TABLETĂ DE SCRIITOR: Ce de nebuni…
  • 03-10-2016
  • 0 Comentarii
  • 107
  • 0

Se spune că Dumnezeu a dat glas vieţuitoarelor Pămîntului să comunice între ele. O fi sau nu adevărat, eu nu am luat de bun ce am auzit prima oară de la sătenii mei, pe vremea cînd eram copil şi nu ştiam mai nimic din cîte ştiau oamenii mari. Şi tot la vremea aceea am auzit că nu e bine să minţi şi să furi, şi că, mai ales duminica, trebuie să mergi la biserică şi să te rogi lui Dumnezeu pentru sănătatea ta, a familiei tale şi pentru iertarea păcatelor celor plecaţi în lumea cealaltă. Aceleaşi vorbe le-am auzit rostite, în repetate rînduri, de cînd am început să merg la şcoală, de la învăţătorul şi preotul satului, oameni de mare bunătate sufletească şi buni povăţuitori pentru toată lumea. Şi ei nu aveau studii nici la Oxford, ori la Cambridge, şi la nici o altă universitate cu ştaif. Nu erau nici masteranzi sau doctoranzi, cum sînt cei de azi; ei îşi iubeau comunitatea şi aveau harul lor de buni pedagogi… Prin asta, vreau să mărturisesc convingerea mea că omul sfinţeşte locul. Vorbesc ca unul care a crescut la sat şi cunoaşte destul de bine viaţa ţăranului din acea vreme, şi care nu are legătură cu cel de acum, pe care îl vezi de cu noapte la bodega de peste drum, chefuind şi lăsîndu-şi bucata de pămînt pîrloagă, să o năpădească buruienile, şerpii şi tot felul de rozătoare. Pe vremea copilăriei mele, ţăranul nu avea timp de odihnă: nici nu se lumina bine de ziuă şi, pînă la răsăritul Lunii pe buza cerului, stătea între brazde, la prăşit, la cules, la legatul ori stropitul viţei de vie. Cei care sînt de o seamă cu mine ştiu cum a fost cîndva cu neamul ţărănesc. Acum, toată lumea face politică. Toată lumea se pricepe să judece şi să condamne la televizor. Toată lumea vrea să fie primar, să conducă oraşe, comune, municipii şi, dacă se întîmplă să nu fii ales, te mulţumeşti cu orice ţi se oferă, chiar şi cu o funcţie de consilier sau de şofer al domnului primar. Căci, vorba ceea, capeţi altă imagine în faţa cunoscuţilor şi a celor apropiaţi şi, de ce nu, o bucată de pîine mai de Doamne-ajută, mai ales dacă te comporţi ca un cîine credincios şi-i duci stăpînului pachetul cu daruri, acolo unde îţi spune: la vreo amantă, la hotelul preferat, fie în ţară, fie la Monte Carlo, sau oriunde în lume. Şi dacă tot am adus în discuţie numele atîtor funcţii administrative, nu ştiu cum se face de mi-a venit în minte imaginea unui ins, numai bun de băgat în cămaşa de forţă pentru a fi dus cît mai urgent posibil într-un ospiciu, care se lăuda la televizor că are un proiect de lege ce ar autoriza tăierea corzilor vocale la cîini. Pentru că, susţinea el, aşa i-au cerut oamenii din comunitatea sa. Noroc că societatea civilă l-a sancţionat drastic, criticîndu-l pe nemernic destul de dur, astfel că, în cele din urmă, a fost nevoit să renunţe la proiectul de lege, conceput de mintea lui diabolică. După cum vedeţi, din sila pe care o resimt faţă de asemenea oameni, am refuzat să-i dau numele, care este o ruşine a neamului nostru. Asta înseamnă că, mînat de hazard, românul votează fără să ştie că instalează în funcţie un idiot care să-i reprezinte interesele… Ce m-a îndîrjit faţă de acest nefericit era felul în care îşi prezenta ideea, de parcă ar fi vorbit de cine ştie ce medicament miraculos care o să ne vindece societatea aceasta, bolnavă de capitalism sălbatic. Şi astfel de nebuni sînt la tot pasul printre noi, numai că sînt greu de dibuit, iar cei care trebuie să o facă, ori se prefac că nu cunosc vreun caz de acest gen, ori tac, de teamă să nu-şi piardă scaunul, cu atît mai mult dacă e vorba de vreun poliţist. Mă întreb: de ce oamenii legii nici nu s-au sinchisit să-l ia la întrebări, necum să-l amendeze pe săteanul acela care, deunăzi, şi-a umplut căruţa cu o stivă mare de lemne şi cu o ceată de beţivani, amuzîndu-se că bietul cal, plin de sînge şi cu ochii în lacrimi, nici nu se mai putea ţine pe picioare? Cam aceasta e lumea în care trăim, bîntuită de nişte nebuni de legat, oameni lipsiţi de educaţie şi ai căror copii probabil că se vor comporta la fel ca ei, căci, vorba ceea, aşchia nu sare departe de trunchi… Apropo, oare fiinţele acestea primitive merg la biserică? Şi dacă merg, pentru ce o fac? Oare ei or fi citit măcar vreo carte de poveşti, cu întîmplări despre animale? Poveşti de-ale noastre, româneşti, de la care chiar adulţii au de învăţat cîte ceva. Se pare că nu e cazul oamenilor de felul celor la care ne-am referit în aceste rînduri, despre care nu ştim cum vor veni în faţa lui Dumnezeu, la judecata faptelor săvîrşite pe pămînt. Dacă ei manifestă un astfel de comportament faţă de animale, în mod sigur că şi în relaţiile lor cu oamenii sînt la fel… Ce ruşine!..

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite