Am obosit să tot ascult fel și fel de minciuni gogonate, pe care ni le livrează guvernanții noștri, în vremurile acestea de pandemie și criză mondială. Am obosit să fiu prigonit în țara mea, unde nimic nu mai e cum a fost cîndva: o minune de țară, cu munți și păduri dătătoare de viață, cu lanuri întinse și grîne cu spicele aurii în bătaia vîntului. Am obosit să văd cum românii se dușmănesc între ei, iar datinile și obiceiurile noastre sînt date uitării, și cum, de la o zi la alta, sîntem tot mai copleșiți de grija zilei de mîine, măsurîndu-ne anii prin dogoarea lacrimilor din priviri.

Am obosit să văd că pe nimeni nu mai interesează soarta țării. Grija fiecăruia este cum să fure tot ce se poate fura de pe aici, iar tot mai mulți români se gîndesc cum să plece de pe aceste meleaguri, unde încă se mai aud pe văi boncăluitul cerbilor, în coroanele copacilor, cîntecul cocoșilor sălbatici, dimpreună cu trilul privighetorii, pasărea hărăzită de Dumnezeu cu frumusețea luminii în glas.

Am obosit de timpurile acestea, într-o continuă schimbare, în care sînt promovate sexul, ipocrizia, dar mai ales demagogia. Am obosit de cînd se tot vorbește despre democrație, dar nimic din spiritul ei nu se mai regăsește în aceste vremuri de haos mondial, în care pandemia de covid, virusul ăsta nenorocit, mai rău decît orice blestem, s-a abătut peste capul nostru, semănînd suferință și lacrimi în sufletul oamenilor.

Am obosit că nu știu ce să fac să scap de sub talpa străinilor hrăpăreți. Vreau să fiu liber, eu cu mine, cu frații mei, în țara aceasta, cu cerul învolburat de argintul albinelor-stele.

Am obosit de bătutul vostru din palme cînd, prin urbea voastră, cu oameni simpli, respectuoși, se abate în vizită de lucru vreun politician. El vine și pleacă, lăsînd în urmă minciunile lui grozave, iar voi, oameni buni, rămîneți pe mai departe cu viața voastră amărîtă și cu nevoile voastre, de care lui nici nu-i pasă. Am obosit să trăiesc în țara lăsată pradă incompetenței crase a politicienilor și a unui regim clădit pe minciună, corupție, dezmăț și ură. Am obosit de toate relele lumii, chiar dacă, pe ici, pe colo, se mai simte o brumă de sinceritate și de prietenie, o mînă de om gospodar. Dar e prea puțin pentru a a ne cunoaște și a afla cine sîntem cu adevărat și care ne e rostul vieții pe aici.

Am obosit de tristețea pe care o port în mine, simțindu-mă neputincios, incapabil de a face lucruri trainice pentru viitorul copiilor noștri, al urmașilor acestei națiuni. Căci vin pe capul nostru tot felul de legi năroade și inepții scoase din mintea unora, pe care nu îi interesează soarta oamenilor de rînd. Nu poți face nimic de unul singur. Nu cred că mă voi vindeca de amărăciunea lacrimilor care curg pe obrațul țării decît atunci cînd voi auzi că frate cu frate și soră cu soră se vor uni în același glas, și-și vor da mîna pentru a reconstrui o Românie liberă, cu o democrație corectă, fără ca românii să mai simtă pe grumaz talpa grea a străinilor pe care nu îi interesează decît profitul lor. Pentru un asemenea deziderat, e nevoie de muncă, osteneală, curaj, dar mai ales de luptă dîrză, dimpreună cu toți iubitorii de țară, împotriva răului care s-a abătut peste noi... În felul acesta, pentru fiecare român, România va fi casa lui, și nimeni nu se va mai simți năpăstuit, nici măcar de lacrimile gîndurilor sale.

Am obosit, dar încă mai am putere să strig: România, trezește-te!

ION MACHIDON,

directorul revistei ,,Amurg sentimental”