TEODORENII
  • 04-12-2023
  • 0 Comentarii
  • 224
  • 2


Al. O. Teodoreanu-Păstorel a avut o copilărie fericită, alături de frații săi Ion Hipolit (Ionel Teodoreanu), născut la 6 ianuarie 1897 și Puiuțu, născut în 1899, înconjurat de dragostea părinților și a buni­cilor Încă din copilărie, Ionel era cu visul, iar Păstorel cu rîsul, dar memoriile celor doi demonstrează structura lor spirituală, purtînd amprenta Iașului și moștenirea familiei, în care se îmbinau trăsături comune. Ca să existe Păstorel și Ionel, a fost nevoie să existe Teodorenii. Tatăl lor, avocatul și apoi senatorul Oswald Teodoreanu era un personaj parcă turnat pentru atmosfera acelui Iași al boemei, de un mod aparte. Drumurile Teodorenilor erau diferite, adesea și paralele, ei se iubeau tachinîndu-se și, mai ales, iubeau urbea de care au fost legați toată viața. Activitatea celor doi scriitori, precum și cea a Ștefaniei Velisar Teodoreanu s-a desfășurat sub semnul totalei dăruiri: ,,sub zodia Iașului chiar și atunci ori, mai ales, atunci cînd erau bucureșteni” (Aurel Leon, Teodorenii, în Almanah Convorbiri literare, 1990, p. 54). Exprimîndu-ne umoristic, putem spune că Păstorel avea poanta la purtător, harul în sînge, catrenele curgeau unul după altul. Jocurile de cuvinte erau prezente și în viață. Astfel, se duce la percepție și face declarația în scris, realizînd unul dintre cele mai ingenioase jocuri de cuvinte din anecdotica românească, speculînd polisemia vocabulei venit (venit – cîștig și venit, participiul de la am venit):
N-am venit că am venit,
Am venit că n-am venit.
Din volumul lui Mircea Handoca, Pe urmele lui Al. O. Teodoreanu-Păstorel (Ed. Sport-Turism, București, 1988, p. 132-133), aflăm despre ,,Dragostea pentru muzică pe care Păstorel a moștenit-o de la bunicul Gavriile Muzicescu și de la mama sa, profesoară la Conservatorul din Iași. Geniul lui Enescu l-a fascinat. De aceea, cînd marele muzician va sosi la Iași, îl va întîmpina exaltat, ca pe un exponent strălucit al spiritualității românești: «De la New York și pînă la Tokyo, George Enescu este pentru toată lumea un mare compozitor, un neîntrecut muzician și un virtuoz fără pereche, pentru noi, românii, e ceva mai mult: alături de voievozii întemeietori de țară, alături de cronicari și ctitori, alături de marii scriitori și bărbați de stat ai neamului, el este în fața eternității o supremă justificare a dreptului la viață». La 20 noiembrie 1931 a avut loc la Academia de Muzică din Iași dezvelirea unui bust al marelui compozitor și interpret, bust executat de sculptorul Hette. În prezența lui George Enescu, a luat cuvîntul Păstorel, care a vorbit ca și cînd compozitorului în viață i s-ar fi adresat Gavril Muzicescu: «Strălucit vlăstar al eternității, din eternitate te salut! Sute de ani te-a așteptat țara mea și mulțumesc Celui de Sus că a îngăduit  urechilor mele să te auză, ochilor mei să te vază și mînei mele fraterne să strîngă măiastră mîna ta. N-ai avut precursori și desigur că multă vreme nu vei avea urmaș, căci oricît de bogate ar fi zăcămintele de simțire ale unui neam, oameni ca tine nu se nasc des. Te-ai ivit deodată și tocmai cînd trebuie ca și Celălalt, ca Mihai Eminescu, care a izbucnit pe neașteptate ca un havuz de apă vie, într-o pustietate stearpă. El a făcut limba românească să cînte. Tu ai făcut cîntecul să vorbească» (TARA NOASTRĂ, 1 iunie 1932).
Strălucit și expresiv joc de cuvinte în acest final! Muzica simfonică, de operă și operetă, cea populară, lie­dul și romanța l-au încîntat deopotrivă. A apreciat arcușul sigur și sunetul personal al viorii lui Grigoraș Dinicu”.
În ceea ce-l privește pe Ionel Teodoreanu (1897-1954), cine dintre ,,longevivi” (considerați azi ,,expirați”) nu-și mai amintește de Ulița copilăriei, La Medeleni sau de volumul Masa umbrelor, în care reînvie chipuri care nu pot fi uitate.
La renumita cîrciumă ,,Bolta Rece” a fost și Eminescu, dus de Ion Creangă. Într-o astfel de ,,crîșmă cu zid adînc” din Iași, Oswald Teodoreanu – tatăl scriitorilor Alexandru (Păstorel) și Ionel – l-a întîlnit pe Eminescu. Evenimentul e descris de Ionel în ,,Masa umbrelor”, EPLA, 1957, p. 64; cităm din acest volum:
,,Încăperea nu e arătoasă, dar simți în străfundul ei beciul cu strășnicia butoaielor, ca un glas de bas în barba încîlcită a unui călugăr. La o masă petrec niște domni studenți. Tare tineri (...) Fumează pe viață și pe moarte, aprinzînd țigară de la țigară. Beau de sting. Dau din mîini ca muții la sfat și glăsuiesc mult și cumplit ca surzii și ca muții, toți delaolaltă. Huiește bolta crîșmei și tresar sticlele de hărmălaia vinului lor. (...) Domnii studenți petrec. Au pișcat struna glumeață a anec­dotelor, și-au detunat revoltele și strășniciile, și-au
hăulit entuziasmul, au băut dînd dușcă, au cîntat pînă la răgușeală, au răsturnat împărății și le-au clădit într-altfel și cu încetul au ajuns pînă la malul înfiorat al versului (că fiecare dintre ei poartă o față sub pleoapă), Atît de fragedă, te-asameni cu floarea albă de cireș (...). Astfel vorbele lor au pornit spre mîndra glăsuire de argint a versului lui Eminescu.
Între timp, un bărbat fără soț a intrat în pîcla crîșmei, așezîndu-se cît mai departe de tumult, la o masă de lîngă păretele dimpotrivă. Haină roastă în coate. Frunte înaltă, chică neagră, obraz palid aparținînd mai mult luminii de lună decît vieții soarelui. A cerut vin, și-a rezemat tîmpla în pumn, cu cotul pe masă și a rămas cu umbra și cu paharul. Dar de afară lumina lunii l-a ajuns, trimițîndu-și spuma valului pînă la piciorul lui.
Cu fața spre părete mă lasă prin străini
Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini
Și cînd se va întoarce pămîntul în pămînt
Au cine o să știe de unde-s, cine sînt?
Au trecut astfel clipe, pînă cînd unul dintre studenți l-a observat pe cel singur și la o parte de lume. Obrazul acelui tînăr cu frunte bombată a tresărit, acoperindu-se de mirare.
Aplecîndu-se către ceilalți le-a șoptit un nume. Toți au amuțit clădind biserică de tăcere în noaptea vinului. Și toți au rămas cu capetele răsucite și ochii căscați spre profilul de singurătate al noului venit. Apoi, trezindu-se
din uitarea de sine, s-au sfătuit între ei cu șopa-șopa, ajungînd pînă la urmă la o înțelegere. Scotocindu-și buzunarele și-au adunat paraua laolaltă pentru cele care vor urma. Apoi cel mai cutezător dintre ei, cum îl arată și fruntea și nasul în sus cu nări larg despicate și ochii cu năstrușnică privire (sau poate cel mai în stare să se urnească după atîta vin), s-a dus pînă la Moș-Crîșmarul, i-a ridicat pleoapele, i-a numărat paraua adunată, apăsîndu-i-o în palmă; și i-a spus la sfîrcul urechii o anumită șoaptă.
După un timp crîșmarul s-a înapoiat cu lumînare tocmai din fundul beciului (venind cu flacără ca de la Înviere), aducînd un anume șip cuprins în odăjdile ațelor de paianjen. Tînărul a luat acea moaște a beciului cu evlavie, a destupat-o foarte cu încetul, băgător de seamă să nu tulbure în ea «icoana stelei ce-a murit» - a umplut două pahare limpezi cu picior înalt (rămase din tinerețea crîșmarului) și, cu ele în mînă, s-a îndreptat spre masa celui cu tîmpla rezemată în pumn și lumina lunii la picioare.
– Domnule, i-a spus cu mare plecăciune a vorbei și a frunții, prin mine, un grup de studenți aci de față vă poftește să ciocniți acest pahar.
– Mulțumesc, domnule student, a spus solitarul deșteptat din adîncimile lui, privind cu mirare pe tînărul cu frunte bombată.
Apoi, văzînd paharul întins, s-a ridicat, l-a luat și l-a dus la gură, după ce a ciocnit cum se cuvine la o așa pofteală cinstită. Dar înainte ca buza lui s-ajungă la pahar, ochiul a întîlnit aur grav, iar nara a simțit mirosul frunzei de nuc a unei toamne de mult structurate. Solitarul a respirat adînc, umplîndu-și pieptul de aur, nucă și trecut, cum face omul cînd întîlnește mișcătoarea mărilor singurătate. Apoi, îndepărtînd paharul nebăut, a spus:
–  Dragii mei băieți, vă mulțumesc din suflet pentru cinstea pe care mi-o faceți. Dar mă întreb: oi fi eu vrednic de un asemenea Cotnar?
Iar tînărul celuilalt pahar nebăut i-a răspuns ridicîndu-l:
– Doi români numai sînt vrednici să bea Cotnarul. Unul e Ștefan cel Mare. Celălalt e Mihai Eminescu. Să ne trăiască!
Tînărul cu frunte bombată spre viață a fost tatăl meu: Oswald Teodoreanu. Au trecut anii. Eminescu, tata și toți cei de atunci dorm în pămînt.
Vor trece anii. Într-o zi și ostenitorul acestei icoane va fi sub candela celorlalți.
Dar astăzi, în zi de Înviere, fiul ridică din mormînt mîna tatălui, cu Cotnarul de atunci, ciocnind cu Eminescu la Cina cea de Taină a neamului românesc”. Iar noi, cititorii, ridicăm din mormînt mîna cu condei a lui Ionel Teodoreanu, pe care o sărutăm cu sufletul.
ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite