TOSCANA ȘI ATÂT (II)
  • 20-01-2025
  • 0 Comentarii
  • 97
  • 0

Moaștele Sfântului Antonie se găsesc în capela tezaurului baroc ornamentat (începută în 1691). Trupul sfântului, care se afla în Capela Madonei Mora, se află, din 1350, într-o capelă separată de transept, Capela Sfântului Antonie, decorația interioară fiind atribuită lui Tullio Lombardo, care a furnizat și celei de-a șasea și a șaptea reliefuri reprezentând miracolele Sfântului Antonie (Miracolul inimii omului zgârcit, Miracolul omului pocăit). Al treilea sfânt de ajutor care readuce la viață un om care fusese ucis este o capodoperă a lui Girola mo Campagna. Statuile de la sfârșitul Secolului al XVI-lea sunt realizate de Tiziano Aspetti.

Bazilica conține câteva imagini importante ale Madonnei. Madonna Mora este o statuie a Maicii Domnului cu Pruncul Isus, realizată de sculptorul francez Rainaldino di Puy-lʼEvéque, datând din 1396. Numele ei se referă la părul ei negru și la tonul pielii măslinii, fiind interpretat ca „negru”. Madonna del Pilastro este o frescă de la mijlocul Secolului XIV de Stefano da Ferrara, situată pe debarcaderul adiacent culoarului stâng. Printre alte lucrări sculpturale se află candelabrul de Paște din absidă, terminat în 1515 de Andrea Briosco și considerat capodopera sa. Zona altarului mare prezintă Madonna cu Pruncul din bronz și șase statui ale Sfinților de Donatello, care a executat și patru reliefuri cu episoade din viața Sfântului Antonie. În partea dreaptă a naosului, vizavi de mormântul Sfântului se află marea Capelă Sf. Iacob, comandată de Bonifacio Lupi în anii 1370 în stil gotic, cu pereți cu fresce care înfățișează Povestirile Sfântului Iacob și Crucificarea lui Altichiero da Zevio. Răstignirea lui Altichiero este una dintre cele mai semnificative picturi de la sfârșitul Secolului XIV. Există mai multe fresce create de Girolamo Tessari. Bărbia și limba Sfântului Antonie sunt afișate într-un relicvar de aur la Bazilică.

La ieșire, după fotografiile de rigoare, ne-am îndreptat spre un vânzător de înghețată, pentru a gusta delicioasa cremă, pe care o găsești doar în Italia. Copiii au savurat momentul și înghețata pe care o meritau din plin pentru că fuseseră cuminți și ne lăsaseră să ne bucurăm de vizitarea bisericii. De aici, ne-am urcat în mașini și ne-am pregătit pentru un drum de 3 ore și 277 de kilometri spre castelul nostru din San Ruffino. Spun castel fiindcă asta fusese pe vremuri construcția unde aveam să stăm. Acuma, nu aș vrea să vă imaginați că am stat în ceva asemănător cu Neuschwenstein, ci în ceva care semăna mai degrabă cu conacele grofilor unguri din Ardeal. O clădire mare, cu un parc considerabil de jur împrejur, și cu niște încăperi pe măsură. Bineînțeles că mâncarea ți-o preparai singur în bucătăria utilată cu toate cele necesare, care avea o dimensiune ce-ți permitea să te întorci cu bicicleta în ea.

Până la hotel, ne-am bucurat de frumusețea peisajului italian și de autostrăzile de pe care nu-ți mai venea să cobori. Pentru un șofer neobișnuit cu luxul acestor căi de comunicație era o adevărată bucurie să se deplaseze pe ele dar am avut și emoții de câteva ori la coborâre fiindcă am interpretat greșit de vreo două ori ceea ce-mi spunea Waze-ul și asta m-a făcut să ratez ieșirea și să pierd minute bune pentru a reveni la drum.

Înainte de a ne duce să ne cazăm, ne-am oprit într-un supermarket în orașul învecinat, Lari (al cărui nume era identic cu porecla unui foarte bun prieten al meu) ca să ne cumpărăm cele necesare micului dejun și cinei pe care aveam să le servim în următoarele 4 zile pe cont propriu la Castello, cum i-a rămas până astăzi numele hotelului nostru.

Supermarket-ul în care am intrat semăna cu Auchan-ul de pe la noi, așa că am ne-am putut cumpăra tot ceea ce doream, inclusiv niște sticle cu vin de Chianti, că doar eram în patria lui, nu?

Il Castello era fabulos: camere mari, spațioase, bucătărie imensă, și în spatele clădirii o terasă imensă spre care dădeau cele 4 camere ale imobilului unde existau măsuțe cu scaune pentru a petrece în mod agreabil seara, cu un pahar de vin în față, o țigară de foi în mână și amintirile zilei scurse, în memorie. Ceea ce am și făcut.

A treia zi a excursiei am pornit la drum să vizităm Cinque Terre. Auzisem despre această zonă a Italiei, dar de văzut nu o văzusem. Trebuia mai întâi să ne transportăm la Spezia, de unde aveam să luăm trenul către cele cinci pământuri. Abia în gară am realizat că Cinque Terre sunt cinci sate pescărești înșirate de-a lungul coastei Mării Mediterane. Copiii au fost foarte încântați de călătoria cu trenul mai ales fiul meu care la 3 ani descoperise desenele animate cu Thomas Trenulețul iar acum avea ocazia să experimenteze, și mai puțin fetele care erau cu 5 ani mai mari.

Prima localitate unde am coborât a fost Râul Mare, cum i-am zis eu, sau Riomaggiore, cum ziceau italienii. Am coborât de la gară direct pe ulița principală și cârcătașul din mine a simțit că-i vine apă la moară și a început să se uite iscoditor în jur. De ce? Fiindcă era un sat cocoțat pe o stâncă, mic, înghesuit, cu case bătute de vânturi și stropite de apa mării, cu nimic deosebit de satele noastre dobrogene. Ba ale noastre parcă-s mai fățoase. Ce să fac? Am dezavantajul de a trăi într-o țară care, turistic vorbind, se poate bate de la egal la egal cu orice mare putere turistică a globului.

Riomaggiore este, cum vă spuneam, un sat și o comună din provincia La Spezia, situată într-o mică vale din regiunea Liguria din Italia. Este primul din Cinque Terre pe care îl întâlnești când călătorești spre nord de La Spezia. Satul, datând de la începutul Secolului al XIII-lea, este cunoscut pentru caracterul său istoric și vinul său, produs de podgoriile orașului. Riomaggiore se află în regiunea Riviera di Levante și are țărm în Golful Genova din Marea Mediterană,
cu o mică plajă și un debarcader încadrat de case turn. Strada principală a orașului Riomaggiore este Via Colombo, unde se găsesc numeroase restaurante, baruri și magazine. Via dellʼAmore este o cale care leagă Riomaggiore de vecina sa Manarola, care face parte, de asemenea, din Cinque Terre.

Riomaggiore este cel mai sudic sat al celor cinci Cinque Terre, toate conectate prin traseu. Apa și malul muntelui au fost declarate parcuri naționale.

Ajungând la malul mării, am făcut niște fotografii și ne-am întors la gară spre a ne îndrepta către Manarola. Trenurile circulau cu o frecvență mulțumitoare, astfel încât am ajuns repede la următoarea destinație.

Manarola (Manaea în dialectul local) este un oraș mic, un sat al comunei (municipiul) Riomaggiore, în provincia La Spezia, Liguria, nordul Italiei. Este al doilea și cel mai mic dintre celebrele orașe Cinque Terre frecventate de turiști, cu o populație de 353 de locuitori. Manarola poate fi cel mai vechi dintre orașele din Cinque Terre, cu piatra de temelie a bisericii, San Lorenzo, datând din 1338. Dialectul local este manarolez, care este marginal diferit de dialectele din zona din apropiere. Numele „Manarola” este probabil o evoluție dialectică a latinului, „magna rota”. În dialectul manarolez, acest lucru a fost schimbat în „magna roea” care înseamnă „roată mare”, cu referire la roata morii din oraș.

(va urma)

nicu marius marin

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite