Luați cu treburile zilnice, oamenii nu prea au vreme să ia seama la lucrurile din jurul lor... Am constatat acest lucru deunăzi, într-o vizită prin satul meu natal, unde, discutînd cu mai mulți tineri, am aflat că nu știau mai nimic despre cei de dinaintea lor, oameni harnici și cu mare chibzuință în a-și lucra pămîntul cu mijloacele de care dispuneau la vremea respectivă: un plug de lemn, niște văcute, ori un cal costeliv... Nu toată lumea avea ce să le pună animalelor în iesle pe timp de iarnă, că primăvara erau scoase cu parii din șoproane... Acum, nimic din vremurile acelea nu mai există - nici plugul de lemn, nici văcuțele acelea slabe, care mai mult se legănau în jug, sprijinite de stăpînii lor, și nici pămîntul îngrijit de acei săteni, aproape toți înfometați și neștiutori de carte... În ciuda neajunsurilor de tot felul de care se plîng tinerii care trăiesc aici și care se laudă cu diplome și facultăți – satul e o paragină, pămîntul, plin de bălării, creînd un peisaj dezolant. Ca să văd ce știu ei despre istoria locului, intru în dialog cu cîțiva dintre săteni, majoritatea sub patruzeci de ani... De la fiecare, răspunsul era cam același: ,,Nu știu... S-au dus vremurile acelea, cînd comuniștii au făcut ce au făcut cu bătrînii noștri...”. Oricît încercam să le spun despre hărnicia sătenilor de odinioară, ei rîdeau cu gura pînă la urechi, plictisiți de vorbele mele, căutînd să mă lămurească, într-o limbă stîlcită gramatical, cum că acum e mai bine, că vremurile actuale sînt bune pentru toți și că omul nu mai e sclavul comunismului... Dar, le zic eu, acum e sclavul ,,globalizării”, cuvînt de care habar nu aveau, acest nou context economic și social care i-a determinat pe oamenii tineri să plece, forțați de sărăcie, oriunde în lume, aducînd doar neajunsuri și lacrimi familiilor lor.
Discutînd de una, de alta, am adus vorba de Teiul cel Mare, de la hatul dintre Satul Nou, locul meu de baștină, din Urecheștii-Bacăului, și Tămășoaia, un sat de țigani lingurari, trocari... Nici unul dintre interlocutorii mei nu au scos o vorbă, pentru că nu știau nimic despre asta... De ce? Fiindcă nu le-a povestit nimeni din familie – părinți, rude, iar de la școală n-au aflat nici atît, că nu mai sînt dascălii de odinioară, iubitori de istorie. Trist... E atît de trist să nu știi nimic despre locurile tale natale, în care ai văzut lumina zilei și unde îți dorm străbunii... Și copacul cu pricina nu mai există de pe vremea în care, tînăr fiind, mă pregăteam, cu mulți ani în urmă, să plec la București, să mă confrunt cu altă lume decît cea din satul de care mă legau numai amintiri frumoase... Pentru acești tineri erau de ajuns cîrciuma din sat, deschisă de dimineața pînă noaptea tîrziu, sălile cu jocuri de noroc, îmbîcsite de fumul gros de țigară, manele cît e ziua de lungă și alte chestii, nu tocmai ortodoxe...
Pentru a le aduce aminte celor ce vor să cunoască adevărul istoric, le spun că Teiul cel Mare era piatra de hotar dintre satul nostru și Tămășoaia și că avea o coroană cît un colț de pădure, cu frunzișul atît de des, încît, privind prin el, niciodată nu puteai vedea cerul. Dintre crengile lui împletite, cîntecul păsărilor răsuna într-o doinire de zile mari... Cînd se abătea vreun nor de ploaie, oamenii dădeau fuga și se adăposteau sub pălăria lui verde... Acum teiul nu mai este, și nu din vina naturii, al vreunui trăznet care să-l rupă – ci din vina omului... Falnicul copac avea încă multă viață în el, chiar dacă număra sute de ani. Trunchiul lui era așa de gros, că nu putea fi cuprins de vreo zece străjeri de-ai lui Ștefan cel Mare, din vremea căruia se zice că dăinuia teiul. Dar viața avea să-i fie scurtată brusc de buldozerele răufăcătorilor cu carnete roșii în buzunar, care i-au dislocat, bucată cu bucată, trunchiul vînjos... În locul în care teiul se înălța cîndva semeț, acum sînt doar bălării și mărăciniș... Cei de azi nu au de unde să știe că în acele locuri, cîndva, a stat de veghe peste întreaga vale a Trotușului unul dintre cei mai falnici copaci, ducînd cu sine multe povești despre generațiile de oameni de pe meleagurile noastre. Pentru toate acestea, vina o purtăm cu toții, fiindcă nu vrem să ne cunoaștem istoria locului în care ne-am născut. Și acest lucru e cu atît mai greu de înțeles, în condițiile în care, acum, avem libertatea de a ne descoperi pe noi, prin faptele celor de dinaintea noastră... Prin urmare, nu a mai rămas nici țărîna din teiul care mi-a încîntat copilăria, în vremea cînd treceam pe lîngă el cu vitele la păscut, cu picioarele desculțe, pline de bube. Am scris aceste rînduri, din dorința de a le aminti sătenilor mei de azi și dintotdeauna de povestea Teiului cel Mare, ca să știe ce falnic străbun am avut pe pămînturile noastre.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”