Motto: „Delicat în nuanțe și splendori fragile, meșterul nostru ne povestește tainele culorilor văzute pe dinăuntru, învăluite în borangic” – TUDOR ARGHEZI.

Născut la Iaşi, pe 24 aprilie 1871, Theodor Pallady, fiul inginerului Iancu Pallady și al Mariei Cantacuzino, şi-a închinat întreaga viaţă picturii.
La vîrsta de doisprezece ani, a fost înscris la Liceul Sf. Gheorghe din București, iar în 1886, deci la șaisprezece ani, a devenit student la Școala de poduri și șosele (viitoarea Politehnică bucureșteană). Din pricina unui conflict cu directorul școlii, care îl învinuise pe nedrept că ar fi copiat, a plecat la Dresda, unde a studiat, în paralel, ingineria la Politehnică și pictura cu Ervin Oehme.
Pasionat de artă, în 1889 a decis să se îndrepte spre Paris, unde, după doi ani de pregătire în atelierul lui Aman Jean, a fost primit la Școala de Arte Frumoase și a lucrat în atelierul marelui pictor Gustave Moreau, pentru care a avut o mare admirație. După moartea acestuia, tînărul a continuat să studieze în atelierele din capitala Franței, avîndu-i colegi pe Matisse, Marquet, Manguin și Guérin. În 1900, și-a prezentat lucrările la Salonul din Paris, doi ani mai tîrziu a expus la Londra și la Paris, iar în 1904, la București. Între 1906 și 1916, Pallady și-a petrecut mult timp la via din Bucium, Iași, din acea perioadă datînd multe dintre peisajele sale. Între timp se căsătorise cu Jeanne Ghica, o femeie atrăgătoare, care avea două fiice dintr-o căsătorie anterioară.
În anii anteriori Primului Război Mondial, a prezentat lucrări atît la Salonul Național de la Paris, cît și la Salonul oficial sau la „Tinerimea artistică” din București. Foarte exigent cu sine însuși, abia în 1920 a deschis prima expoziție personală la Paris, elogios prezentată de Jean Royère, iar în 1925 a avut două expoziții, una la Paris, prezentată de Aman Jean, și alta la București, al cărei catalog a fost prefațat de Tudor Arghezi. În acea perioadă s-a depărtat de soție și a început o relație cu Yvonne Cousin, care i-a devenit muză și iubită.
În 1923, pictorul a organizat o nouă expoziție la Paris, prezentată de poeta Anne de Noailles, născută Brâncoveanu. În țară, a avut expoziții personale în 1929, 1933, 1935, 1937, 1940, iar între 1942 și 1947 a participat la expozițiile colective organizate de „Căminul artei”.
În 1926, Theodor Pallady a primit marele premiu naţional, iar în 1956, cu prilejul împlinirii vîrstei de 85 de ani, i s-a acordat titlul de maestru emerit al artei din România. La scurt timp după aceea, la 16 august 1956, Theodor Pallady a încetat din viață. În 2012, a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.
Era vegetarian convins,
iubitor al eternului feminin,
dar și un tip iute la mînie
Cîteva episoade mai puțin cunoscute din viața artistului au fost redate de memorialistul Al. Rosetti. De pildă, maes­trul avea un regim strict vegetarian, neagreînd deloc mesele bogate în alimente pe bază de carne.
,,Theodor Pallady era un om chinuit, revoltat împotriva condiţiei umane, a ciclului atît de scurt al vieţii terestre şi stării mizerabile a unei umanităţi conduse de instincte animalice. Resimţea în mod dureros lupta între spirit şi materie. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruri, Pallady se constrîngea la un regim strict vegetarian, condamnînd violent pe semenii săi care se înghesuiau zilnic în jurul meselor încărcate de alimente: carne, carne şi iar carne…
Excluderea plăcerilor alimentare nu implica, însă, castitatea. Căci înfăţişarea austeră a maestrului nu excludea interesul pentru eternul feminin. Era gelos pe oricine se bucura de favoarea unei femei pe care o admira. Tînăr sau bătrîn, prieten sau necunoscut, cei favorizaţi aveau dreptul la ura maestrului, care îi visa doborîţi la pămînt, în lupte singulare. De aici favoarea acordată de Pallady lucrurilor ferite de scăderile fiinţelor vii. Naturile moarte înfăţişate în nenumărate tablouri constituie o culme a artei sale. Se desprinde din aceste pînze un mister care provine din potrivirea culorilor, din parfumul emanat de flori, din străfundurile cenuşii ale tabloului. Aceasta constituie numai o latură a artei lui Pallady. Cealaltă e consacrată în întregime corpului feminin, pe care maestrul îl chinuieşte, redîndu-l uneori în trăsături brutale, ca o reacţiune faţă de atracţia emanată de model. Numeroasele sale desene, cîteodată uşor colorate, înfăţişează scene din viaţa cotidiană, crochiuri trasate rapid de o mînă nervoasă, redînd frînturi de viaţă la oraş sau la ţară…”.
Același memorialist scria că Theodor Pallady se înfățișa ,,ca un muschetar întîrziat”. Astfel, ,,în orice moment, o vorbă imprudentă sau o atitudine îl puteau îndemna să tragă spada. A avut multe dueluri. Două din ele sînt demne de a fi amintite. Într-o împrejurare în care onoarea unui soţ era în joc, Pallady a acceptat condiţiile ieşirii pe teren dictate de partea adversă: duel cu pistolul, în mai multe reprize; după primul foc, adversarii se vor apropia unul de altul şi vor trage fără comandă.
Primul glonţ a șuierat la urechea maestrului. Dar el nu a tras. Al doilea, fără a-l atinge. Şi nici de data aceasta nu şi-a descărcat arma. Ştiindu-se vinovat şi adversarul său avînd copii, Pallady a socotit că era de datoria lui să-i dea o şansă de a se răzbuna… La gară, la plecarea din Bucureşti, scosese capul pe fereastra compartimentului. Întrebat de însoţitoarea rămasă pe peron dacă e singur în cabină, Pallady i-a răspuns că mai călătorește cu el «un imbecil». După plecarea trenului, «imbecilul» s-a prezentat și i-a înmînat cartea sa de vizită. Era un ofițer de cavalerie din armata austriacă. Au convenit să se întîlnească la Viena, peste trei luni. S-au luptat cu sabia, arma aleasă de cel insultat, şi amîndoi partenerii au fost răniţi”, relatează Al. Rosetti. (Sursa: dosaresecrete.ro)
,,Dacă n-aș fi făcut pictură,
cred că aș fi ajuns scriitor”
Se știe din notele sale de jurnal, din cronici, din memoriile prietenilor săi, faptul că Theodor Pallady era un admirator al literaturii, al poeziei, mai ales cea a lui Baudelaire și Mallarmé. Chiar de la el aflăm: „Pictura nu a fost pentru mine decît un mijloc de exprimare a artei mele. Aș fi putut deveni tot atât de bine scriitor, dacă mi-aș fi îndreptat atenția și efortul în direcția literaturii. Pictura nu e pentru mine decît o formă de expresie și nimic mai mult. Eu nu sînt pictor, ci artist”. Cel mai bine este evidențiată această poziție în lucrarea Toujours du Baudelaire.
„Dacă n-aş fi făcut pictură, cred că aş fi ajuns scriitor“, mărturisea Theodor Pallady în jurnalul său intim. „Întotdeauna mi-a plăcut să caut cuvintele potrivite pentru a exprima cît mai clar esenţialul, înlăturînd tot balastul vorbelor inutile”. O vastă cultură literară şi muzicală i-a îngăduit să cunoască îndeaproape operele celor mai de seamă scriitori şi compozitori. A făcut parte din cenaclul lui Mallarmé, a fost prieten cu Paul Valéry şi cu George Enescu. Preferinţele sale s-au îndreptat către poezie şi uneori a evocat în anumite lucrări climatul poetic din versurile lui Baudelaire sau ale lui Mallarmé.
„Pallady a pretins întotdeauna că nu este pictor, ci artist. El a înţeles că, indiferent de mijlocul de expresie folosit, poetul, pictorul sau compozitorul interpretează realitatea şi ne dezvăluie armoniile ei nebănuite, aspectele ei mai profunde şi mai subtile, oferindu-ne astfel o posibilitate de cunoaştere calitativă a vieţii.
(…) Pallady obişnuia să păstreze în carnetul său de schiţe simple frunze uscate, culese din pustiirile toamnei. Le admira arabescurile fine şi delicate ale nervurilor şi nuanţelor rare şi spunea: «Cine s-ar putea încumeta să egaleze neîntrecuta măiestrie a naturii?». Prietenii cei mai dragi îi erau copacii bătrîni din grădinile pe care le vizita în fiecare zi, meditînd sau desenînd în preajma lor. Dar nu se mulţumea să contemple natura, ci dragostea lui devenea un mijloc de cunoaştere, de înţelegere a rosturilor ei. Acest contact vizual şi afectiv i-a îngăduit să transpună în operele sale anumite armonii ale naturii, pe care arta sa ni le dezvăluie în toată frumuseţea lor. Elev al lui Gustav Moreau, în atelierul căruia a fost coleg cu Henri Matisse, Albert Marquet şi Georges Rouault, Pallady nu s-a lăsat influenţat de curentele moderniste care au bîntuit la începutul acestui veac capitala Franţei. De la început, el şi-a manifestat voinţa de a-şi exprima o viziune proprie, originală, legată de realitate. S-a spus că Pallady ar fi un «Matisse român». Pictura sa se deosebeşte însă fundamental de aceea a lui Matisse, care foloseşte armoniile de şoc, nuanţele intense, planurile largi, decorative, pe cînd el nu recurge decît la sonorităţile delicate ale culorilor, la corespondenţele lor muzicale, la raporturile lor juste, într-o artă discretă, lipsită poate de vigoare, dar plină de nobleţe şi de spiritualitate. Atmosfera poetică, specifică artei lui Pallady, nu este numai vibraţie lirică, ci se bazează pe nevoia de ordine, logică şi echilibru, specifică spiritului latin, pe armonia proporţiilor şi pe puterea sentimentului”, scria criticul Ionel Jianu la moartea artistului.
Theodor Pallady a fost singurul pictor cu o deplină conştiinţă a stilului, din generaţia sa, cu o nestăvilită aspiraţie către absolut. Conform criticii de specialitate, Pallady a avut privilegiul remarcabil al unei conştiinţe a formei ca putere a spiritului asupra vieţii. El rămîne, fără îndoială, unul din cei mai prestigioşi artişti moderni, păstrîndu-şi întreagă ambiţia de a fi un pictor „din toate timpurile”.
R.M.