Mama era o femeie tare miloasă, înțelegătoare cu toată lumea din sat și avea o calitate deosebit de frumoasă: dragostea față de animale, le iubea cum n-am văzut la vreun alt sătean din vremea copilăriei mele... Vacile tot timpul trebuiau să fie țesălate, furajate și adăpate la timp... De când am deschis ochii, în ograda noastră am văzut că, pe lângă tot felul de orătănii, vacă cu lapte, cârlani, mama avea și o zgâtie de cățel care, atunci când vreun străin ne bătea în poartă, el nu mai contenea cu lătratul până ce nu te scotea afară din casă... Așa se obișnuise mama de la părinții ei și considera că, într-o gospodărie, și cățelul își are rostul lui, alături de orice acaret, precum plugul, toporul, coasa, secera etc. Tot timpul avea grijă să nu-i lipsească nimic cățelului: cratița plină cu apă, iar de strachina cu mâncare, nici nu mai vorbim. Am remarcat la mama că, de cum apăreau zorii dimineții, îl băga cu gâtul în lanț și, până seara, nu îi dădea drumul... În fiecare seară, când se vedea liber, de bucurie alerga prin toată gospodăria, schelălăind o vreme, după care se așeza fie în ușa de la grajd, unde țineam animalele, fie pe prispa casei, de unde, dacă simțea vreun străin în preajma casei noastre, la început scotea un mârâit grav, după care se punea zdravăn pe lătrat... Odată am surprins-o pe mama când se certa în gura uliței cu un sătean care își bătea câinele cu o bâtă în așa hal, încât urletul de durere al bietului patruped răsuna peste tot, de ți se înmuia sufletul de mila lui... Văzând că omul își tot lovea animalul și-l tot târa după dânsul, legat cu bucata de sârmă ce i-o înfășurase pe după gât, cu gândul să-l ducă la Trotuș, să-l arunce în vreun ghiol ca să-l înece, mama se înfurie atât de tare, că-i sărise la beregată omului și nu se lăsă până ce acesta nu eliberă animalul care, văzându-se scăpat din mâinile stăpânului său, o luă la goană pe ulițele satului... Pe mama nu am văzut-o niciodată să-și fi ciomăgit câinele cu sapa, cu ciomagul, cum făceau mulți dintre săteni... Și nu că nu-i făcea și ei probleme... Odată l-a surprins cu labele pe gâtul unei găini... L-a legat în lanț și, drept pedeapsă, o săptămână nu i-a mai dat drumul. Iar de îndată ce l-a slobozit din lanț, bietul de el fugea și de umbra lui, și de vedea vreo găină în jurul lui, numaidecât o lua la sănătoasa, după care se vâra imediat în fundul cuștii sale... Pentru mama, fiecare animal din curte avea importanța lui... Cu greu se despărțea de vreun animal... Cum oare să te înstrăinezi de văcuța din ogradă, de păsările tale, de oițele tale, mai ales de cățelul care, cu ochii lui blânzi, te urmărește prin toată curtea până în cele din urmă zile ale sale... Mama a avut grijă de căței la fel ca de noi, copiii, nu cumva să-i lipsească colțul de pâine, apa din cratiță și, iarna, așternutul de paie, când afară viscolea de părea că se prăvale cerul peste sat... După scandalul cu pricina, într-o zi, câinele vecinului nostru scăpă din lanțul groazei în care era ținut, și o luă la fugă prin toate ulițele și prin toate grădinile oamenilor... Auzind cele întâmplate, mama, cum stătea ea pe marginea patului, cu mâinile încrucișate la sân, numai ce ne zise:
– Vedeți voi? Câinele nu pleacă de pe bătătură de bine... Veți fi la casele voastre și o să să vedeți cum este viața...
Atunci nu am luat seamă la vorbele mamei, la bunătatea ei, la felul de a iubi animalele, de a iubi omul și natura, în mijlocul căreia de mic am crescut. Și din lumea aceasta plină de dragoste, odată cu trecerea anilor, a trebuit să-mi iau zborul, spre a-mi face rostul meu în viață, fără să fi bănuit vreodată că va veni vremea când și eu, ca și câinele vecinului meu, va trebui să-mi iau tălpășița din casa pe care am construit-o, încrezându-mă prea mult în zâmbetul oamenilor care m-au ademenit în chip și fel, pentru ca apoi să fiu dat afară, fără drept de apel.
Câtă dreptate a avut mama... Acum, după toate câte mi s-au întâmplat, am ajuns la vorbele ei înțelepte, numai că pentru mine totul e prea târziu... Totul!...  
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”