Dan Gîju nu este un poet surogat... Nici pe departe nu este un gînditor, un meditativ, ci este un poet natural, care își gîndește poezia prin prisma omului cultivat, care cîntă cu toată dăruirea sa dragostea față de pămîntul natal, de istoria acestui neam. Poezia sa este un florilegiu de sentimente pur românești, care vine în sprijinul celor care vor să cunoască cu adevărat cum au fost românii și România pînă în 1989. Din acel an, însă, totul s-a schimbat, dar nu în favoarea țării, ci a unui grup de oameni care a contribuit la vînzarea ei și la sărăcirea populației... Dan Gîju își exprimă sentimentele prin poezii de o intensă vibrație națională, ideile sale, care reflectă întocmai realitatea în care trăiește, fiind greu de combătut.
Poezia lui este o pledoarie pentru dreptul omului la libertate, în condițiile în care acesta este nesocotit prin legile dictatoriale care se fac atît la nivelul Parlamentului din România, cît și la cel al Uniunii Europene. Dan Gîju trăiește poezia cu sentimente profunde, născute din fibra părinților săi și a neamului românesc, cum însuși ni se destăinuie, pe-alocuri, fără a face însă paradă din asta. Pe coperta a patra a volumul său ,,Poeme de rămînere sub arme” (ediția a II-a, Editura Favorit, 2016), un titlu cu mai multe înțelesuri și mai multe tăișuri, descoperim versuri cu o structură concisă, cu o lirică cutremurător de plastică, din care nu lipsesc pitorescul, optimismul și încrederea în victorie. Zicerea sa e făcută pe un ton clar, dar aproape șoptit, de teamă, parcă, să nu supere pe careva dintre strămoșii săi sau să dea de bănuit că ar fi altceva decît ceea ce este el: poetul angajat care își cîntă țara, demascînd cu o furie dezlănțuită abuzurile politicienilor la adresa națiunii române și a țării întregi: „M-au inspirat deopotrivă femeia și patria,/ floarea de colț și sabia, libertatea și lanțul,/ ciocîrlia-n zbor și țărîna...”. Mărturii emoționante din care aflăm cine a contribuit la formarea sa ca poet și cadru militar: femeia dătătoare de viață, patria pe care a slujit-o cu devotament și abnegație în anii săi de militărie, floarea de colț întru iubire față de om, și sabia care, deopotrivă, este arma de apărare cînd vrăjmașii încearcă să cotropească patria în care s-a născut. Toate acestea dau naștere la libertatea omului și la zborul spre înalt al ciocîrliei, care este legată de brazda de pămînt, prin cîntec și cuibul făcut în lanul de grîu. După aceste explicații fundamentale privind elementele care-i stau la baza inspirației, stimulîndu-l pe autor în găsirea celor mai adecvate cuvinte poetice, Dan Gîju devine ca un vulcan, greu de stăpînit și de controlat, iar lava sa poetică atacă direct, se întinde peste tot, necruțînd nimic în cale, cînd vine vorba de Europa, care a făcut mai mult rău decît bine țării noastre, prin interpușii săi, și nu e nevoie de explicații, pentru că vedem cu toții ce se întîmplă astăzi la nivel de națiune și la nivel de Europa... Totuși poetul acceptă calea de mijloc, făcîndu-se prieten cu dracu’ pînă să treacă puntea, adică, zice el, la pag. 13, în poemul numerotat cu cifra unu roman. Poemul merită să fie citit intregral, nu fragmentat, fiindcă el exprimă un act de curaj din partea poetului-pamfletar, care se exprimă deschis, fără angoase, zugrăvind portretul Europei în mod sarcastic, neocolind termenii argotici, dar cît mai aproape de adevăr: „Cred că tu habar nu ai cine sîntem, cucoană,/ Vampă de bani gata, îngîmfato, paparudo ce ești!/ Încă strîmbi din nas, crezînd că venim să îți cerem pomană/ Și deja, pe parbriz, ai scris Nicht!, cu un dești.// Deși nu de asta venim, cu atît mai mult nu venim să-ți furăm rochița de bal sau saboții;/ Ce să facem noi cu lenjeria matale din sclipici și carton/ Cînd, de fapt, mai degrabă, ne ghiorăie mațele și, în plus,  știm cu toții/ Că, mai nou, ți-ai pus și-n gingii silicon?/ Nu, cucoană! Noi venim hotărîți să ne luăm înapoi/ Dacii noștri de pe Columna Traiană,/ plini de lanțuri, sîngerînzi și prea goi”. În versurile sale se simt bătăile inimii ostașului român, crescut și educat din familie în spirit patriotic, mai ales de Mitică Fidel, bunicul lui, despre care, scotocind prin sacul cu amintirile sale, scrie: „...bunicul meu, fost transmisionist pe Frontul de Est, în al Doilea Război Mondial, care mi-a vorbit pentru prima oară despre patrie, despre război și despre... moartea eroică”.
Poemele lui Dan Gîju sînt ca o apă neliniștită, din care răsar deopotrivă nuferii, dar și nemulțumirile sale față de consecințele procesului de integrare a României, fără limite și, uneori, în detrimentul ei, în comunitatea euro­peană, iar de aici pornește revolta și supărarea sa, urmată de un discurs coerent privind starea sa ca cetățean al acestor plaiuri... Poetul nu este împotriva Europei, după cum se manifestă, ci împotriva demagogiei și a tuturor celor care încearcă să forțeze limitele și să denigreze poporul acesta, iar în poezia de la pag. 14, numerotată cu cifra doi roman, din subcapitolul „Euroscepticele”, face o caracterizare în stil pamfletar a Europei: „Uneori, mi se pare că ești o biată domnișoară bătrînă,/ Uitată de tutorele tău prea senil într-un banal pension;/ Europo! Pentru nimic în lume nu mi-aș da pe tine băcița care încheagă lapte la stînă/ Cu atît mai mult țărăncuța, care-și plînge ograda transformată-n balcon... / Și totuși, mi-e viața legată de tine cu frînghii de timp ancestral;/ Eram prea sărac și copil cînd mi-am pus butucii la gleznă/ Și, rînjind precum moartea cocoțată aiurea pe cal,/ M-am zvîrlit peste bord în oceanul umplut cu uitări și cu beznă./ Și pentru ce, Europo? Pentru ce toate aceste vicleșuguri spurcate/ Cînd în cărți scrie clar că de mîna mea vei pieri, împușcată în cap, pe la spate”. Bineînțeles că poetul exagerează, vrînd să creeze un manifest public de nuanță, nicidecum de răzbunare, chiar dacă are dreptate... Fiindcă Dan Gîju este un poet al sublimului, sensibil, cu sufletul bun. Iată o altă poezie patriotică de-a dreptul cuceritoare, care merită citită în totalitate din mai multe motive, motivul principal fiind acela că poetul, în mod direct, fără ocolișuri sau alte artificii, atrage atenția că se impune o schimbare rapidă de atitudine a românilor la nivel de societate, în politică și în viață de zi cu zi: „Am învățat că steaua sus răsare, numai că noi ne amărîm pe jos,/ Imberbi, scorțoși, fosile vorbitoare, cu suflet străveziu și găunos./ Ne rîd pe cruce morții la Săpînța, țăranii,-n schimb, jelesc pe coridoare,/ În Parlament se joacă Perinița, doar eu mai știu de România Mare/ Și nu-mi pot rupe gîndul din istorii, nici astupa mirarea despre regi:/ Cum primii doi s-au acoperit de glorii, iar ceilalți au fost atît de blegi?!/ Cum scris-am noi cu sînge la Rovine, la Podu-Nalt, la Plevna, la Oituz,/ Iar astăzi stăm cu pantalonii-n vine, cerșind un zlot și-un bob de cucuruz?// Cum cu puterea-i tainică, trufașă, ne ține Dunărea-n căușul ei:/ Latini și slavi, ori boierime lașă, dar cel mai mult pe geto-dacii mei/ Din coama cărora, prin stînci, se-ncurcă Tîrnave, Jiuri, Olturi sau Sireturi/ Și totuși, noi ne tîrîim pe brînci, trăgîndu-ne cu moartea de șireturi?” („Și nu-mi pot rupe gîndul”, pag.30.) În această poezie întîlnim toată harta României, cu rîurile care o străbat de la un capăt la altul și în care a curs sîngele românilor care au luptat ca țara aceasta să rămînă a românilor. Sfîrșitul poemului este de-a dreptul șocant. Scoate în evidență suferința, umilința, slugărnicia românului, care își acceptă soarta nefericită, crezînd că nu mai are scăpare...
Dan Gîju este poetul tuturor, mai cu seamă al acelora care nu mai au nici un fel de speranță, chiar dacă se spune că speranța moare ultima... Prin versurile sale, el ia atitudine, militează pentru trezirea la adevăr a românilor considerînd că și poezia are un rol determinant la formarea unei conștiințe vii, de rezistență, de apărare a identității și a dreptului la o existență demnă. Poemul citit este un bun prilej de a aminti românilor că avem o țară frumoasă ca o ie românească, iar poetul își aduce aminte cu nostalgie de toată istoria ei și de brazdele de pămînt, pînă mai ieri, îngrijite, cu lanuri de grîu aurii și maci presărați de la o margine la alta, sub cerul senin și luminat de razele de soare.
Curajul poetului este de-a dreptul înălțător, ca un arc peste timp, oferindu-ne bucuria de a-l ști că în zilele noastre se manifestă liber, preamărind în versurile lui dragostea față de țara aceasta, pe care ne-au lăsat-o generații întregi de voievozi, și-i amintim și noi: Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu și alții care și-au jertfit propriile vieți pentru binele țării. Iată și o litanie poetică, „Sonetul V” (pag. 67) care amintește, păstrînd proporțiile, de stilul de lucru arghezian: „E ziua mea de astăzi tot mai seacă/ Și tot mai mulți călăi cu iz tomnatic/ Îmi ară cîmpul vieții și mi-l toacă/ În lung și-n lat, cu artă..., matematic./ Și mă cutremur cînd îmi văd feciorul/ Tot mai prostit, mai aplecat sub vreme,/ Iar veneticii potrivind toporul,/ Ca-n împlinirea unei anateme,/ Exact peste grumazul maicii mele –/ Cu sînul muls, deja, și sîngerînd,/ Abia mai susținînd-o cîrjele,/ La margine de drum, scoasă din rînd.../ E vremea, deci, de luptă, camarade,/ Ridică-te – îți spun – că mama cade!”. Poemul poate fi interpretat în chip și fel, însă cu același discernămînt artistic precum poetul care l-a scris, chimia fiind una și aceeași: unire și iar unire, pentru a scoate țara de sub ruinele rămase în urma politicii mincinoase a puterii. Volumul „Poeme de rămînere sub arme” este un jurnal poetic dens, care se poate citi rapid și din care se pot trage anumite concluzii de ordin patriotic și mai ales social, raportate la situația actuală. Prin versurile sale, poetul melodiază atît de frumos, dar atît de trist analizînd soarta României, acaparată total de politicile Europei și ale altor entități „protectoare”... Poetul Dan Gîju ne-a demonstrat că știe ce înseamnă să te simți acasă în țara ta, și merită toate laudele pentru dăruirea sa patriotică. Inspirat, și-a ales ca motto al cărții sale versurile ,,Nu ești înfrînt atunci cînd sîngeri,/ nici ochii cînd în lacrimi ți-s,/ adevăratele înfrîngeri/ sînt renunțări la vis”, scrise de inegalabilul poet Radu Gyr, care a văzut libertatea prin ochii morții din închisorile comuniste, la care a venit timpul să luăm aminte. Poetul avertizează Europa că nu e de glumit cu românul care știe a răbda jugul străinului, dar dacă-i ajunge cuțitul la os, ăla e...  Poemul VI (pag. 18), ce urmează ca temă abordată de autor, este în asentimentul multor români care nu vor să facă jocul și nici cartea străinilor: „Ai grijă, Europo, venim!/ Pe jos, pe cai neînșeuați, cu tîrlia,/Prin secoli și ani, zile și nopți bejenim;/ Nu mai avem nimic de pierdut. România/ E o vacă de muls, doar atît,/ Dar noi de mult nu mai avem parte de ugerul ei./ Deci, cu flăcări în ochi, cu foamea în gît/ Ne tărîm, călărim, pedalăm – telelei;/ Ne tîrîm, da, ne tîrîm, înviem și murim,/ Dar ai grijă, fă, că venim!”.
Citind poezia lui Dan Gîju, chiar dacă este spectaculoasă, nu trebuie să ne dea lacrimile, cum scria un contemporan despre creația sa, ci trebuie să ne asociem la dîrzenia poetului și la curajul acestuia de a se manifesta în felul nostru, popular, cînd vorbim de dragostea de țară. Pentru că dacă ne-am raporta fie la doar cîteva poezii din cartea aceasta, cum am și făcut-o, îl putem socoti pe Dan Gîju ca fiind un poet de vibrație națională, curajos, gata, în orice împrejurare ostilă țării noastre, să se exprime atît de vehement și cu atîta fermitate, cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată pînă la inegalabilul Corneliu Vadim Tudor... Numai la Vadim Tudor, în poeziile sale, am mai găsit atîta atașament față de poporul român și de țara sa. Deci, iată că și în vremurile actuale, după treizeci și ceva de ani de dictatură capitalistă, și nu numai, se află printre noi poeți ca Dan Gîju, care cîntă durerea neamului românesc, cînd vine vorba de nedreptățile la care este supus, sub talpa ipocritei Uniuni Europene, care cultivă minciuna, demagogia, despotismul, și care s-a băgat cu bocancii murdari de noroi în sufletul României.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „ Amurg sentimental”