Tradiția catrenului – factor important în apariția epigramei românești
  • 03-04-2024
  • 0 Comentarii
  • 225
  • 1

Numele lui Anton Pann aduce în discuție problema balcanismului. Sînt sau nu sînt românii balcanici? Revista SECOLUL 20 (nr. 7-9/1987) dedică trei numere acestui subiect care ,,stă sub semnul unei ide preconcepute”, puse în lumină de Alexandru Paleologu: ,,Balcanii sînt percepuți ca o zonă insuficient europeană, o Europă de grad secund, dacă nu și mai rău, turcită, amestecată cu tot felul de fermenți levantini, o lume care nu oferă garanții și pe care nu poți conta nici în privința stabilității, nici a angajamentelor. Cam aceasta este gîndirea occidentală (despre byzantinism) și chiar a noastră”.
Din punct de vedere geografic ,,nu sîntem balcanici pentru că ne situăm la nord de Dunăre, dar am avut în istoria noastră, în special în Valahia, permanente și importante influențe balcanice (unele cu efect formativ). În literatură, de exemplu, ele merg pe un lanț care-l precede mult pe Anton Pann” (p. 20) – afirmație nu lipsită de temei, dacă ne gîndim la moda dialogurilor versificate dintre domn și dregători. Iată concluzia lui Alex Paleologu: ,,Noi, românii, ne credem balcanici fără să fim (geografic vorbind) și tot noi ne lepădăm de balcanism, considerîndu-l ghiuleaua de picior care ne trage în jos, nepermițîndu-ne să fim «integrabili» în Europa. E o greșeală foarte mare pe care o săvîrșim cu toții, cel puțin în planul culturii și chiar al civilizației. Cred că acest fel de a judeca lucrurile este lipsit de răbdare, de luciditate și de o privire întreagă asupra unui fenomen de o mare vechime și cuprindere, atît în ordinea intelectuală și spirituală, cît și în cea a civilizației /.../ Mi se pare curios să se omită că, oricum am lua-o, Socrate, Platon și Aristotel erau balcanici”. Deci, fără să uităm asemănarea dintre noi și celelalte popoare romanice, chiar dintre noi și slavi, trebuie să acceptăm realitatea că ,,spiritul balcanic nu înseamnă neapărat sau numai ortodoxie, nici non-europenism, nici levantinism /.../. Noi avem în mentalitatea noastră valahă un anumit piper balcanic, o anumită savoare și relativizare a comportamentului din punct de vedere etic (s.n.) care nu este însă dusă pînă la amoralism, ci doar pînă la un fel de cinism. Caragiale era cinic, cinismul fiind la el și o atitudine socratică. Cinismul balcanic e un ferment extraordinar de viu și stimulator în cultura noastră. Din aerul duhului, buna dispoziție și felul de a anestezia, prin relativizare, nenorocirile și catastrofele istorice, spiritul bășcălios și cinic sînt respinse de mulți cu oroare moralizatoare (total improprie în acest caz). După mine, ar trebui să fim lucizi și oameni de gust și să prețuim ceea ce este o reușită sapiențială și artistică. Felul de viață și replica spirituală și voluptoasă
dau artei literare și spiritului public o notă inconfundabilă și de mare preț”.
Acest ,,spirit public” și ,,piperul balcanic” sînt factori demni de luat în seamă cînd avem în vedere nașterea epigramei românești. Doar că balcanismul – categorie estetico-morală - ,,ne-a intrat în sînge, în plămada intimă a ființei” – scrie Gh. Grigurcu în studiul ,,Balcanismul ca demon păzitor” (ibid., p. 197).
Dacă sîntem sau nu balcanici, din punct de vedere istoric sau geografic, e încă discutabil, sigur este că spiritul românului a rămas influențat de balcanism. Nu este exclus ca această componentă caracterizată prin zeflemea, glumă, ambiguitate etc. să fi accelerat evoluția epigramei – apariție mai tîrzie la români în comparație cu celelalte popoare romanice și alte popoare europene, dar și dăinuirea ei pînă în zilele noastre. Este de-a dreptul surprinzătoare bogăția de vocabular, cuprinzînd o mulțime de cuvinte înrudite – unele cu vechime în limba română, alele preluate de la popoarele cu care am venit în contact și mai apropiate de epoca modernă, neologisme, bogăție care exprimă direct sau sugerează zona comicului: rîs, a rîde, voios, veselie, petrecere, bună dispoziție, însuflețire, glumă, șotie, păcăleală, hîtru, bășcălios, mucalit, poznaș, păcăleală, mehenghi, șiret, viclean, ghidușie, înțepătură, haz, zeflemea, bătaie de joc, batjocură, a lua în derîdere, vervă, ridicol, a persifla, sarcasm, comicărie, umor, a tachina, spiritual, poantă, ironie, calambur, banc, anecdotă etc.
Dotarea cu umor a românului e subliniată și de Nicolae Iorga, accentuînd totodată ,,umorul special” al literaturii culte care, la rîndul ei, are legătură cu spiritul țăranului român: ,,Are un neprețuit element de vioiciune, care lipsește foarte adeseori din celelalte literaturi. Ea nu aleargă după spirit, dar este străbătută toată de un umor special care nu se întîlnește aiurea /.../ Este totodeauna un ușor zîmbet de îndoială chiar și în jurul credinței noastre celei mai puternice. Nu sîntem un popor fanatic și, în loc să atacăm cu violență în adversari, facem o glumă, și gluma aceea adeseori lovește mai departe la țintă și rănește mai adînc decît orice îngrămădire de cuvinte pasionate. Sîntem un popor de mehenghi. I se pare cuiva că spunem una și, de fapt, spunem alta, iar cine nu ne cunoaște nu-și poate da seama întotdeauna de ce am vrut să spunem”. Aceste trăsături unesc, în subteran, literatura cultă cu literatura populară: ,,În marile literaturi occidentale, ce influență a putut să aibă un Corneille, un Racine, un Voltaire asupra poporului de jos francez, asupra țăranului francez? Pe cînd la noi, între cel mai mare cărturar și cel mai umil țăran a fost întotdeauna o legătură așa de veche și așa de sacră, încît nici un fel de pretenție modernă nu izbutește s-o rupă” (N. Iorga, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică. Ed. Minerva, București, 1977, p 186-187). Fiind apropiate de creațiile folclorice, primele versuri din textele scrise sînt, în general, scurte. Subliniem tradiția constantă a dedicațiilor la sistemele țărilor românești, puse în fruntea manuscriselor. Deși sînt ,,dibuituri de început” (Perpessicius), se cade să fie amintite datorită faptului că multe îmbracă forma de catren. De exemplu, stihurile lui Varlaam pentru ,,stema domniei Moldovei”, tipărite în cunoscuta CAZANIE de la 1643, în versuri lungi, au fost reduse și îmbunătățite în altă tipăritură a sa - ,,Șapte taine”, Iași, 1644:
Cap de buăr foarte tare
Arată puterea celui mare
Acesta chip de buăr
Mulți au biruit fără număr.
Această formă de poezie de patru versuri este familiară românului. Apare și la scriitorii din perioada premodernă a literaturii române. Ion Prale (1769-1847), cel născut dincolo de Prut, cu întinsă activitate desfășuraă la Iași, desemnat de Gr. Alexandrescu în Satiră. Duhului meu ca ,,rău versificator”, ne-a lăsat totuși primul epitaf demn de remarcat și astăzi, citat de Al. Piru în Literatura română premodernă, EPL, 1964, p. 327:
Toată grija mi-am luat
Și de lume am scăpat
Eu de dînsa, ea de mine
Și să ne fie de bine.
Și de la Iancu Văcărescu (1792-1863) ne-a rămas un catren cu valoare epigramatică:
Fizionomie
Căutătura-ți vrea război,
Zîmbire-ți cere pace;
Și să mă lupt cu tine voi,
Și să mă bat îmi place!
Catrenul este tot mai des întîlnit în literatura satirică și umoristică. De la Alexandru Hrisoverghi (1811-1837) moștenim epigrama:
D-lui
Toți îți par că-s nătărăi,
Dar nu-i lucru de mirare
Căci galbene îi par toate
Celui ce-are gălbinare.
Fabulistul Al. Donici (1806-1866) a scris unu dintre primele epitafuri din literatura noastră, adresat unui doctor:
Sub piatra asta zace
Un doctor învățat
Cu moartea lui de moarte
Pre mulți el a scăpat.
Cam în același timp, Anton Pann (1796-1854) a așternut pe hîrtie EPITAFUL UNEI MUIERI (de către bărbatul ei):
Aici zace nevastă-mea
Din bună norocire,
Zace atît pentru a mea
Cît și a ei liniștire.
Nu este exclus ca acest epitaf să fi fost o adaptare după varianta franceză din Sec. XV atribuită tatălui lui Clément Marot (specialiștii susțin că franceza nu-i era străină lui Pann): Ci-gît ma femme, oh, qu’il est bien/ Pour son bonheur et pour le mien. (Aici zace nevasta mea, o, cît de bine/ pentru fericirea ei și pentru a mea.) Deschidem paranteza, revenind la ideea ,,balcanismului”: se cuvine să subliniem faptul că inflluența Peninsulei Balcanice n-a însemnat, pentru români, doar asimilarea balcanismului, în sensul de mai sus, ci și o influență prin care, pe cale ocolită, ne vine cultura din Apus, cu mult înainte de Pacea de la Adrianopol. Acest fenomen prezintă o importanță deosebită pentru apariția epigramei românești: creațiile folclorice, multiplele ,,specii” de versificări și asimilări culturale venite din Balcani vor constitui fondul, terenul fertil, germenii primitori ai influenței literaturilor occidentale, în special a celei franceze. Odată cu apariția presei de umor – prima publicație de acest fel fiind ȚÎNȚARUL – revistă scoasă de N.T. Orășanu (1833-1890) imediat după Unirea Principatelor, la 28 februarie 1859 – catrenul umoristic este tot mai frecvent în revistele de profil, dar și în alte reviste literare. El conturează o specie nouă în literatura română – EPIGRAMA – care asimilează spiritul european și forma cizelată. Multe reviste despart, în subtitlu, satira de umor, considerînd că satira nu poate fi decît politică, dar și umorul, și satira au obiective și mijloace comune. În NICHIPERCEA, PEPELEA, SATYRUL, SARSAILĂ, GHIMPELE, PERDAFUL, BOBÎRNACUL, GHIȚĂ BERBECUL, dar mai ales în MOFTUL ROMÂN și MOȘ TEACĂ, se poate urmări cizelarea continuă a catrenului umoristic și satiric. Catrenele apărute în primele reviste umoristice au mai curînd o tentă mobilizatoare. Timid, își face loc umorul și, sub influența filonului folcloric, acesta devine mai viguros. Iată un catren din foaia glumeață UMORISTUL, Pesta, 1/13 oct. 1865, p. 139, care poartă specificația ,,Literalimente după Shakespeare”:
La autorii unui ,,decalog”
Ați făcut o însoțime
Ca noaptea cu-ntunecime;
Deci a voastră scornitură
E o neagră pocitură.
În fruntea articolului Democrația domnitoare (An IV, nr. 14, 10/22 mai 1866, p. 62) e pus, ca motto, următorul catren:
Se spunea care-a văzut
Ori astăzi, ori în trecut
Turta-i făcută cu sare,
Democratul cu parale.
Presa de umor asimilează toate influențele, e totdeauna în fruntea curentului care aduce noul și creează contextul cultural propice apariției epigramei, spiritul propriu acestei specii literare, specificul literar, cu mijloacele artistice care-i vor fi proprii: jocul de cuvinte, ironia, persiflarea, atacul direct și contraatacul care premerg duelul epigramatic.  Evoluția epigramei românești este, de fapt, evoluția catrenului ca formă și încărcare spirituală, proces care-i conturează legile de structură ce o definesc ca atare.
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite