Iubim teatrul pentru că, în fiecare zi, mai caldă ori mai răcoroasă, mai senină ori mai încețoșată, jucăm teatru noi între noi. Cu toții formăm o trupă de teatru, antrenîndu-i și pe alți privitori care vor să participe la un spectacol în direct. La teatrul pe care îl joacă de-a rîndul oricine, oriunde se află și i se oferă prilejul să se manifeste, fie în piață, între tarabele cu roșii și varză, fie la capătul străzii, fiecare actor, piețar, mahalagiu are locul lui, unde se poate da în spectacol așa cum găsește de cuviință... Iar alții ca noi îl privesc ca la teatru. Numai că el nu are scenă, nu are o sală de spectacol, unde să joace după un scenariu, cu regizori iluștri... Scena lui e de fiecare dată în aer liber, acolo unde rolurile și le descoperă singur de cînd se știe, și le interpretează ori de cîte ori are ocazia... Fie că se află în stradă, într-un parc, fie într-un mijloc de transport în comun.
Fiecare om este un artist în legea lui, un artist care face teatru involuntar, care se exprimă așa cum îi dictează conștiința și inima... Nu degeaba se spune din popor: „Uite la el cum joacă teatru”. Teatrul este un mijloc de comunicare a oamenilor între ei, uneori cu vorba spusă în șoaptă, sau poate să însemne un rol important dintr-o reprezentație, pe o scenă mare de spectacol din lumea aceasta mare. Este o formă de exprimare a omului liber, care se simte în largul lui cînd se manifestă public.
Teatrul nu este numai acolo unde sînt profesioniști care sînt plătiți, și unde ei fac artă cu adevărat. Dar, artă adevărată este și cea a teatrului la care participăm și noi, spectatorii anonimi, acolo unde ne aflăm și unde ne întîlnim cu oameni care, într-o situație sau alta, fără voia lor devin artiști ai poporului, pentru că ei se adresează celor din jur printr-un ton direct, prin dialogurile lor necenzurate, uneori depășind cu mult simțul rostiri unor roluri învățate pe dinafară în sălile de repetiție, cum o fac actorii profesioniști... Fiecare dintre noi joacă un rol în orice împrejurare, cu orice ocazie, cînd ne aflăm în cabinetul medicului pentru o banală consultație, ori la măcelăria din colțul străzii, la frizerie, la coafor sau la volanul mașinii, comunicarea cu cel din fața noastră înseamnă un crîmpei de teatru viu în aer liber, fără sufleori... Teatrul acesta în care noi sîntem actorii, este, de fapt, voința individului în sine de a se exprima așa cum dorește el, potrivit gîndirii sale, într-un schimb de vorbe sau într-o conversație, chiar banală, cu omul din preajma lui... Vrem, nu vrem, fiecare dintre noi, în orice zi, în orice minut, în orice secundă, jucăm teatru și sîntem actorii propriei noastre conștiințe umane, oferind, involuntar, un spectacol gratuit, inspirat din viața noastră cotidiană, la nivel de grup de oameni, sau de individ, în relație cu cei care ne înconjoară.
Nu-i nici o noutate ce spunem noi acum, pentru că lucrurile acestea există dintotdeauna, și ele vor dăinui atîta vreme cît va fi om pe pămînt. Om care încearcă să se susțină pe sine prin dialogurile cu cei din jur. Un om simplu, care uneori își joacă rolul așa de bine încît nu îți poți da seama dacă încearcă să îți facă vreo farsă sau chiar așa e felul lui de a fi. Toți jucăm un teatru în aer liber, fără să fim remunerați, fără a primi aplauze și fără să conștientizăm că, de fapt, în toate manifestările noastre publice într-un dialog sau o conversație cu mai multe persoane, formăm un colectiv de artiști care, în acest fel, au creat o atmosferă de teatru, în sensul adevărat al cuvîntului.
Iată de ce îi îndrăgim pe semenii cu care interacționăm: fie că vrem, fie că nu, sîntem parte la exprimarea lor publică, atunci cînd se manifestă în fața unui auditoriu anonim. Este, de fapt, o formă a existenței noastre și, totodată, o formă de rezistență în dialogul deschis cu cei cu care intrăm în contact.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”