Despre Eminescu s-a scris și se va scrie cîtă vreme va fi pe-aici picior de român, cu credință în Dumnezeu. Și asta, nu doar cu ocazia unor sărbători mai însemnate pentru neamul acesta străvechi, care a dat nume de răsunet pentru spiritualitatea românească. Eminescu, însă, e cel dintîi stătător în lumina spiritului limbii române. Cu talentul lui de geniu nu a ezitat nici în cele mai grele momente ale vieții sale să o slujească așa cum nici un alt poet nu a făcut-o pînă la el. Iată de ce românii, la mijloc de ianuarie, cu zăpadă sau fără, pe ger sau pe viscol, vin la mormîntul său de la Cimitirul Bellu să-i aducă omagiul lor, de cînd poetul și-a găsit aici locul de odihnă veșnică. Și o fac după reguli strămoșești și cu iubire de Dumnezeu, pentru că Eminescu, aidoma marilor români, este născut din plămada acestui popor legendar, pe care poetul l-a iubit și l-a cîntat cu lacrimi de dor. Căci știe toată lumea cît a avut de suferit pînă ce avea să plece la cele veșnice, lăsînd în urma lui o Românie săracă, în care cei bogați și-au făcut din ea o sursă de averi pentru propriul huzur. Multe din cele spuse aici, în modestele noastre rînduri, sînt lucuri cunoscute și pe care le găsim în scrierile poetului, în mai toate versurile sale, curgînd ca o apă ce se petrece pe sub umbra sălciilor, pe maluri de lacuri, cu istoria lor. Iată de ce Eminescu este iubit și evocat parcă mai mult în zilele noastre, cînd românul este amăgit de cei ce s-au trezit peste noapte stăpîni, crezîndu-se îndreptățiți, cu aroganță și șmecherie, să ia totul de pe aici, lăsînd în urma lor cohorte de oameni sărmani și fără nici un viitor... Și totuși, oamenii din țara asta încă mai speră că o să le fie și lor bine. Iar așteptările sînt pe măsura votului nu demult dat, încheindu-se astfel o nouă etapă din istoria românilor. Nu comentăm felul cum a decurs votarea și nici cine sînt aleșii. Ne interesează însă cum va decurge viața românilor de-aici încolo. Vorba ceea: ,,Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”, adică dorim ca și neamului acestuia să-i fie bine, să treacă de această pandemie, care a făcut atîția morți și a lăsat mulți oameni disperați și traumatizați. Am divagat puțin de la șirul acestor rînduri închinate geniului poeziei românești, dar revenim cu gîndul plin de pioșenie la bunul nostru Eminescu, întrebîndu-ne: oare ce ar fi zis de vremurile acestea tulburi, cu un asemenea capitalism anemic care ne afectează profund? Fără ezitare răspundem că nu ar fi lăsat plaivasul din mînă fără să fi luat atitudine în stilul lui caracteristic, de mare gazetar, folosindu-se de toate mijloacele de exprimare, în cel mai curat grai românesc. El rămîne la fel de actual ca în vremea sa, căci în poezia lui de revoltă socială răzbate simțămîntul adînc de român patriot. Prețioasele lui scrieri de aceea au stîrnit în rîndul multora dintre contemporanii săi invidie, și abia după plecarea lui la Ceruri, poetul s-a bucurat de recunoașterea ce i se cuvenea pe bună dreptate.

Da, e ianuarie, și Eminescu ne privește de undeva, dintre puzderia de stele pe care le-a cîntat cu înțelegerea filozofică și măiestria doar de el cunoscute și nedeslușite de noi pe de-a-ntregul. Cu cît trece timpul, cu atît Eminescu devine mai actual și mereu contemporan cu visele și aspirațiile românilor, chiar dacă el de-o veșnicie parcă nu mai este printre noi și nu mai aparține acestei lumi pămîntene. Să ne aducem aminte de el ca de zborul lin al păsărilor cerului, înaripatele măiastre care, odihnindu-se printre ramurile teiului de deasupra criptei sale, îi închină cîntul lor fermecat, întru liniștea somnului său veșnic. Să-l păstrăm mereu în minte ca pe un brav român, care a știut a-și iubi țara și poporul, cărora li s-a dăruit cu strădania condeiului său strălucitor ca soarele peste Carpați. Astăzi, dacă vorbim și scriem despre Eminescu, nu o facem din complezență, ci ca o asumare a tot ceea ce el a făcut pentru întreg neamul românesc.

Eminescu este și va rămîne stindardul poeziei românești din toate timpurile de pînă acum și din cele care vor urma, întru nemurirea limbii române, a tradițiilor și credinței noastre.

ION MACHIDON,

directorul revistei ,,Amurg sentimental”