Lui George Popescu, fiu de țărani, cu mulți copii pe bătătură, i-a plăcut de mic să fie tot timpul în față. Când se juca pe ulițele satului cu alți copii, el trebuia să aibă ultimul cuvânt și nu că era cel mai bun, așa îi plăcea lui, să fie șef. La școală, prichindel cum era, nu s-a lăsat până ce nu a fost numit șef de clasă, apoi, devenind pionier, comandantul detașamentului de pionieri. Șef de clasă, până ce a terminat liceul, în cele din urmă, ajungând secretarul organizației de tineret pe liceu...  Văzându-l cum alerga după funcții, colegii de școală, i-au zis „Băgăciosul”, poreclă ce i se potrivea cel mai bine... Odată cu intrarea la Facultatea de Filozofie, cu trecerea timpului, oamenii uitaseră nu doar de porecla lui, ci chiar de el, ca persoană, și asta, fiindcă și el, la rândul lui, uitase de ei, trecând prin sat din an în Paște... La facultate, însă, în scurt timp, a devenit membru de partid, iar poziția lui era alta în rândul studenților... Ce e drept, nu chiulea de la cursuri, cartea pentru el era carte, iar prezența în amfiteatru era literă de lege... Că tare mult își dorea să învețe și să ajungă cât mai sus, acum, cât e tânăr, degeaba când va îmbătrâni, știind că elanul se va stinge odată cu trecerea timpului... Și cum termină facultatea, ca șef de promoție, primi repartiție, cu laude și strângeri de mâini din partea conducerii facultății și a profesorilor săi, la unul dintre cele mai importante grupuri școlare din București. Numai că el, tânărul George Popescu, visa la ceva mai mult decât să fie profesor de filozofie, așa că în scurt timp a fost numit director la liceul unde fusese repartizat, deși nici nu avusese răgazul să se familiarizeze cu elevii, cu colectivul de profesori, cu profilul școlii. Norocul îi surâsese încă înainte cu o lună de la angajarea ca profesor, când avea să participe la o ședință cu membrii de partid, la nivel de inspectorat. Băgăcios cum era, luă cuvântul, bătând cu pumnul în masă, îndemnându-și colegii de partid să facă tot ce le stă în putință și cu tot elanul, ca să respecte politica partidului și a statului român. La prezidiu se afla și un activist de la ministerul tutelar, responsabil cu probleme de propagandă și care, auzindu-l cum vorbea, puse ochii pe el. Astfel, de îndată ce se întoarse la minister, acesta își informă superiorii că un asemenea om nu poate fi găsit oriunde, un ins cu o exemplară atitudine revoluționară față de partid, așa că trebuie avut grijă de el.
– Bravo, tovarășe, îi zise acesta, noi și întreaga societate avem nevoie de oameni ca dumneata... Mi-a plăcut cum pui problema, iar dumneata și noi toți trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru progresul societății. Prin atitudinea și cuvântul dumitale ne-ai trezit la o viață care exprimă spiritul modern, îi zise delegatul din minister, privindu-l cu admirație și bătându-l ușor cu mâna pe umăr.
– Mulțumesc tovarășe inspector, îi zise acesta schițând o plecăciune... Mulțumesc... Am învățat la școală... Știți, eu sunt profesor de filozofie și-mi dau seama că o societatea nu poate să rămână pe loc dacă întreaga suflare face ceva pentru progresul ei. De aceea am spus și am accentuat în cuvântul meu față de colegi să nu se lase învrăjbiți de forțele răului și să ia atitudine cu fermitate și cu toată seriozitatea, mai ales la locul de muncă.
– Așa e, tovarășe profesor, dumneata văd că știi foarte bine cum să pui problema și cum să urmărești  evoluția progresului unei societăți civilizate ca a noastră... Să știți că vă am în vedere, iar la câte ședințe am fost până acum și pe unde am umblat, fie în inspecție sau cu alte ocazii, nu am întâlnit un om atât de ferm ca dumneata... Văd că îți iubești meseria și vrei ca într-adevăr să i te dăruiești și să nu treci prin viață precum câinele prin apă.
La asemenea vorbe, profesorul se simți mândru din cale afară de aprecierile inspectorului, dar nu se lăsă cu nimic mai prejos, dându-i de îndată replica:
– Fac așa cum am învățat la facultate... Fiecare om are filozofia lui de viață, cu dorința de a face ceva bun pentru societate și familia lui... Omul își pregătește temele temeinic, pentru a deveni cu adevărat nu doar un om al partidului, ci mai ales un om corect, cinstit, care să-și respecte colegii de muncă, să fie, dacă se poate, model pentru alții, care cu râvnă să-i urmeze exemplul...
– Câtă dreptate aveți, tovarășe profesor!
– Dacă toată lumea și-ar face datoria așa cum scrie la carte, cu convingere, cred că lucrurile ar sta cu totul altfel și nu ar mai fi nevoie de cineva care să te ghideze unde trebuie să mergi și unde trebuie să ajungi, pentru că societatea are nevoie de oameni harnici, cinstiți, curajoși, mai ales atunci când este vorba de vreo situație mai dificilă... Toate acestea nu se învață doar la facultate, ci și din viața de zi cu zi, spuse profesorul, cu înflăcărare în glas... Multe lucruri am învățat de la părinții mei, oameni simpli, care de dimineață și până seara trudesc la muncile câmpului, pentru pâinea cu care ne hrănim. Pâinea nu se poate face stând cu mâinile în șolduri, privind cum trec păsările pe sub bolta cerului... Am principiile mele pe care le respect și după care mă ghidez în viață, la locul de muncă, în familie, în societate, fiindcă, la urma urmei, ce poate fi mai frumos pe lumea aceasta decât să muncești mai mult, cu puterea minții tale și cu forța brațelor tale, să fii demn de a face numai lucruri bune la locul tău de muncă.
– Mă impresionezi, tovarășe profesor, cu toate vorbele acestea atât de frumoase, și tare îmi place să le aud... Astăzi, după această ședință de dezbatere a proiectelor de lege pe care statul și partidul ne îndeamnă să le punem în practică și să le urmăm, cu fermitate și demnitate, să știi că mi-ai făcut ziua mai mult decât însorită... Rar am cunoscut oameni ca dumneata, voi vorbi de dumneata oriunde voi merge și te voi da ca exemplu de brav erou al acestei țări, un om de nădejde care, cu înaltă conștiință revoluționară, își pune planurile în practică pentru dezvoltarea țării.
Cu aceste cuvinte, inspectorul se despărți de profesor strângându-i mâna cu admirație. Profesorul rămase copleșit de vorbele acestui om pe care-l văzuse acum prima oară, și simțea cum o energie specială se legase între ei, chiar dacă și unul, și altul ascundeau oarece interese personale: inspectorul de a se pune bine cu activul de partid, iar profesorul să ajungă în funcții cât mai mari.
De când ocupa funcția de director, de la un an la altul, școala începuse să progreseze: planul de producție era îndeplinit, iar la unele secții, chiar depășit... Cei de la minister, văzând cât de capabil este și cât de gospodar, începuseră a-l curta, la început pe linie profesională, apoi politică, și în felul acesta să poată fi adus în minister, pentru ca, pe parcurs, să-l propulseze în vreo funcție din aparatul de conducere a statului.
George Popescu știa ce i se pregătește, dar se prefăcea că nu știe nimic, iar când cineva îl întreba despre acest lucru, ocolea discret vorba. Omul începu să ceară mai multă disciplină de partid și dăruire profesională la locul de muncă, uneori dând naștere la discuții aprige între salariații din subordine.
Într-o zi, pe la ora prânzului, făcu o vizită în ateliere să vadă cum se desfășoară programul educativ al elevilor la orele de practică. La atelierul de tâmplărie, îl găsi pe maistru ținând în mână o bucată de lemn, un par ascuțit la capăt, ca o țeapă. Analizând-o atent, văzu că bucata aceea de lemn era mai mare de înălțimea unui om, dar nu înțelegea care era rostul ei acolo. Bănuia despre ce este vorba, dar voia să afle de la maistru. Îl luă de umăr prietenește și-l trase spre fereastră, cât mai departe de grupul de elevi, și-i zise:  
– Ce-i porcăria asta, domnule? Spune-mi, până când nu te dau afară!
– E un par, tovarășe director! Un par ca toți parii, zise maistrul cu un zâmbet ironic pe buze, sucindu-se în toate părțile, pentru a-l putea privi mai bine.
– N-am mai văzut așa par, tovarășe maistru... Eu văd că e o țeapă în toată regula!
– Țeapă o fi... Dacă noi nu mai avem materiale pentru mobilă, că nu se mai găsește pic de cherestea în depozit, am dat peste niște lemne din astea, să facem pari... Poate să se pună ciorile pe ei... Poate șobolanii... Știu eu... Depinde la care cum le e norocul!
– Mardare, îi zise directorul cu glas dojenitor, nu mai vorbi așa, pământul, becurile din tavan, de fapt, tot ce e în jurul nostru are urechi. Dă-l naibii de par... De par ne arde nouă acum? Avem familie, copii...
– E un simplu par...
– Mardare, vezi ce faci cu el... Nu trebuie ca elevii să știe, atât ne trebuie.
– Copiii știu mai multe decât știm noi, tovarășe director... Au și ei părinți, bunici, și apoi sunt mari, nu-i mai poți duce cu o bomboană...
– Așa e Mardare, zise directorul aparent liniștit, dar caută de ascunde oriunde vrei drăcovenia asta... Nu știu pe unde vom scoate cămașa... Legile sunt aspre, Mardare!
Nu se știe de unde or fi aflat cei de la minister de țepele din atelierul maestrului de tâmplărie, dar chiar a doua zi, cu noaptea în cap, o echipă operativă de la minister veni țintă la locul cu pricina... Scotociră peste tot... Și în celelalte ateliere... Căutaseră și-n magazia cu alimente, doar-doar vor găsi vreo țeapă... Nu dăduseră, însă, măcar de vreo așchie, ca probă care să-i încrimineze pe maistru și pe George Popescu.
După discuția pe care o avusese cu directorul, maistrul făcuse bucăți lemnul cu pricina. Le aruncase pe toate printre deșeurile lemnoase rezultate de la gater și, în după amiaza aceea, au și fost ridicate și duse la sera de răsaduri de roșii, unde toată noaptea arseseră amestecate cu rumeguș, încât, dimineața, se umpluseră deja vreo două găleți de cenușă... Chiar dacă era început de primăvară, și vremea încă nu se încălzise decât foarte puțin, noaptea se impunea ca în seră să se mențină oarece temperatură, așa că era nevoie să se facă foc, măcar spre dimineață... După ce oamenii ministerului își încheiară raidul prin școală, fără a da de vreo țeapă, ca să fie siguri că atelierul de tâmplărie nu se va transforma în atelier de țepe, luaseră decizia demiterii directorului și trecerea acestuia, pentru o vreme, la munca de jos, unde să lucreze cot la cot cu maistrul, având sarcina de a-l supraveghea pe acesta, nu cumva să devină un pericol pentru politica partidului.
– Mardare, dacă știam ce mi se va întâmpla, de când am fost numit director aș fi dat ordin ca atelierul tău de tâmplărie să facă țepe, și ne-ar fi crescut producția văzând cu ochii, îi zise directorul cu ochii sticlindu-i ca la o vulpe turbată.
–V-am spus eu, domnule director, că parul acela, dacă l-aș fi păstrat, acum ne-ar fi fost de folos, pentru că ăștia care ne-au inspectat școala au ajuns în funcții fără să aibă nici un merit. Iar eu știu bine că dumneavoastră nici nu meritați să fiți coleg cu de-al de ăștia în minister... Aveți altă mentalitate...
– Trebuia să-mi spui înainte, Mardare... Ascultă la mine, de mâine, până nu apucă să mă schimbe, în atelierul tău să se facă numai țepe... Auzi ce spun?... Auzi, tu, Mardare?, zise directorul, alergând prin atelier, smulgând cu furie prizele, becurile etc.  
– Aveți grijă, domnule director!, încercă maistrul să-l potolească pe sărmanul om, strigând apoi după ajutor, speriat că e ceva în neregulă cu fostul lui director din urmă cu câteva zile... În cazul nostru, țeapa e o metaforă, dar ea, în realitate, e libertatea omului în general.
– Așa e, Mardare... Câtă filozofie în ce-mi spui tu... Asemenea vorbe nu le-am întâlnit la niciun filozof, zise omul, de astă dată, cu un calm desăvârșit, încât îl recunoșteai cu greu pe furiosul de adineaori, cu un comportament ciudat, numai bun de dus în cămașa de forță la spital.
La ieșirea din atelier, directorul căzu ca secerat din picioare și, sub privirea lui Mardare, își dădu ultima suflare. N-a mai avut răbdare să i se isprăvească perioada de reabilitare și să ajungă din nou în funcția pe care o avusese. Fiecare om cu sensibilitatea lui, el trăiește prin emoțiile sale, dar directorul nu a putut suporta nedreptatea care i se făcuse. Iar sfârșitul i-a sosit în atelierul acela, unde maistrul, din joacă sau din întâmplare, a construit dintr-un par o țeapă. Așa e în viață, nu tot omul știe să suporte și coborâșurile, de aceea, înainte de a râvni la vreo funcție, încearcă să te cunoști cât de cât, apoi să te dăruiești în slujba celor pe care nu-i cunoști și despre care nu știi ce ascund în interiorul lor. Și să ții mereu cont că cei care vor fi subordonații tăi niciodată nu îți vor împărtăși cu adevărat ce gândesc ei despre tine, nici atunci când te vor vedea căzut la pământ. Probabil de aceea directorul, obișnuit de mic cu funcțiile, nesuportând înfrângerea, avea să plătească cu viața.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”