– viața primului cosmonaut al Planetei, Yuri Gagarin –

„Am ignorat instrucțiunile
șefului Centrului” (2)
Liderul militar a fost revoltat că aceștia nu au venit îmbrăcați în uniformă oficială, ci cu pălării din blană gri de astrahan.
După ce i-a pus în atenție pe șeful CPC Karpov și pe Gagarin în prezența multor ofițeri, Rudenko, stînd ca un lord, a început să-i mustre pentru indisciplină. Gagarin a ascultat cu răceală mustrările mareșalului, răspunzînd că uniformele de iarnă erau cusute într-o fabrică militară și cunoaște foarte bine cerințele statutare. El a reamintit că, potrivit ordinului Ministerului Apărării, „ofițerii au voie să poarte o șapcă cu urechi din astrahan gri cu uniforma de zi cu zi în afara rîndurilor”.
La 17 aprilie 1963, Grigori Nelyubov, Ivan Anikeev și Valentin Filatiev au fost expulzați din PCC pentru că au fost descoperiți în stare de ebrietate de o patrulă militară. Lui Gagarin și lui Titov le-a părut rău pentru Nelyubov, care era considerat a fi cel de-al treilea cel mai mare cosmonaut al planetei. Pentru mîndrul Nelyubov acesta s-a dovedit a fi o lovitură prea puternică, iar pe 18 februarie 1966, a murit sub roțile unui tren la 31 de ani.
Relația lui Odintsov, noul comandant, cu cosmonauții a devenit din ce în ce mai tensionată: în iulie 1963, l-a mustrat sever pe Gagarin pentru „consum de alcool, familiaritate cu subalternii și ignorarea instrucțiunilor șefului Centrului”. În același timp, potrivit lui Kamanin, acuzațiile de consum de alcool nu erau fondate, dar era clar că Odintsov ar trebui înlăturat din postul său. De asemenea, Serghei Korolev a fost de acord cu el: „Nu înțelege mare lucru, este necesar să îl înlocuim. Pune-l din nou pe Karpov la conducerea Centrului”. Dar Rudenko s-a opus întoarcerii lui Karpov. În același timp, atît el, cît și Vershinin au fost categoric împotriva candidaturii lui Gagarin, care a fost apărat de Kamanin. Ca urmare, Odintsov a fost înlocuit de generalul Nikolai Kuznetsov.
Spre deosebire de predecesorul său, Kuznețov s-a grăbit să obțină sprijinul lui Gagarin (în 1964 a devenit șef adjunct al TsPK), bănuind că l-ar putea numi în acest post. Generalul trebuia să înțeleagă întreaga complexitate a gestionării Centrului, care a constat, în special, în faptul că astronauții nu pot fi comandați, ci trebuie consultați. El a ținut cont și de faptul că statutul special de subordonat i-a permis lui Gagarin să contacteze direct conducerea politică a țării. Prin intermediul lui Gagarin, în octombrie 1965, Kamanin a predat noului secretar general al Comitetului Central al PCUS Leonid Brejnev o scrisoare pe care o pregătise (cu semnăturile lui Gagarin, Titov, Leonov, Belyaev, Nikolaev și Bykovsky), care exprima îngrijorarea cu privire la problemele grave din domeniul zborurilor spațiale.
Din 1966, Gagarin a început să se pregătească în mod activ pentru zborurile pe noua navă spațială Soyuz și a fost numit subalternul lui Vladimir Komarov. Colegul său de la TsPK, Yevgeny Khrunov, a remarcat: „Gagarin nu poate fi înfățișat ca un fel de tip vesel, cu un zîmbet etern pe față. Da, iubea viața, oamenii, știa să se bucure din adîncul inimii, era surprinzător de sensibil. Dar în muncă – și aceasta este o parte mare, principală a vieții sale – Gagarin a fost neobișnuit de concentrat, atunci cînd era necesar, exigent, strict. Cu mine și cu restul oamenilor”.
Pe 23 aprilie 1967, Gagarin a devenit ultima persoană care a comunicat în direct cu Komarov cînd a urcat cu el pe navă și a fost acolo pînă cînd trapa a fost închisă. Moartea lui Komarov, a doua zi, cauzată de eșecul sistemului parașutelor Soyuz-1, a pus capăt continuării carierei spațiale a lui Gagarin. Urmînd exemplul lui Titov, a trecut la zborurile cu reacție. În raportul său adresat lui Kuznetsov, Gagarin a scris: „Consider că este nejustificat din punct de vedere moral să fiu în funcția de șef adjunct al unității militare 26266 pentru pregătire de zbor și spațiu, neputînd să zbor și să controlez pregătirea de zbor a subordonaților”.
Pe 26 martie, cosmonautul și-a vizitat soția, Valentina, în spital, s-a întors mulțumit acasă, deoarece medicii au promis că îi vor externa soția în două săptămîni. În lipsa ei, sora Valentinei, Maria, a avut grijă de copii. În ultima sa zi de viață, Gagarin s-a trezit pe la șapte dimineața. S-a jucat puțin cu fiica sa cea mare, Lenochka, s-a bărbierit, a făcut un duș, s-a îmbrăcat și i-a spus Mariei că va lua micul dejun la serviciu. În lift, s-a întîlnit cu un coleg de la Centrul de pregătire pentru cosmonauți și cu colegul Georgy Dobrovolsky, care a murit la 30 iunie 1971, împreună cu Vladislav Volkov și Viktor Patsaev, din cauza depresurizării navei spațiale Soyuz-11 la întoarcerea pe Pămînt.
„Articole din îmbrăcămintea piloților
au fost găsite în copaci”
La aeroport, Gagarin a sosit la timp. După ce a trecut de un control medical, i s-a permis să zboare. Șeful de stat major al regimentului de aviație, Yevgeny Remizov, a remarcat: „Gagarin părea vesel, zîmbea. Ne-am dus la meteorologi. Potrivit rapoartelor lor, vremea pînă la acea oră era după cum urmează: înnorat cu pauze, plafonul de nori inferior la 900 de metri, cel superior la 4000 de metri, dar condițiile meteorologice erau de așteptat să se înrăutățească. Generalul Kuznetsov a fost de acord cu propunerea mea și s-a luat o decizie: să-l verific pe Iuri Alekseevici în acea zi și să îl eliberez în ziua următoare de zbor după un zbor de control preliminar”.
În dimineața zilei de 27 martie 1968, aeronava de antrenament MiG-15UTI cu numărul 18 și indicativul de apel „625th” era gata să decoleze de pe aerodromul Chkalovsky de lîngă Moscova. Gagarin ocupa locul din față. În spate, pe scaunul de instructor era comandantul Regimentului Separat de Aviație de Instruire Cercetare, creat în 1967 la CPC, Erou al Uniunii Sovietice, colonelul Vladimir Seregin. Acest zbor a fost pentru Gagarin ultimul test înainte de pilotarea independentă – pentru prima dată în mulți ani a trebuit apoi să zboare singur într-un avion de luptă (MiG-17). În ziua aceea vremea a fost de primăvară timpurie, cu cu nori joși și ploi intermitente. Condițiile meteo nu erau cele mai ușoare pentru zboruri, dar Seregin a fost calm.
Pînă atunci, Gagarin petrecuse aproximativ 385 de ore în aer. Avea practica zborului instrumental „orb” și în nori. Din 13 martie 1968, ofițerul Forțelor Aeriene a făcut mai multe ieșiri de antrenament cu instructori ai regimentului aerian – de la comandantul de zbor pînă la comandantul escadronului.
Imediat după efectuarea manevrelor de zbor, situația a fost raportată generalului Kamanin, asistentul comandantului-șef al Forțelor Aeriene pentru Spațiu, subliniind că Gagarin și Seregin vor rămîne fără combustibil în 10 minute. Kamanin a scris: „Avionul s-a prăbușit într-o pădure densă, viteza în momentul impactului pe sol era de 700-800 de kilometri pe oră. Motorul și cabina din față au intrat în pămînt cu 6-7 metri. Aripile, coada și carlingele s-au prăbușit în bucăți minuscule, care au fost împrăștiate pe o rază de 200 de metri. Am găsit multe componente ale aeronavei, parașute, haine de piloți pe ramuri înalte de copaci. După ceva timp, a fost găsit un fragment al maxilarului superior cu un dinte de aur și unul de oțel. Medicii au raportat că era maxilarul lui Seregin. Nu existau semne ale morții lui Gagarin.
Exista speranța că acesta a reușit să se ejecteze. Deoarece se întuneca repede, căutarea a fost amînată pînă dimineață, după ce au raportat liderilor țării și președintelui Consiliului de Miniștri al URSS Alexei Kosygin despre moartea lui Seregin și lipsa de informații despre Gagarin. În dimineața zilei de 28 martie, Vershinin i-a transmis prin radio lui Kamanin, care se afla la locul accidentului, și l-a rugat să spună doar un cuvînt: „Unul sau doi?”. Kamanin a răspuns: „Doi”. Nu mai era nici o îndoială: Gagarin era mort.
„Gagarin nu a putut să refuze zborul”
Soarta grea de a informa soția despre moartea lui Gagarin i-a revenit generalului Leonid Goreglyad. El, împreună cu cosmonauții Bykovsky, Leonov și Popovich, au fost instruiți să vorbească la televizor și să informeze publicul despre tragedie. În timpul discursului său, Kamanin a răspuns la întrebarea care i-a chinuit pe mulți – dacă Gagarin ar fi trebuit să zboare: „Gagarin nu s-a putut abține să nu zboare, pentru el a trăi înseamnă a zbura. Întrebarea dacă un astronaut ar trebui să zboare sună nefiresc. Este ca și cum ai întreba: ar trebui să înoate un înotător și un marinar să meargă la mare? Nu orice pilot poate fi astronaut, dar un astronaut nu poate să nu zboare”. Titov și-a amintit: „Am auzit veștile groaznice cînd eram în Italia. Șoferul local mi-a spus despre asta prima dată cînd plecam din Pompei. Nu am crezut, iar eu și camarazii mei am decis să mergem de urgență la Sorrento, unde se afla consulatul nostru. În Sorrento am văzut știrea prezentată la televizor”.
Pe 29 martie, în Casa Centrală a Armatei Sovietice au fost instalate urnele cu cenușa morților, în garda de onoare au stat membri ai comisiei guvernamentale, cosmonauți, militari, oameni de alte profesii. În acea zi, aproximativ 40 de mii de oameni și-au luat rămas bun de la Gagarin și Seregin. Pe 30 martie, la ora 13.10, urnele au fost scoase din clădire, iar cea mai lungă procesiune funerară s-a mutat pe străzile Moscovei pînă la Casa Sovietelor, unde cenușa astronauților a fost pusă pe vagoane de artilerie. De-a lungul cărării pline de jale stăteau sute de mii de moscoviți, abătuți de o grea pierdere. Din Casa Sovietelor, un trist cortegiu s-a îndreptat spre Piața Roșie. La ora 14.30, urnele cu cenușa lui Gagarin și Seregin au fost așezate în nișele zidului Kremlinului, nu departe de Vladimir Komarov.
A fost înființată o Comisie de Stat pentru a investiga cauzele tragediei. Kamanin a urmărit îndeaproape lucrările tuturor subcomisiilor sale. Pe 3 aprilie 1968, el a notat: „După două ceasuri de cabină și ceasuri de mînă ale lui Gagarin și Seregin, accidentul a avut loc la 10.31, adică la 50 de secunde după ultimul schimb radio cu Gagarin”. Pe 5 aprilie, generalul scria în jurnalul său: „Nici momentele principale ale incidentului nu au fost încă clarificată: ora exactă a acestuia nu a fost stabilită (de la 10.32 la 10.44), nu există nici o dovadă de necontestat a stării piloților înainte de a lovi solul”.
Concluziile raportului asupra tragediei subliniau: „Pe baza rezultatelor cercetărilor și experimentelor, credem că cea mai probabilă cauză a dezastrului este o coliziune a unei aeronave cu un balon sau o explozie a aeronavei, care a dus la distrugerea luminilor din cabina aeronavei și, ca urmare, la crearea situației complexe de urgență și pierderea temporară a eficienței de către piloți”.
Infarct, bombă sau OZN?
Au existat zvonuri că Gagarin și Seregin ar fi zburat beți, dar o analiză chimică a rămășițelor lor nu a relevat existența unor urme de alcool sau droguri. Se spunea că Seregin, în vîrstă de 45 de ani, a avut un atac de cord (opțional, dureri severe de stomac), și-a pierdut cunoștința, a căzut pe volan și, prin urmare, l-a împiedicat pe Gagarin să iasă din vîrf în timpul acrobației (dar nivelul de adrenalină din sîngele morților nu a crescut, piloții erau calmi). Potrivit unei alte versiuni, Gagarin însuși și-a pierdut cunoștința din cauza unei răni la cap suferită în octombrie 1961.
S-a explicat că zborul pe MiG-15UTI a fost efectuat cu o supapă de ventilație întredeschisă, ceea ce a dus la depresurizarea cabinei, după care echipajul și-a pierdut cunoștința. Se credea că prăbușirea avionului s-a produs din cauza faptului că motorul avionului s-a oprit brusc. Gagarin a fost suspectat de imprudență aeriană în stilul lui Valery Chkalov.
Gagarin și Seregin au dus secretul morții lor în mormînt. Pe 27 martie 1968, aceștia au zburat către nemurire.
Sfîrșit
N.K.