
- 20-01-2025
- 0 Comentarii
- 97
- 0
Moaștele Sfântului Antonie se găsesc în capela tezaurului baroc
ornamentat (începută în 1691). Trupul sfântului, care se afla în Capela
Madonei Mora, se află, din 1350, într-o capelă separată de transept,
Capela Sfântului Antonie, decorația interioară fiind atribuită lui
Tullio Lombardo, care a furnizat și celei de-a șasea și a șaptea
reliefuri reprezentând miracolele Sfântului Antonie (Miracolul inimii
omului zgârcit, Miracolul omului pocăit). Al treilea sfânt de ajutor
care readuce la viață un om care fusese ucis este o capodoperă a lui
Girola mo Campagna. Statuile de la sfârșitul Secolului al XVI-lea sunt
realizate de Tiziano Aspetti.
Bazilica conține câteva imagini
importante ale Madonnei. Madonna Mora este o statuie a Maicii Domnului
cu Pruncul Isus, realizată de sculptorul francez Rainaldino di
Puy-lʼEvéque, datând din 1396. Numele ei se referă la părul ei negru și
la tonul pielii măslinii, fiind interpretat ca „negru”. Madonna del
Pilastro este o frescă de la mijlocul Secolului XIV de Stefano da
Ferrara, situată pe debarcaderul adiacent culoarului stâng. Printre alte
lucrări sculpturale se află candelabrul de Paște din absidă, terminat
în 1515 de Andrea Briosco și considerat capodopera sa. Zona altarului
mare prezintă Madonna cu Pruncul din bronz și șase statui ale Sfinților
de Donatello, care a executat și patru reliefuri cu episoade din viața
Sfântului Antonie. În partea dreaptă a naosului, vizavi de mormântul
Sfântului se află marea Capelă Sf. Iacob, comandată de Bonifacio Lupi în
anii 1370 în stil gotic, cu pereți cu fresce care înfățișează
Povestirile Sfântului Iacob și Crucificarea lui Altichiero da Zevio.
Răstignirea lui Altichiero este una dintre cele mai semnificative
picturi de la sfârșitul Secolului XIV. Există mai multe fresce create de
Girolamo Tessari. Bărbia și limba Sfântului Antonie sunt afișate
într-un relicvar de aur la Bazilică.
La ieșire, după fotografiile
de rigoare, ne-am îndreptat spre un vânzător de înghețată, pentru a
gusta delicioasa cremă, pe care o găsești doar în Italia. Copiii au
savurat momentul și înghețata pe care o meritau din plin pentru că
fuseseră cuminți și ne lăsaseră să ne bucurăm de vizitarea bisericii. De
aici, ne-am urcat în mașini și ne-am pregătit pentru un drum de 3 ore
și 277 de kilometri spre castelul nostru din San Ruffino. Spun castel
fiindcă asta fusese pe vremuri construcția unde aveam să stăm. Acuma, nu
aș vrea să vă imaginați că am stat în ceva asemănător cu
Neuschwenstein, ci în ceva care semăna mai degrabă cu conacele grofilor
unguri din Ardeal. O clădire mare, cu un parc considerabil de jur
împrejur, și cu niște încăperi pe măsură. Bineînțeles că mâncarea ți-o
preparai singur în bucătăria utilată cu toate cele necesare, care avea o
dimensiune ce-ți permitea să te întorci cu bicicleta în ea.
Până
la hotel, ne-am bucurat de frumusețea peisajului italian și de
autostrăzile de pe care nu-ți mai venea să cobori. Pentru un șofer
neobișnuit cu luxul acestor căi de comunicație era o adevărată bucurie
să se deplaseze pe ele dar am avut și emoții de câteva ori la coborâre
fiindcă am interpretat greșit de vreo două ori ceea ce-mi spunea Waze-ul
și asta m-a făcut să ratez ieșirea și să pierd minute bune pentru a
reveni la drum.
Înainte de a ne duce să ne cazăm, ne-am oprit
într-un supermarket în orașul învecinat, Lari (al cărui nume era identic
cu porecla unui foarte bun prieten al meu) ca să ne cumpărăm cele
necesare micului dejun și cinei pe care aveam să le servim în
următoarele 4 zile pe cont propriu la Castello, cum i-a rămas până
astăzi numele hotelului nostru.
Supermarket-ul în care am intrat
semăna cu Auchan-ul de pe la noi, așa că am ne-am putut cumpăra tot
ceea ce doream, inclusiv niște sticle cu vin de Chianti, că doar eram în
patria lui, nu?
Il Castello era fabulos: camere mari, spațioase,
bucătărie imensă, și în spatele clădirii o terasă imensă spre care
dădeau cele 4 camere ale imobilului unde existau măsuțe cu scaune pentru
a petrece în mod agreabil seara, cu un pahar de vin în față, o țigară
de foi în mână și amintirile zilei scurse, în memorie. Ceea ce am și
făcut.
A treia zi a excursiei am pornit la drum să vizităm
Cinque Terre. Auzisem despre această zonă a Italiei, dar de văzut nu o
văzusem. Trebuia mai întâi să ne transportăm la Spezia, de unde aveam să
luăm trenul către cele cinci pământuri. Abia în gară am realizat că
Cinque Terre sunt cinci sate pescărești înșirate de-a lungul coastei
Mării Mediterane. Copiii au fost foarte încântați de călătoria cu trenul
mai ales fiul meu care la 3 ani descoperise desenele animate cu Thomas
Trenulețul iar acum avea ocazia să experimenteze, și mai puțin fetele
care erau cu 5 ani mai mari.
Prima localitate unde am coborât a
fost Râul Mare, cum i-am zis eu, sau Riomaggiore, cum ziceau italienii.
Am coborât de la gară direct pe ulița principală și cârcătașul din mine a
simțit că-i vine apă la moară și a început să se uite iscoditor în jur.
De ce? Fiindcă era un sat cocoțat pe o stâncă, mic, înghesuit, cu case
bătute de vânturi și stropite de apa mării, cu nimic deosebit de satele
noastre dobrogene. Ba ale noastre parcă-s mai fățoase. Ce să fac? Am
dezavantajul de a trăi într-o țară care, turistic vorbind, se poate bate
de la egal la egal cu orice mare putere turistică a globului.
Riomaggiore
este, cum vă spuneam, un sat și o comună din provincia La Spezia,
situată într-o mică vale din regiunea Liguria din Italia. Este primul
din Cinque Terre pe care îl întâlnești când călătorești spre nord de La
Spezia. Satul, datând de la începutul Secolului al XIII-lea, este
cunoscut pentru caracterul său istoric și vinul său, produs de
podgoriile orașului. Riomaggiore se află în regiunea Riviera di Levante
și are țărm în Golful Genova din Marea Mediterană,
cu o mică plajă
și un debarcader încadrat de case turn. Strada principală a orașului
Riomaggiore este Via Colombo, unde se găsesc numeroase restaurante,
baruri și magazine. Via dellʼAmore este o cale care leagă Riomaggiore de
vecina sa Manarola, care face parte, de asemenea, din Cinque Terre.
Riomaggiore
este cel mai sudic sat al celor cinci Cinque Terre, toate conectate
prin traseu. Apa și malul muntelui au fost declarate parcuri naționale.
Ajungând
la malul mării, am făcut niște fotografii și ne-am întors la gară spre a
ne îndrepta către Manarola. Trenurile circulau cu o frecvență
mulțumitoare, astfel încât am ajuns repede la următoarea destinație.
Manarola
(Manaea în dialectul local) este un oraș mic, un sat al comunei
(municipiul) Riomaggiore, în provincia La Spezia, Liguria, nordul
Italiei. Este al doilea și cel mai mic dintre celebrele orașe Cinque
Terre frecventate de turiști, cu o populație de 353 de locuitori.
Manarola poate fi cel mai vechi dintre orașele din Cinque Terre, cu
piatra de temelie a bisericii, San Lorenzo, datând din 1338. Dialectul
local este manarolez, care este marginal diferit de dialectele din zona
din apropiere. Numele „Manarola” este probabil o evoluție dialectică a
latinului, „magna rota”. În dialectul manarolez, acest lucru a fost
schimbat în „magna roea” care înseamnă „roată mare”, cu referire la
roata morii din oraș.
(va urma)
nicu marius marin
3.0 C