Răsfoind printre hîrțoagele mele, am dat peste Revista ,,Excelsior – Eco”, număr inaugural, mai 2004, editată de Grupul Școlar Economic ,,Viilor”, din București, unde la pagina 9 găsim un frumos eseu, intitulat ,,Se scurg anii...”, scris parcă după normele de Bacalaureat, de o fostă elevă a acestui Grup Școlar, Mădălina Morgovan, în 1999. Pentru acuratețea stilului poetic și a consemnărilor diaristice, prin care autoarea încearcă, cu ajutorul unor epitete și comparații inspirate, să dea o definiție literară a timpului, prin prisma tinereții sale, îl publicăm integral, după care vom încerca și noi să emitem cîteva gînduri cu privire la noțiunea de timp ca unitate de măsură a existenței noastre pămîntene:
,,Suferim ca de o boală grea. Asta, din cauza vremurilor în care am fost azvîrliți, cu mari decăderi și dezmembrări interioare, de timpul care, în ciuda slăbiciunilor, lucrează încă cu toată forța parcă împotriva noastră. NIMIC nu se află înfipt într-un sol sigur și într-o convingere fermă: se trăiește de azi pe mîine, căci ziua de poimîine e incertă.
Fuga timpului. Ireversibilă. Ea îi face pe poeți să plîngă, ea face astfel ca «niciodată» să aibă un accent funebru. Ea, ireversibilitatea timpului, dă ființelor și lucrurilor pe care știm că nu le vom mai vedea acea extremă acuitate de voluptate și de durere în care existența și neantul par a se apropia pînă la fuziune. Prin iubire, prin artă, prin credință, fiecare prin propriile sale mijloace, fiecare dintre noi manifestăm dorința și speranța pur omenească de a regenera timpul în totalitatea lui, «să transfigurăm durata în clipă eternă», cum spunea Mircea Eliade. Nostalgia eternității este un simptom propriu și generației anilor 2000. Aspirăm și noi la un paradis concret aici, acum, în realitatea României postdecembriste... Ne trăim timpul și sufletul cu speranțe pentru zilele în care ființăm.
...Trece timpul, uneori nu-l simțim, trăim cîteodată într-o ciudată și neînțeleasă nepăsare. Numai dorul, iubirea față de un om ne mai pot tulbura timpul. Toate sînt duse de timp: durerile noastre, iubirile, mici bucurii aduse de orele zilei. Ne mințim uneori ca să putem rezista lui, timpului.
...EL E PRIETENUL ȘI DUȘMANUL MEU. Timpul. Mă pot răzbuna pe el? Nu... Și-atunci ce-mi rămîne de făcut? Se scurg anii prin mine, prin iubirile mele, prin amintirile mele. Nu ne dorim apoi decît să uităm, să uităm totul. Poate, într-o zi, vom avea timp să înțelegem ceva din noi, din sufletul nostru, din existența noastră”.
După ce am parcurs a nu știu cîta oară această tabletă literară cu iz de tinerețe și filozofie, am ajuns la concluzia că timpul e cel ce înalță lumina la rang de veșnicie. Ca martor la toate cele pe care le văd și le cînt, consider că timpul vine în prezentul nostru pentru a ne da lumină după anii lăsați în umbra tainelor fără echivoc, în grădini de serafice trăiri în rugăciune față de cei pentru care avem misiunea de a-i pomeni întru sfînta credință de Dumnezeu. Realitatea aceasta este privită prin prisma relației noastre cu timpul, ca timp de creație și trecere pe neobservate prin buricul acestei lumi pămîntene. Mădălina Morgovan are dreptate, ca filozofie de viață. Și o face de pe poziția omului matur, stăpîn pe situație, mărturisind că prin iubire timpul este fantastic nu doar atunci cînd ești tînăr, ci întotdeauna, dacă știi să te manifești cu sufletul înveșmîntat în straie de lumină. Totuși, fizic, timpul nu există decît ca principiu de viață al nostru, vizual, mintal, în rest, trăim într-un amalgam de idei și imagini ce vin la comandă din interiorul ființei noastre, ca răspuns la orice stimul al simțurilor noastre, nedepistate de programe analitice sau oricum s-ar numi ele. Timpul există în rațiunea omului din toate timpurile, nu ca materie organică, ci, spunem noi, ca o iluzie optică, în consonanță cu universul divin și energiile pe care acesta le propagă asupra pămîntului. Ca teorie, timpul există prin frumusețea unei femei, a fertilității sale, prin cîntecul unei păsări sau în gînguritul unui prunc. El nu poate exista în afara noastră, a naturii, care este chintesența vieții și a construirii materiei și a spiritului, cele două componente care, dimpreună, formează logosul conștiinței universale... Este unitatea de măsură a noastră, a omului contemplativ cu trecerea sa pe-aici. Timpul este universal și este admis de fiecare dintre noi întru cunoașterea cosmosului, ca dimensiune a măreției omului, în general, și poate fi socotit, în cele din urmă, liantul de amintiri dintre trecut și prezent, dintre generațiile care au plecat pe drumul stelelor, în infinitatea călătoriilor lor, și ale celor care vor veni întru confruntarea cu alte timpuri, pe care singure și le vor crea. De aceea se spune că timpul nu e prietenul omului, de aceea trebuie ținut cont că timpul nu te-așteaptă cu masa plină de bucate. Și tocmai de aceea e bine să-ți iei măsurile necesare și să trăiești așa cum găsești de cuviință, în iubire, prietenie, cinste și dragoste pentru natura care te înconjoară. Prin urmare, subscriem la tableta semnată de adolescenta Mădălina Morgovan, absolventă în 1999, deci cu 24 de ani în urmă, a Grupului Școlar Economic ,,Viilor”, din București, acum, poate soție sau bunică, eseu în care scoate în evidență că timpul e prietenul și dușmanul nostru. În compania lui, rîdem și plîngem, ne bucurăm de realizări sau resimțim regrete, conștienți că nu-i putem opri mersul, și nici întoarce îndărăt, că așa e lumea construită, să trăiască sub vraja timpului, mereu, dintotdeauna!
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”