Există credința, de care am auzit și eu, că preoții români, mai cu seamă cei din Ardeal, dispun de o forță miraculoasă. Aceste însușiri paranormale s-ar putea explica atît prin credința lor în Dumnezeu, cît și prin suferințele îndurate, de-a lungul sutelor de ani. Pe tema asta, George Barițiu îi scrie lui B.P. Hașdeu o epistolă care are darul să tulbure și azi, după mai bine de 160 de ani: ,,Aici, în Sibiu, era un avocat maghiar ale cărui două fete sufereau de o boală cumplită, încît n-o putură vindeca nici chiar medicii din Viena. În fine, părinții, auzind că exorcismele popilor români – oláh popák – vindecă, se duseră pe ascuns la parohul greco-catolic Antonie Vestemeneanu ca să le citească; le dădură și liturghii. Ambele domnișoare s-au vindecat perfect: una e deja măritată, cealaltă e voinică ca un grenadir. (...) Acest exercițiu al scoaterii dracilor din oameni nu este la noi ceva nou. Chiar în legile Transilvaniei se află urme nu numai de exorcizare, dar și de sorocirea dracilor ca să intre în văjmașii românilor. Legea dietală din zilele lui Rakoczi oprește exorcismul prin cuvintele: «az oláh popák ne afuriszaljanok», adică: popii românești să nu afurisească. Boierii calvini, văzînd că se grămădesc multe nevoi peste familiile lor și știind, pe de altă parte, cum apăsau ei pe preoții români, începuseră a crede că relele vin de la anatemele popilor”.
Pentru că am amintit de B.P. Hașdeu, în același context am putea spune că e de înțeles și faptul că marele enciclopedist și scriitor nu era cîtuși de puțin deplasat atunci cînd intra în legătură cu sufletul iubitei sale fiice, Iulia (Lilicuța), care murise la 18 ani. Iată cîteva meditații profunde și logice ale sale: ,,Se pare că deja unele dobitoace simt ceea ce numim noi nemurirea sufletului. Un cîine credincios însoțește pînă la mormînt corpul stăpînului; privește cum îl bagă în groapă, fără a se repezi la ciocli, deși el se repezea înainte la oricine ar fi încercat a se atinge de stăpîn; apoi nu vrea să se întoarcă acasă, ci rămîne culcat pe mormînt; o zi, două, trei respinge orice hrană, dar nu mușcă pe nimeni și, întocmai ca un mucenic, moare jertfă a iubirii. Acest cîine nu este oare foarte sigur că prin moarte el își va recăpăta stăpînul? Cît timp răposatul trăia, i se întîmpla adesea a pleca în călătorie, pe mai multe luni, lăsîndu-l pe Azor acasă. Azor era trist, tînjitor, totuși mînca din mîna slugilor și aștepta liniștit, ca și cînd ar fi zis stăpînului: la revedere. De ce oare acum Azor, atît de răbduriu altădată, nu mănîncă pe mormînt în așteptare ca stăpînul să iasă din groapă peste cîteva zile sau peste cîteva luni? El știe, prin urmare, că moartea este o altfel de călătorie: dar pare a fi asigurat că prin sinucidere poate să-și revadă stăpînul, căci pentru a-l revedea se omoară, nu dintr-o obișnuită înstrăinare. Un asemenea cîine, dacă nu e om, este candidat la omenie, după cum a spus-o nu-mi aduc aminte cine. Ca să fie om deplin, îi lipsește numai organul pentru a mînui revolverul”.
Credințele în practicile oculte erau privite, însă, cu alți ochi de George Coșbuc, care ia în derîdere – nepregătit și fără o puternică protecție divină – vracii, descîntecele și vrăjitoria. Astfel, în 1909, el publică un serial de ,,popularizare a științei”, în care scrie, printre altele: ,,Acum, să lăsăm pe vrăjitoare cu îndrăcitele lor meșteșuguri în plata Domnului. (...) Să intrăm acum printre duhurile necurate, să le luăm și pe ele la refec. Fă-ți cruce, creștine, că în mare tabără ne băgăm. Să nu-ți fie frică, sînt multe, dar proaste de dau în gropi. (...) Drac în lumea asta e numai voința rea și gîndul rău al omului. (...) Altă putere a babelor, credeți voi, ar fi descîntecul. Apăi ce crezi, creștine, că e în el? Curate fleacuri băbești. (...) Vracii ăștia sînt și ei oameni bolnavi, care cred ei înșiși că au, într-adevăr, puterea asta. Nebunia e de multe feluri în lume”. Din nenorocire, după numai cîțiva ani, pe sărmanul Coșbuc îl lovește o tragedie îngrozitoare: unicul său fiu, Alexandru, moare strivit în propriul lui automobil, așa, din senin, pe un drum neted din Gorj! După 2 ani, distrus sufletește, moare și poetul, ducîndu-se după iubitul său fecior. ,,O fi fost aici o lucrătură savantă a Diavolului? A fost un blestem? Cine știe?”, se întreabă scriitorul Corneliu Vadim Tudor, care reproduce acest episod în cartea sa, ,,Parfumuri și culori” (2007).
LILIANA TETELEA