- 16-06-2020
- 0 Comentarii
- 560
- 5
Alaric,
fiu al Dunării
Fascinantă
dintotdeauna, povestea jefuirii Romei de către vizigoții lui Alaric în 410 e.n.
a anunțat definitiv amurgul zeilor romani. Exprimă, prin dinamica sa vizibilă
sau doar ascunsă, piatra de imperialism absolut a istoriei Europei creștine. Așa
cum căderea Constantinopolului va defini nașterea plină de durere a EurAsiei,
acest spațiu imens, imprevizibil și contemporan cu noi, așa și ocuparea,
jefuirea și distrugerea Romei de către Alaric și goții săi a exercitat o
influență spirituală și intelectuală neegalată asupra imaginației occidentale.
A fost un eveniment devastator care a produs replici geo-strategice, a promovat
patologii comunicaționale și comportamente culturale de-a lungul multor secole
care au urmat evenimentului. Și astăzi, marile teme ale brutalei căderi a Romei
reprezintă un subiect atent de studiu și de cercetare. La acea vreme, informațiile
despre ceea ce făcuseră goții s-au răspîndit rapid. Jefuirea Romei a fost văzută
ca semn al sfîrșitului imperiului sau chiar, după cum au scris unii creștini
apocaliptici, sfîrșitul creației pămîntești a lui Dumnezeu. Sfîntul Ieronim a
scris o scrisoare emoționantă („după cum spun eu, suspinele îmi sufocă
rostirea”) din îndepărtatul Betleem: „Orașul care odată a captat inimile și mințile
lumii a fost capturat!”. Sfîntul Augustin i-a îndemnat pe creștini să fugă de
„boala morală” a Romei seculare și să-și pună credința într-un oraș ceresc care
există dincolo de această viață. Pictorii epocii victoriene s-au îndreptat din
nou către subiect, folosind furioși, litrii întregi de vopsea pe acrii de pînză.
Înfățișările sînt tulburător de romantice: invadatori seminuzi, falusuri abia
întezărite dar presimțite de către privitor ca vărfuri de sabie îndreptate spre
virginitatea Romei, căutînd fioroși printre monumente desfigurate, preeminînd
cu poftă de sînge și concupiscență. Acel eveniment devenit simbol al căderii a
fost, acum doar cîțiva ani, invocația dintr-o publicație celebră, după
atentatele teroriste de la Paris, „Așa se distrug civilizațiile”.
La acea vreme, Roma
nu mai era capitala imperiului, ea fusese mutată la Ravenna. Creștinii, după secolele
brutale împotriva lor, începuseră marile răscoale urbane, pe tot teritoriul
imperiului. Ravenna, oraș mai mic, mai suplu din punct de vedere al
infrastructurii și cu o minoritate creștină educată, devine opțiunea politică
unică pentru a deveni capitală. Decăderea Romei, confirmată deja cu ascensiunea
lui Constantin (celebrul fondator al Constantinopolului), este bruscată de sîngeroasele
răscoale ale creștinilor, care, stradă cu stradă, cartier cu cartier, preiau
autoritatea vechiului imperiu, dărîmă zeii vechi și impun, prin forță, o unică deitate.
Acolo unde populația păgînă se opune, focul și decimarea sînt folosite fără
nici un fel de regret.
Istoria creștinării
Romei va fi scrisă tîrziu, iar perioada violentă a preluării orașului de către
noua religie este efectiv trecută sub tăcere. Pînă la decretul lui Teodossius
I, masa de noi convertiți creștini va fi ocupat fizic întreaga Romă. În
mijlocul orașului, simbolul suprem roman – templul vestalelor – va rezista ca
vestigiu milenar al vechii orînduiri. Locul Senatului, palatul inviolabil al
puterii supreme spirituale, piatra pe care cei doi Romulus si Remus,
fondatorii, fuseseră găsiți de către celebra lupoaică, sînt deja înconjurate.
Focul veșnic din mijlocul templului, păzit de celebrele virgine (vestale), șase
la număr, va fi stins în jurul anului 392 e.n.. Roma celor șapte coline, vechea
Romă, devenea entitate administrativă neimportantă.
Puterea sa
spirituală și magia a 1.500 de ani de cucerire a lumii, de adopție a oricărui
popor sau simplă deitate, puterea de a absorbi umanitatea care se știa că
există pînă atunci și pe care generații
de romani aveau să o ocupe treptat și definitv, cultura romană în asamblul ei
va rămîne. Jumătate de mileniu după Alaric, la hotarul dintre primul și al
doilea mileniu, în fața marelui mausoleu al lui Hadrian – devenit trezoreria aurului
papal – mulțimea omagia un rege creștin al Romei care rostea ritualic credința
sa într-un unic Dumnezeu. Hadrian păgînul cîștigase prin faptul că se
transformase. Din colina capitolină, unde altădată focul declama eternitatea
romană, religia creștină reproducea drumul imperial al lupoaicei. Imensul
templu funerar păgîn, devenit fortăreață, sprijină și astăzi malul Tibrului, așteptînd
noile transformări. Pe un alt mal, de data aceasta al Bosforului, Hagia Sofia așteaptă
și ea. Catedrala celei de-a doua Rome a fost deja convertită acum cîteva secole,
transformarea care se anunță o va reclădi. Sau, această transfomare absolută,
vremelnnică dar violentă, fără de conștiință sau de idei, va distruge definitiv
ambele simboluri ale istoriei umanității. Căci, din urgia viitorului pe care
acum o vedem ridicîndu-se, acele ziduri, acele imens încastrate generații unite
de cimentul voinței și ambiției pot deveni doar praf în istorie.
În noaptea de 24
august, în anul 410, zeci de mii de goți și-au croit drum în oraș prin Porta
Salaria, nu departe de locul în care (istoria zîmbește cînd se uită) se află
astăzi ambasada SUA la Roma. Zidurile Romei erau puternice și fuseseră întărite
recent. Ele nu mai fuseseră învinse de 800 de ani – de la jefuirea orașului de
către triburile galice, la începutul Secolului al IV-lea î.e.n., cu mult
înainte ca Roma să devină o putere imperială. Ca și în cazul
Constantinopolului, un complice din interior pare să fi deschis porțile.
Invadatorii au făcut ravagii în oraș timp de trei zile complete înainte de a
pleca cu bogățiile incredibile ale templelor și palatelor romane. Cetățenii
Romei devin sclavi. Conform legendei, armatele lui Alaric au furat și semnele sacre
iudaice pe care romanii le jefuiseră din la cel de-al doilea templu din
Ierusalim cu mai bine de trei secole mai devreme.
Alaric (în latină
Alaricus) s-a născut în jurul anului în anul 370 în Dobrogea de astăzi, în
preajma Deltei Dunării, fie în insula Peuce (un grind din deltă), fie mai
probabil în castrul de la Platei Pegiae, vizigoții fiind atunci „foederati” ai
romanilor (castrul se găsește pe teritorul actualei comune Dunavățu de Jos). Un
got născut la malul unui fluviu minor al Europei romane. Fiu al unei familii bogate
de goți romanizați, pleacă în imperiu pentru a își face un nume. Este cult,
educat, vorbește perfect latina, greaca și este cosmopolit. Este un prinț în
căutare de imperiu, dorește măreția magestică a lumii. Restul le are deja prin
naștere.
Prima apariție a
lui Alaric pe scena politică romană a fost în calitate de comandant al unei
armate mixte de goți și popoare aliate care au invadat Tracia în 391. Integrat
în armata romană, Alaric a condus o forță gotă de 20.000 de militari care l-a
ajutat pe împăratul roman de Răsărit, Teodosiu I, să-l învingă pe Arbogast,
uzurpatorul franc, în bătălia de la Frigidus. În ciuda sacrificiului a
aproximativ 10.000 de goți, împăratul a fost nerecunoscător. Dezamăgit, Alaric
a părăsit armata romană și a fost ales conducător al vizigoților în 395, mărșăluind
spre Constantinopol pînă cînd a fost oprit de către forțele romane. S-a mutat
apoi spre sud în Grecia, unde a jefuit Pireul (portul Atenei) și a distrus
Corintul, Megara, Argosul și Sparta. Istoria marilor distrugeri ale orașelor
grecești îi va construi renumele de militar fără milă.
În drumul său militar
devine creștin. Dar nu creștin roman, ci membru al unei minorități – arienii.
Minoritar etnic într-o lume romană deja în proces intensiv de descoperire a
unei identități comune, este minoritar spiritual într-o religie tînără, plină
de avînt. Conflictul fundamental se declanșează cînd nu primește recunoașterea
pagînă în templul vestalelor. Repudiat ca fiind got, denunțat ca fiind creștin
arian, Alaric este practic singur. În acel moment devine dușmanul absolut. Dorind
să fie roman, va ucide Roma. Dorind să fie recunoscut ca egal al imperiului, va
da foc acestuia.
Imaginați-vă o
mică comunitate agrară, provincie regală peste un ocean imens, care se
transformă treptat în cea mai mare superputere militară, strategică, științifică
și culturală din lume. Ochii nu mai puteau cuprinde imensele avuții,
implacabila influență, orizontul fără de sfîrșit De-a lungul timpului, întrucît
puterea publică este concentrată în mîinile unui grup relativ mic de cetățeni
privați, elita formată în interior este din ce în ce mai puțin conectată cu
lumea din interiorul și de dincolo de granițele sale. Aceste granițe, extinse și
în continuă expansiune, devin din ce în ce mai greu de gestionat și apărat. Armatele
imperiului nu mai au necesarul moral, devin prea greoaie, prea bogate, prea
bine hrănite. Generalii săi devin filosofi ai republicii. Permanentul necesar
de expansiune pune o presiune uriașă pe elită de a oferi succes popoarelor din
aria lor de autoriate. Apar miile de zei. Mulți, cît mai mulți. Temple, preoți,
o adevărată categorie socială se naște. Academiile devin ferment al nemulțumirii.
Avînd tot, omul este nemulțumit. Aflîndu-se în imposibilitatea tot mai mare de controla
granițele fizice sau spirituale, elitele sînt nevoite să recruteze pe alții să
o facă în numele imperiului, tocmai pentru a face față conflictelor care pot
apărea, precum și a celor deja în curs. În cele din urmă, pierzînd controlul
asupra puterii atît pe plan intern, cît și pe plan extern, superputerea intră
într-o stare de declin accelerat, în cele din urmă, devenind o umbră a gloriei
sale anterioare.
Sună familiar?
Frazele de mai sus descriu exact situația cu care Imperiul Roman s-a confruntat
spre sfîrșitul Secolului al III-lea e.n. – una evident aproape identică și tulburătoare
cu situația cu care se confruntă cu Statele Unite în ziua de azi.
SUA au ajuns să
ocupe același rol pe care Roma l-a ocupat în propria sa lume acum două milenii.
De la căderea comunismului, elitele americane au încercat să ajungă la acest
nou rol și nu și-au dat seama cu adevărat cum să facă. Nu pentru că nu aveau
cele mai puternice școli de gîndire cum avea Roma. Nu pentru că nu avea cea mai
mare industrie, așa cum Roma avea. Nici măcar pentru că nu ar fi avut destui
zei, așa cum Roma avea. Nici pe departe, America este suma tuturor ambițiilor
omenești, corolarul tuturor păcatelor și spațiul unificator al religiilor de pe
această planetă, fiecare zeu avînd dreptul la templul său și la virginele sale.
Acesta este unul
dintre motivele principale pentru care destinul Romei ne revine în minte. Unul
dintre efectele devenirii SUA ca putere planetară este așa-numitul „sindrom
omphalos”, care a afectat atît Roma, cît și Washington. A determinat fiecare dintre
cele două orașe să se considere ca fiind centrul lumii și responsabil pentru
agenda mondială. În cazul Statelor Unite, singura întrebare se referă la
momentul cînd a început această
alunecare către solipsism și cum afectează modul în care trăiește America în
prezent? Pentru Roma nu avem nici acum răspunsul.
Într-un fel,
conceptul de ,,capitală a lumii” este incorporat chiar în caracterul Americii și
este un fenomen care cere atentă înțelegere. Această noțiune de a fi un popor
excepțional – ales de Dumnezeu, „orașul strălucitor de pe un deal”, stat
fondator al lumii democratice și, deci, judecător suprem a ceea ce înseamnă
civilizația contemporană, procuror al acuzării și cel care, în același timp,
grațiază păcătosul, face ca SUA să se considere scutite de regulile istoriei.
Exact acest fapt a fost scris în caracterul Romei. Roma, într-un fel, s-a gîndit
la sine ca la un oraș strălucitor pe șapte coline. Tot ea a fost aleasă de zei
pentru un destin planetar. Trebuie să o recunoaștem că l-a și avut. Dar un got
de pe malurile Dunării va zdruncina definitiv și absolut sacrul drept civilizațional
pe care Roma și l-a asumat pentru mai bine de un mileniu.
Pe străzile
Americii sînt mii de Alaric. Fiecare dintre ei dorește să fie american. Fiecare
revoluționar care dărîmă cu nesaț statuile fondatorilor republicii sale,
fiecare voce care declamă că viața unei minorități sau a alteia contează dorește
să devină romanul Romei. Ei ard America pentru a deveni americani. Ei distrug
istoria Americii pentru ca noua religie, noua spiritualitate să fie construită
numai în America. Revoluționarii de astăzi, ca și cei de ieri, nu doresc să
construiască o altă Americă în altă parte a sistemului nostru solar. Ei doresc
să contruiască Roma în locul Romei.
Pentru că
Washington și-a asumat rolul fundamental de capitală a lumii, America de astăzi
ar trebui să privească atent spre istorie. Căci deasupra strălucitorului oraș
de pe coline (ambele capitale – americană și romană – au fost construite pe
coline) se adaugă zilnic o cantitate enormă de putere militară și avere
economică. Această noțiune poetică naționalistă de a fi în centrul lucrurilor,
dublată de o enormă putere reală, te poate face să crezi că acesta este un
adevăr literal – că restul lumii trebuie să te urmeze, fie că o vrea sau nu.
Dictatul civilizațional asumat istoric devine dictat internațional, devine
regulă de impus cu forța, dacă este nevoie. Iar faptul că în alte capitale ale
lumii, fenomene similare și identice, tentative de răscoală sau simple insurecții
de berărie devin sinonime cu noua Romă, ne arată că destinul american nu este
de loc departe de cel al imperiului de acum mii de ani.
La Roma, capitala
lumii antice, acest universalism se regăsea organic și arhitectonic în lucruri
precum ombilicul, monumentul care trebuia să reprezinte buricul lumii, care era
perceput ca fiind Forumul Roman. La Washington, stela egipteană, mii de ani de
sculptură și perenă adorație a zeilor domină drept, linear și etern atît Casa
Albă, cît și rotonda Capitolului. O vedeți în modul în care președintele
american este declarat liderul lumii libere, astfel devenind cel mai important
om din cel mai important oraș din lume. Dar focurile de pe strazi ne arată că
aceeași problemă a Romei dărîmă statuile din Washington. Ca orice supra putere,
SUA au avut o capacitate imensă de asimilare culturală a diversității
exterioare granițelor sale. Astăzi observăm că această asimilare s-a realizat
printr-o discrimare interioară. La Roma același lucru se întîmpla. Cetățenii
Romei nu puteau fi transformați în sclavi, fiind prin naștere privilegiați
economic și social. Toți ceilalți erau cetățeni de grad inferior. Dar economia
Romei avea la bază cucerirea de teritorii, adică de resurse și sclavia. SUA nu
mai cunosc sclavia, dar cucerirea de noi resurse, adică teritorii, este un obiectiv
fundamental. Atunci cînd visul american nu mai are reusursă planetară descoperă
spațiul, adjudecîndu-și dreptul divin de a cuceri ceea ce niciodată nu a aparținut
rasei umane. Contradicție de sens al destinului auto asumat de capitală a lumii
sau simplă aroganță culturală, devenită deviație comportamentală – acest lucru
nu poate fi încă determinat. Dar faptul că mase imense de oameni, la fel ca și
în Imperiul Roman, consideră inegale condițiile oferite de către noul imperiu
american, arată existența unei falii imense și periculoase.
Iar ca totul să
fie și mai dramatic, istoria a mai reținut un amănunt extrem de important. Cei care
au studiat momentul invaziei vizigote susțin că romanii nu au înțeles niciodată
cu adevărat măsura în care însăși existența Romei ca putere globală a avut
efect de unificare asupra celor declarați de ea ca fiind barbarii din
exteriorul sau interiorul ei. Asta s-a transformat într-o adevărată problemă
geo-politică și strategică pentru supraviețuirea Imperiului Roman. Și nu este
greu să vezi că Statele Unite se află în fața unui eveniment similar.
Globalitatea republicii, impunerea ei ca formă supremă de civilizație și
progresului uman contemporan, naționalizarea identitară extremă a relațiilor
rasiale și religioase, distanțarea de formatul generos al acceptului personal
în favoarea punitivelor măsuri de impunere – toate acestea au un efect
unificator asupra a ceea ce fusese cîndva un grup de opozanți împrăștiați și
dispersați. Diversitatea opoziției care a ieșit pe străzile americane nu a
provocat spaima elitei actuale dar poate provoca destructurarea armăturii care
o ține în locul său. Actuala clasă conducătoare americană, redusă numeric, dar
extrem de puternică financiar și militar, nu pare a înțelege acest pericol
imens pe care îl traversează, asumînd că toată lumea a fost atinsă de către
civilizația ei, deci că este americană. Nu toată lumea este, nici măcar în interiorul
granițele americane nu este, iar unificarea pe care Roma nu a reușit să o
oprească la timp în a deveni dușman implacabil va crea evenimentul istoric al
apariției unui nou Alaric la porțile Americii. Nu acum, nu în acest moment, dar
SUA se îndreaptă cu pași rapizi spre momentul jefuirii sale. Iar istoria va
repeta tînguirile tragediei grecești, jelania deșertului egiptean sau, simplu:
va rescrie drama Romei eterne.
Contemporanul
Alaric s-a născut deja pe malurile unui fluviu puțin cunoscut al imperiului
american. Zidurile nucleare, așa cum cimentul milenar al zidurilor Romei nu a
făcut-o, nu vor putea salva lumea de o nouă jefuire a ei. Atunci erau doar
săbii și cai. Acum cerul poate deveni praful civilizației umane, căci zeii de
atunci se răzbună acum pentru templele distruse și pentru aurul topit. Dintotdeauna,
orașele strălucitoare de pe coline sînt, în fond, creația lor.
(va
urma)
H.D.
Harmann
- 25-03-2024
- 0 Comentarii
- 91
- 1
11.7 C