fi să se absolutizeze nostalgia acestei imagini. Supravieţuind cu aproape 1.000 de ani pandantului său apusean, Imperiul Roman de Răsărit era, politic şi geografic, o realitate anacronică, pe care se sprijineau himerele de mărire ale unei aristocraţii cu vocaţie panelenistică. Şi totuşi, din cel puţin trei puncte de vedere – cultural, juridic şi protocolar –, amintirea acelui conglomerat macrocefal, în care fastul grandios al Constantinopolelui făcea notă discordantă cu trupul unui imperiu pipernicit – mai persista.
Cît de vizibilă a fost amintirea sa în Moldova şi Ţara Românească? Întrebare extrem de complexă, la care încearcă să dea răspuns o carte: „Tradiţia politică byzantină în Ţările Române în Secolele XVI-XVIII” de Andrei Pippidi (Editura Academiei). Lucrarea nu poate fi poves­tită, desigur, aşa după cum, în mod paradoxal, însăşi istoria nu este epică. Nepot direct, de fiică, al marelui istoric Nicolae lorga, autorul pare că a moştenit de la ilustrul său înaintaş ştiinţa de a sintetiza o impresionantă zestre documentară, totul fiind pus în chenarele unei limbi frumoase, de codice voroneţean. Aflăm că icoanele timpului erau „într-o platoşă grea de aur şi smalţ”, după o bătălie pierdută Petru Rareş „s-a îndreptat către hotarul cu Transilvania prin codrii albiţi de ninsoare timpurie”, averea Movileştilor cuprinde, printre altele, „tacîmuri de argint, tăvi, farfurii, ceşti, lighene şi ibrice de aur fin, lucrate de giuvaergii din Augsburg”, iar caii domnului aveau „şeaua şi frîiele brodate cu perle, fir de aur şi pietre preţioase”. Dincolo însă de farmecul ceremonialului de curte, dincolo de reflexele de ametist şi de vălurile de tîmplă ornate cu vulturi bicefali, rămîn realităţile dureroase ale unor epoci care au marcat adînc destinul poporului român. „Istoricul are datoria de a vedea mai clar decît contemporanii evenimentele pe care le cercetează” – scrie Andrei Pippidi şi, fidel acestui crez, îşi îndreaptă veghea spre acele pîlcuri de întîmplări şi destine unde supravieţuirea Byzanţului este mai limpede. Printr-o reducţie epistemologică, volumul poate fi pus în întregime sub semnul clarviziunii lui Dimitrie Cantemir, care, în „Descrierea Moldovei”, considera că vechea Dacie se aflase neîntrerupt sub stăpînirea romană şi apoi byzantină, continuitatea între imperiul romeilor şi domnia principilor români fiind vădită. Lucrurile stau în esenţă aşa cum scria domnitorul-cărturar şi, continuîndu-i raţionamentul, vom afla suficiente exemple de voievozi români care, refuzînd ideea fantasmagorică a cruciadelor de recucerire a Byzanţului (pentru ce? pentru cine?), au izbutit ceva mult mai durabil: mutarea simbolică a acestuia la curtea lor, sfidarea autorităţii otomane prin adoptarea unor motive şi practici byzantine. După toate probabilităţile, primul domn moldovean uns (conform ritualului imperial stins brutal cu 4 ani înainte, la 1453) a fost Ştefan cel Mare. Căsătoria lui cu o Paleologă, vestita Măria de Mangop, ne apare deloc întîmplătoare. Un număr considerabil de obiceiuri, ceremonii şi embleme preluate de alţi voievozi români vin să întregească imaginea unei adaptări carpato-dunărene a spiritului byzantin: încoronarea, costumele şi simbolurile autorităţii domneşti, daniile şi închinările athonite etc. Departe de a fi imitaţii servile, toate acestea s-au grefat pe „obiceiul pămîntului” şi au creat o atmosferă princiară autohtonă care a favorizat deschiderea Ţărilor Române spre Europa, primirea şi trimiterea unor solii diplomatice extrem de utile lumii civilizate, instituţionalizarea unor realităţi juridice care nu de puţine ori au contribuit la ţinerea la respect a agresivităţii otomane. Iată cum formula „Byzanţ după Byzanţ” a lui Iorga nu este, nu poate fi, o simplă metaforă. Iar concluzia acestei instructive cărţi, pe care v-o propun spre studiu, este aceea pe care Andrei Pippidi o scrie în conformitate cu liniile directoare ale întregii noastre istorii naţionale: „Pe de altă parte, dacă tradiţia byzantină a fost într-adevăr a tuturor popoarelor din sud-est supuse dominaţiei otomane, cei care i-au asigurat supravieţuirea, românii, au văzut-o ca un mijloc de a-şi păstra identitatea politică. Aceasta a fost cauza eficacităţii ei istorice”. Şi dacă ne gîndim că însuşi Byzanţul şi-a pierdut viaţa statală, în vreme ce românii au fost printre puţinii care si-au păstrat-o, vom vedea că tradiţia lui s-a prelungit într-o formulă superioară datorită unui
instinct politic autohton care n-a dat greş de atunci şi pînă astăzi.
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite