Cerul nopții strălucea ca un glob de cerneală, iar stelele formau un policandru imens, că nu-l puteai cuprinde cu privirea... Căldura de peste zi, cu arșiță ei uscată, își mai reduse din iuțeală, dar nu atît de mult încît să ai confortul pentru un somn liniștit.
Lui Petre Cordun, canicula îi dăduse multă bătaie de cap și iată că, odată cu răsăritul soarelui, vipia începu să pună iar stăpînire peste tot. Dar necazul mare pentru el nu era atît  căldura, cît singurătatea... De cînd îi murise nevasta se trezise singur într-un apartament mare, cu patru camere, că cei doi copii, o fată și un băiat, își luaseră tălpășița de la el, plecînd în străinătate. Acolo și-au întemeiat propriile familii, iar cu tatăl lor vorbeau la telefon din an în Paște. Ca să mai uite de gîndurile care îl năpădeau mai mereu, ieșea în parcul din apropierea blocului și stătea aici ore întregi privind la trecători, sau la copacii din jur, din dreptul cărora, din cînd în cînd, se pornea cîte o boare răcoroasă de vînt. Într-o zi, pe la prînz, ca să uite de singurătate, de dorul de nevastă-sa, care îl cuprinse așa deodată, și gîndindu-se cu lacrimi în ochi la copiii pe care îi crescuse cu atîta drag, ieși în parc, ca de fiecare dată cînd îl cuprindeau asemenea stări. Cum ședea pe bancă, singur și abătut, fără poftă de viață, în fața lui se opri un trecător care îl întrebă:
– E liberă banca, bade?!
Era un străin de locurile acestea, de parcul în care Petre Cordun venea din tinerețe cu nevasta-sa de braț și cu cei doi copiii. Dacă ar fi fost din zonă, sigur l-ar fi știut, că oamenii care vin deseori să se plimbe în parc, se cunosc măcar din priviri, dacă nu după nume.
– E liberă, zise el tresărind, luat prin surprindere de străin.
– Nu vreau să te supăr, nu e-n firea mea să deranjez oamenii... Vreau să mă odihnesc și eu puțin, cît să-mi trag sufletul, și-apoi să-mi continui drumul... S-a anunțat căldură mare și am mult de mers pînă acasă... Iar cu boala mea, încerc a-i face față.
– Păi, șezi, nu e banca mea!
– Asta știu, bade!... Știu... Mă gîndeam că poate aștepți pe cineva...Nu vreau să mă bag în sufletul omului... Dumnezeu așa ne învață: să nu faci rău nimănui și nici să superi pe careva, de-asta am cerut voie, întrebîndu-te.
– Așa este, cum spui... Numai că nu tot omul face voia Domnului.
– Și asta e adevărat, răspunse străinul, luînd loc pe un colț de bancă...
– Atunci, te odihnește cît poftești... Eu am ce să fac.. Să privesc la copaci, la oameni, pînă se va mai stinge din arșița asta sufocantă, că în apartament nici nu se poate sta de căldură.
– Ai dreptate, bre, completă străinul... Dar vorba ceea, omul cît trăiește trebuie să treacă prin toate... Asta e lumea, nene! Apropo, bucureștean?
– Bucureștean prin adopție... De tînăr am venit aici...  Am lucrat strungar în fabrică... M-am căsătorit... Am crescut doi copii, ca două flori, pe care mi i-a dăruit nevasta mea... Acum ei sînt mari, au casele lor, nevastă-mea e în mormînt, iar eu am rămas singur și neajutorat... Așa e cînd treci de-o anumită vîrstă...Neamul ți se împuținează, iar cei apropiați și prietenii, la fel... Așa e orînduită lumea asta!
– Da, bre!... Așa-i... Sîntem cam de aceeași vîrstă, cu vreo doi ani mai mult să ai dumneata decît mine... Asta nu ne împiedică să ne tutuim... Eu sînt de la sat, cum am terminat profesionala, m-am întors acasă să îngrijesc animalele și să cultiv pămîntul...Ce rău am făcut că am procedat așa?... Fiecare cu viața lui, dumneata ai decis să vii în București, iar eu să rămîn la sapă.
– Am zis eu ceva, sau ți-am reproșat de ce ai rămas la sat?... Foarte bine ai făcut, și în agricultură e nevoie de oameni care să muncească...
– Asta nu înseamnă că nu cunosc cum e viața la oraș... Mereu veneam aici să vindem din produse... Luam bani... Mulți bani...  Eram tînăr... Acum m-au ajuns bolile... Vin de la analize... De la spital...
– Cine nu e bolnav acum? Nu vezi? Tot omul are cîte ceva... Stresul... Alimentația neadecvată!... Îmi place să stau de vorbă cu dumneata... Că singur, toată ziua în casă, mi se încleștează gura.
– Așa sînt de cînd mă știu...Mama mi-a zis că înainte de a mă naște se afla într-un tren de Roșiorii de Vede... Cică mă auzea vorbind din burta ei, că s-au speriat călătorii de țipetele mele și au început să caute peste tot pe sub canapele, crezînd că poate dau de vreun copil abandonat... Nu vezi cîte se întîmplă acum? Mamele își aruncă pruncii la tomberon... Pe mine mama m-a adus pe lume cînd venea de la prășit, cu sapa în spinare... Nu în maternitate, ca acum.
În timp ce vorbea, omul începu să scotocească prin sacoșa lui din împletitură de rafie, pe care probabil o lua cu mîncare pe cîmp, la muncă... Scoase din ea o sticlă de vodcă, bău o înghițitură, două, după care îi întinse sticla și interlocutorului său.
– Ia, omule, ia, acum se face de ora prînzului și o gură de vodcă înainte de masă nu strică... E medicament, nu altceva!
La insistențele acestuia, Petre luă sticla în mîinile lui tremurînde și, gîl-gîl, dădu pe gît vreo două înghițituri, gîndindu-se la nevastă-sa care, dacă l-ar vedea acum, din ceruri, cum bea, s-ar mînia tare pe el, de nu i-ar mai trebui pomană din mîinile lui.
– Vezi că e bună?... Nouă, ăstora în vîrstă, ne curăță sîngele de trîndăveală și ficatul de scame.
– Și zici că ești bolnav?
– Cu inima... Așa mi-au spus doctorii... O fi așa, eu nu-i contrazic.. Aveam  un fin în sat, cu fața rumenă ca miezul de pepene roșu... Tînăr, bre!... Tînăr!... Nu bea și nu fuma, dar muncitor... Al naibii de muncitor! A căzut cu nasul între țîțele nevesti-si.. Ăla a fost...Vorba ceea, morții cu morții, viii cu viii.. Fiecare cu lumea lui... De-asta, din cînd în cînd, mai trec în vizită pe la medici, la spital... Și au trecut destui ani de cînd finul meu, pe care îl cununasem cu mare alai, nu mai e printre noi... A murit cum ți-am spus, în floarea vîrstei, cu nasul între țîțele nevesti-si.
– Nu-mi vine să cred ce aud de la dumneata.
Străinul băgă din nou mîna în traistă și luă sticla din care mai sorbi o înghițitură, îndemnîndu-l și pe tovarășul lui să facă la fel.
– Ia, omule!... Nu face rău, cum nu face nici bine!... Să ne bucurăm de cunoștință!
– Bună!... Zău că-mi place...
– Cum să nu-ți placă, în compania unuia ca mine?
– Dar ia spune-mi, parcă s-a mai răcit vremea... De m-ar vedea nevastă-mea acum, ce tărăboi ar ieși!...
– Ți-am spus mai devreme, merită, dar nu ai luat seamă la vorbele mele... Morții cu morții, viii cu viii... Ei cînd au trăit n-au băut?
– Să știi că așa este!... Dumneata ești un om cumsecade. Ai credință în Dumnezeu!
Bărbatul mulțumi de încredere și compliment.
– Să-ți spun una și mai tare... La un sătean de-al meu îi trecuseră cei șapte ani de cînd murise și rudele au decis să-i dezgroape osemintele, așa cum scrie la cartea sfîntă. A angajat groparii, a anunțat pe preot, așa cum se procedează în asemenea momente...A doua zi, groparii s-au pus pe treabă, aruncînd cu lopata pămîntul de pe mormîntul răposatului... Nu mare le fu mirarea cînd, după ultima lopată de pămînt, ce să vezi, cînd au dat deoparte capacul de la coșciug, au găsit mortul intact, de parcă ar fi fost îngropat cu o zi două în urmă, hainele de pe el fel de curate și întregi, că nu avea nici un nasture lipsă... L-au scos din groapă așa cum era și au dat de veste părintelui despre cele întîmplate... Între timp, groparii ce s-au gîndit: să-l scoată din coșciug și să-l pună în picioare lîngă tulpina unui tei din preajmă... Părea că doarme, iar dacă priveai la el mai atent îți dădea impresia chiar că respiră ușor.
– Ce spui, omule, hai că mă făcuși curios, du povestea pînă la capăt. Este interesant ce spui!
– Tot ce-ți spun este adevărat... Știe o lume întreagă... Am văzut cu ochii mei...Hai să mai luăm o gură, că pe canicula asta nenorocită, mi s-au uscat buzele... Pe cer nu se vede pic de nor, noroc că avem umbra acestor copaci, că dacă n-ar fi ei, ne-ar năuci soarele cu razele lui fierbinți, zise bărbatul, după care își continuă povestea. Cum spuneam, omul era întreg și nici semn de putrezire, ba, unghiile și părul păreau să mai fi crescut puțin.
– Ce spui, omule? Zi mai repede că nu mai pot de curiozitate.
Străinul mai luă o înghițitură, de data aceasta fără să-i mai dea și tovarășului său. Își trecu cu dosul mîinii peste gură, după care începu din nou să povestească.
– Și cum priveam cu toții la el, că m-am dus și eu să văd minunea,  numai ce-l văd că face un pas de lîngă copac, întrebînd unde se află și ce e cu atîta lume în jurul lui. Făcu încă un pas, ceva mai mare, după care se prăvăli în iarba uscată din cauza secetei, strigînd că îi e foame, iar din cînd în cînd mișca ochii în cap fără o țintă anume.... Și, deodată, se ridică, o luă la fugă și nu se opri decît atunci cînd ajunse în ograda casei lui, unde se încăieră cu bărbatul cu care nevastă-sa, între timp, se căsătorise... A ieșit un tărăboi că nici poliția nu a avut ce face pînă spre seară, cînd soarele asfințise de-a binelea și începuse să se lase seara. Mortul dispăru în negura nopții, fără să îl vadă cineva unde se duce... Și l-au căutat credincioșii peste tot, dar nici urmă să dea de dînsul.
– Ce spui, omule?!...
– Iată că sufletele bune nu mor nici după moarte... Hai să mai bem o gură că se face seară și trebuie să ajung și eu acasă... Am de dat mîncare orătăniilor din ogradă... Că am plecat spre București cu noaptea în cap să îmi fac analizele și să-mi spună doctorii că nu am nimic.
Se ridică de pe bancă și în mare grabă porni spre casa lui, în lumea satului, acolo unde se zice că nu se întîmplă nimic, dar iată că se întîmplă ca unii oameni să trăiască și după ce li s-a mîncat coliva... Petru Cordun se uită după el în tăcere, frămîntînd din cînd în cînd din buze.
– Mare e grădina lui Dumnezeu, dar pe cît de mare este, și minunile sale sînt la fel de mari... Cred că omul acesta nu mi-o fi spus palavre... Părea un om de treabă! Un om simplu de la țară, acolo unde oamenii încă mai trăiesc cu frică de Dumnezeu.
Porni și el agale spre locuința lui, în apartamentul unde îl aștepta singurătatea și căldura înăbușitoare a verii, care nu-l va lăsa să pună geană pe geană. Era, totuși, bucuros că avusese prilejul, în ziua aceea fierbinte, să cunoască un străin cu care să dea pe gît o gură de vodcă și să mai sporovăiască, uitînd pentru un moment că e singur.
O boare de aer secetos se înălța de peste tot, prevestind parcă o și mai mare arșiță, după ce, de săptămîni bune, nu mai căzuse nici o picătură de ploaie.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”