Am aflat din presă că, recent, un grup de cercetători germani a reușit, prin analizarea genomică a unor mostre de ADN din opt șuvițe de păr care ar fi aparținut lui Ludwig van Beethoven (1770-1827), să descopere, printre altele, că legendarul compozitor avea o predispoziţie genetică pentru boli hepatice şi că era infectat cu virusul hepatitei B, care i-a afectat ficatul, în lunile anterioare morţii sale, survenită la vîrsta de 56 de ani.
Oamenii de ştiinţă nu au reuşit, însă, să găsească răspunsuri legate de misterioasa pierdere a auzului suferită de Beethoven, afecțiune care l-a determinat să se izoleze tot mai mult de societate. În 1802, el se adresa fratelui său, înspăimîntat de surzenia sa tot mai accentuată, cerînd ca boala lui să fie descrisă după moartea sa şi făcută publică. Totuși, tocmai în acei ani, Beethoven compune o serie de opere desăvîrșite: Simfoniile a III-a (,,Eroica”), a V-a (a ,,Destinului”) și a VI-a (,,Pastorala), sonata pentru pian ,,Appassionata” ș.a.
Se pare însă că marele compozitor își pierduse nu numai auzul, ci și, parțial, vederea, și asta, încă din copilărie, poate din cauza unei forme severe de variolă. Medicul austriac Gerhard von Breuning, cel care a descris ultimii ani ai lui Beethoven, povestește: ,,Într-o zi, mergînd de colo pînă colo prin cameră, împreună cu tatăl meu, în timpul unei conversații animate, Beethoven scuipă pe o oglindă, pe care o luase, fără să-și dea seama, drept… fereastră!”.
Legat de perioada ultimilor ani ai vieții genialului compozitor, Rossini îi povestește lui Richard Wagner întîlnirea pe care a avut-o cu Beethoven la Viena, în anul 1822: ,,Îmi amintesc perfect de Beethoven, cu toate că de atunci e aproape o jumătate de veac. Am fost introdus la Beethoven de către poetul italian Carpani, cu care mă dusesem să-l văd pe Salieri, și ne-a primit de îndată și foarte politicos. Desigur, vizita nu a durat prea mult timp, căci conversația cu Beethoven era dintre cele mai penibile. În ziua aceea, mai ales, auzea prost și nu înțelegea, cu toate că strigam din răsputeri; printre altele, este posibil ca el, nefiind prea obișnuit cu italiana, aceasta să fi făcut încă și mai grea conversația. Urcînd scările care duceau la sărmana locuință a marelui om, mi-a fost destul de greu să-mi stăpînesc emoția. Cînd ușa s-a deschis, m-am găsit într-un fel de cămăruță tot atît de murdară pe cît de îngrozitoare era dezordinea. Portretele lui Beethoven, pe care le cunoaștem, redau destul de bine fizionomia de ansamblu. Dar ceea ce nici un ac de gravor nu ar putea să exprime este tristețea de nedefinit răspîndită în toate trăsăturile feței – în timp ce sub sprîncenele stufoase îi străluceau, ca în fundul unor scorburi, ochii: aceștia, deși mici, păreau că te străpung. Vocea era dulce și puțin voalată”.
Ultimii ani din viata lui Beethoven au fost întunecați de boli severe, de suferință și de tristețe. La moartea ilustrului compozitor, aproape 30.000 de oameni au plîns și o mulțime de privitori curioși au fost prezenți la procesiunea funerară din 26 martie 1827.
LILIANA TETELEA