Sosisem de la Cluj, în Gara de Vest a orașului Ploiești. Un tren accelerat format din mai multe vagoane de clasa întîia și a doua care nu se diferențiau cu nimic în privința confortul, doar ca preț... Pe drum, au mai fost atașate vagoane, astfel că, odată ajuns în stația de destinație, abia mai vedeam capătul trenului... Să tot fi fost vreo 20 de vagoane, că așa minunăție pe CFR nu mai văzusem din decembrie 1989, cînd pe calea ferată era un du-te vino de trenuri de călători și marfă... Abia se pierdea unul în zarea cenușie, că îndată apărea un altul, anunțat de fluierul prelung al locomotivei. În gară erau cîteva persoane, așezate răzleț, mai toți sorbind dintr-un pahar cu cafeaua luată de la tonomatul instalat pe holul de la casa de bilete... Pe o bancă din preajmă, stătea ghemuit un cerșetor cufundat în mrejele somnului. Deasupra, cerul părea îmbrăcat într-o rochie de stele strălucitoare, care parcă prevesteau zorii dimineții și, odată cu ei, vipia verii, care de ceva timp părea să se fi instalat pentru multe zile de-aci încolo. În spatele gării, trei taxiuri stăteau trase în parcare împreună cu șoferii, de parcă s-ar fi aflat în pauza de masă. După privirea lor reticentă, am dedus că nu vor să mă ducă și pe mine acasă. Nici nu am insistat. Aveam de ales: ori să merg pe jos pînă acasă, vreme de treizeci de minute, ori să aștept vreo două ceasuri să merg cu transportul în comun, sau să apelez la serviciile de taximetrie privată. Bineînțeles că am ales soluția cea mai bună... Pe aplicația telefonului am făcut comandă și, în cîteva minute, m-am și văzut îmbarcat într-un taxi elegant, spre surprinderea celor trei taximetriști care mă sfidaseră din prima clipă. Așa că au rămas cu buza umflată privind în urma mea, treziți parcă atunci din somn.
După cîteva schimburi de amabilități, șoferul călcă pedala de accelerație și pe-aici ți-e drumul, nu înainte de a mă întreba unde vreau să ajung, la ce adresă... Era un șofer rotofei, la șaizeci de ani, o mustață neagră bogată, care îi dădea în vileag vîrsta, la fel ca burta groasă ce anevoie sta sub centura de protecție. Se părea că avea și ceva probleme de respirație, poate că omul fuma, sau poate că așa-i era construcția. Nu fizicul lui mă interesa, eram bucuros că a venit
destul de repede și că nu peste mult timp voi fi acasă, în patul meu.
– Ziceți că veniți de la Cluj?... Așa am înțeles, intră omul în vorbă.
– De la Cluj, domnule!
– V-a plăcut?
– Sigur!... Multă curățenie, îi zic. Nu vezi pe jos un chiștoc de țigară... Oamenii sînt ospitalieri cu străinii care poposesc în orașul lor. Am constatat pe pielea mea... Vezi că se poate, dacă este voință și simțul civic funcționează la întreaga comunitate.
– Numai în Ploieștiul ăsta, nu se mai termină cu mizeria... Cred că este cel mai urît oraș din cîte am văzut în țara asta... La tot pasul movile de gunoi... Te sufoci în munții de gunoaie care se află la fiecare colț... Din cauza gunoaielor mi-au intrat șobolanii pe geam în casă... Parcă noi nu am avea primar, poliție comunitară, alți factori care răspund de curățenia orașului pentru care noi plătim taxe și impozite.
– Aveți dreptate, îi zic, dar nu avem ce face, îi zic eu pe un ton plicticos, fiind în asentimentul lui, pentru că tot ce-mi povestea nu era nimic nou pentru mine.
– Apropo, să vă povestesc ce am pățit acum cîteva zile, cu un echipaj de poliție comunitară... Văz că sînteți om de treabă... Am povestit și altor clienți de-ai mei, și voi povesti la toată lumea, pînă va ajunge vorba acolo, sus, unde trebuie și să se ia măsuri urgente inclusiv pentru igienizarea orașului nostru... Dar nu despre gunoaie vreau să vă vorbesc, ci despre o altă situație, deși, indirect, există o legătură între ele... Cum spuneam, acum cîteva zile staționam cu mașina în fața spitalului din vecinătatea pompierilor, cînd văd că vine spre mine un tînăr, rugîndu-mă să-i duc unchiul acasă, că omul nu are pe nimeni, iar el e singurul lui sprijin...Trebuia să-l duc la periferia Ploieștiului... Pe drum aveam să aflu că suferise un accident și că tot corpul lui era numai răni, că de durere abia se abținea să nu scrîșnească din măsele... Nu știam cum să fac să calc pe ambreiaj, să-l duc pe sărmanul meu client cît mai repede acasă la el. Nu apuc să bag mașina în viteză, că tînărul îmi cere să opresc la o farmacie să ia niște calmante...Cum opresc au și apărut comunitarii... Le-am explicat care e situația, dar ei nu s-au lăsat înduplecați și m-au amendat.
– Așa e lumea!... Nu vezi dumneata, oamenii se gîlcevesc de la lucruri de nimic. Frații se ceartă între ei, copiii își omoară părinții.
– Au luat-o razna cu toții, pentru că le permite democrația, mă întrerupe din vorbă, văzînd că i-am dat apă la moară... Să vă spun una tare de tot... Apropo de frați!... Cu fratele meu am pățit-o rău, că voi povesti și la morți...După ce ăi bătrîni au murit, a rămas în urma lor o casă frumoasă, în centrul orașului, noi fiind singurii moștenitori... Urma, cum era firesc, să împărțim agoniseala ălor bătrîni între noi doi, unul să rămînă proprietarul casei, celălalt să fie despăgubit cu partea de bani ce i se cuvenea pentru imobil. A fost de acord, dar cînd a auzit de despăgubire s-a împotrivit... Voiam să-mi rămînă mie casa și să-i dau banii conform înțelegerii... Aveam doi copii, un băiat și o fată... El nu avea urmași, și nici una, nici două a insistat să vindem casa, numai să nu locuiască unul dintre copiii mei în ea. Pînă la urmă am vîndut-o unor bețivi, și dintr-un muzeu de casă, a ajuns o cocină de porci.
Și omul ar fi povestit poate și alte întîmplări din viața lui, dar l-am atenționat că ne apropiem de destinație, iar în scurt timp mașina opri în fața imobilului unde trebuia să cobor... Aerul răcoros al dimineții, liniștea de peste tot, somnul care mă cuprinsese, toate astea poate să fi contribuit în vreun fel la imaginea care mi se părea a fi un peisaj mirific.
– V-am adus cu bine acasă, rîse ușor taximetristul, mulțumit ca de vreo ispravă, așteptînd să primească banii pentru cursă.
După ce îi achit cei 15 le cît arăta aparatul din bord, omul îmi mulțumi și, în zgomotul mașinii, îl aud zicînd:
– Dea Domnul să scăpăm de gunoaiele astea, iar polițiștii comunitari să-și facă datoria, altminteri, după cum arată Ploieștiul acum, riscăm să ne îmbolnăvim.
– Să fie sănătate, îi zic eu, punînd punct discuției, mai ales că începusem să mă simt doborît de somn, după o noapte de călătorit cu trenul de la Cluj... O plimbare demnă de povestit cunoștințelor, prietenilor, și pe care nu o voi uita curînd.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”