Este în logica istoriei ca fiecare ţară să deţină în patri­moniul său şi valori culturale ale altor popoare. Şi mă refer nu la acelea provenite din rapturi sau ocupaţii sa­mavolnice, ci la bunurile care au urmat traseele prelungite şi de multe ori enigmatice ale risipirii în lume, ale circu­laţiei seculare, ale achiziţiilor şi donaţiilor. Conceptului atît de modern de „schimb cultural” ar trebui să i se adauge şi valenţele străvechi ale acestor însămînţâri în pămînt străin, care în multe privinţe conferă farmec şi pigment pitoresc lăcaşurilor spirituale. Puţină lume ştie, de pildă, că exact în inima Bucureştilor, la Biblioteca Aca­demiei Române, există un papirus egiptean vechi de circa 4000 de ani (fragment din „Cartea Morţilor”) şi un pergament byzantin de Secol XI („Canonul umilinţelor”) pre­văzut şi cu 20 de miniaturi splendide. Cum au ajuns aici, pe ce cale misterioasă, prin cîte păduri de mîini au trecut pînă să fie găzduite de prestigioasa instituţie bucureşteană? Asta, ca să nu mai vorbim despre capodoperele plastice ale unor Rembrandt, Tizian, El Greco şi Rodin, despre tezaurele numismatice sau heraldice, despre cărţile cu însemnări autografe ale unor Voltaire sau Victor Hugo despre numeroase alte valori care împodobesc lăcaşurile româneşti sau colecţiile particulare. Tot astfel, cu aceeaşi seninătate şi înţelepciune, trebuie să înţelegem şi reversul medaliei: bunurile româneşti aflate pe alte meridiane ale lumii.
Acestui subiect deosebit de complex, cu dimensiuni poli­tice, istorice, geografice, mili­tare şi sociale, îi este închi­nată una dintre numeroasele lucrări de acest gen, publicată de Editura Sport-Turism: „Prezenţe culturale româneşti” de Virgil Cândea şi Constantin Simionescu. Albumul (pen­tru că este un album cu sute de reproduceri color şi cu ex­plicaţiile de rigoare), abordează numai o mică parte a generoasei teme, şi anume valorile ce se găsesc în Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania, Portugalia, Spania şi Suedia. El vine după două lucrări asemănătoare, de mare succes, semnate de acelaşi cuplu, închinate valorilor româneşti de la Athos şi, respectiv, din Istanbul, Ierusalim, Paros, Patmos, Sinai, Alep. O carte si­milară, poate cu mult mai amplă, ar putea fi al­cătuită pe alte coordonate geografice, exemplificînd subiectul cu valori ajunse în muzee şi biblioteci din SUA (mai ales că profesorul Cândea este autorizat în acest sens, descoperirile sale privitoare la opera lui Dimitrie Cantemir fiind relevante), Japonia, Canada, U.R.S.S. India, R.P. Chineză, Egipt, Chile, Argentina, Italia, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria şi chiar Ţara de Foc. Dar, pînă la o asemenea carte, sau pînă la un album complet cuprinzînd cele mai reprezentative valori româneşti din toate ţările lumii, să ne mulţumim cu acest fragmentarium, binevenit şi el, şi să ne gîndim că s-a făcut un pas important în direcţia popularizării unui subiect asupra căruia pînă acum cîteva decenii se păstra o tăcere inexplicabilă. În prefaţa cărţii, Virgil Cândea face o pertinentă analiză a tuturor acestor bunuri, ca şi a itinerariilor pe care le-au urmat, afirmînd în final: „Cartea de faţă prezintă o serie de capo­dopere, documente care, deşi au părăsit patrimoniul cultu­ral naţional, sînt şi rămîn produse ale gîndirii româneşti şi se constituie în preţioase mărturii despre solidaritatea românilor cu popoarele prietene ale Europei”. Desigur, am fi fost cu mult mai fericiţi dacă aceste bunuri ar fi rămas în patrimoniul naţional, dar cum nu se mai poate face ni­mic, să acceptăm această realitate, gîndindu-ne că se putea şi mai rău. Iată, de pildă, urmele româneşti din Austria – ţară care, datorită realităţilor imperiale de pînă acum aproape 7 decenii, a absorbit foarte multe valori, fiind, din acest punct de vedere, teritoriul străin cu cele mai multe „semnături” de civilizaţie românească. Tezaurele de la Sînnicolaul Mare şi Şimleul Silvaniei, celebrul tablou al lui Franken cel Tînăr, reprezentîndu-1 pe Mihai Viteazul şi pe fiica sa Florica în anturajul împăratului Rudolf al 11-lea, apoi portretul lui Vlad Ţepeş (cu amendamentul meu personal că nu se află în Muzeul de istorie a Artei din Viena, ci într-un castel din Alpi), pe urmă harta Ţării Româneşti efectuată de stolnicul Constantin Cantacuzino, Tetraevangheliarul scris de Filip din ordinul lui Ştefan cel Mare, cu frumoase miniaturi şi înluminuri, capela şi crucea ridicate în amintirea soldaţilor români care au par­ticipat la asediul Vienei, din 1683, făcînd dovada celor mai bune sentimente faţă de creştinătate, două imobile în care a funcţionat societatea „România Jună” şi multe altele – sînt numai cîteva dintre reperele româneşti care te invită la meditaţie şi te fac să nu te simţi deloc străin în această ţară. Desigur, mai puteau fi amintite şi alte jaloane: Casa în care a trăit Alexandru Ioan Cuza, lîngă Viena, o altă casă în care a locuit, ca student, Mihai Eminescu, apoi placa aşezată în memoria lui Aurel Vlaicu, cîştigător al ma­relui miting aviatic de la Aspern, strada vieneză ce poarta numele marii cîntăreţe Maria Cebotari etc. Numeroase sînt şi însemnele prezente în Franţa, ţară de care ne-au legat de-a lungul timpului relaţii de nestrămutată fraternitate latină. Aleg, dintre acestea, numai cîteva: placa aşezată la Institutul Pasteur în memoria marelui medic român Ioan Cantacuzino, mormintele lui George Enescu şi Con­stantin Brâncuşi, din cimitirele „Père Lachaise“ şi, respec­tiv, „Montparnasse“ etc. În Germania se disting, în ordinea prezentării: Capela ridicată de principele Mihail Sturdza la Baden-Baden, Tetraevanghelierul scris de Teo­dor Marişescul la Mînăstirea Neamţ, în 1493, un ziar praghez din 1595, conţinînd informaţii cu privire la campania antiotomană a lui Mihai Viteazul, precum şi o hartă a spa­ţiului carpato-danubian cu repere referitoare la acelaşi eveniment istoric. Există şi alte mărturii, fireşte, asupra cărora, din lipsă de spaţiu, nu putem insista. O concluzie însă se poate trage şi chiar se impune: frumoasa şi zbu­ciumata istorie românească poate fi citită limpede, în da­tele sale esenţiale, chiar numai din aceste dovezi. Ele gră­iesc despre eroism şi setea noastră nestinsă de libertate, despre oameni mari pe care i-a născut această ţară (între care unii au murit, din păcate, gustînd tragedia exilului), despre o civilizaţie remarcabilă. Şi toate ilustrează de mi­nune ceea ce spunea Lucian Blaga în finalul „Spaţiului mioritic”, alcătuind acel potop de scîntei pe care această ţară le risipi cu dărnicie peste creştetele altor popoare.
CORNELIU VADIM TUDOR