Stele nemuritoare ale aviației române (II)
  • 29-07-2024
  • 0 Comentarii
  • 201
  • 1


Martha Bibescu, o prietenă
a aviatoarelor din ,,Escadrila Albă”
Lucruri interesante despre Martha Bibescu (1886-1973) am aflat din interviul luat de Georgiana Leancă doamnei Mariana Drăgescu, pilot în „Escadrila Albă” în timpul celui de-al doilea război mondial, publicat în ROMÂNIA LITERARĂ, nr. 29, din 28 iulie-3 august 2004, p. 17. Redăm introducerea: „În ultima vreme, s-a discutat mult în mass-media despre celebra escadrilă de femei și timpul celui de-al doilea război mondial, atît în ziare, cît și în televiziune. «Escadrila Albă», cum era numită, a îndeplinit misiuni periculoase în spatele liniei inamice, aducînd soldații români răniți. Ministerul Aerului și Marinei înființa în 1940 o unitate de aviație sanitară, «Escadrila Albă», la aerodromul militar de la Pipera. Era formată din aviatoarele Virginia Thomas, Nadia Russo, Virginia Duțescu și Mariana Drăgescu, aviatoare cu grad de sublocotenent, avînd drepturile unui pilot militar.
Ultima dintre ele trăiește astăzi [deci în 2004] în Bucureștiul vechi. Am întîlnit-o după ce am citit într-un număr al Formulei AS un interviu despre acei ani. O cunoscuse pe Martha Bibescu cu puțini ani înainte de instaurarea regimului comunist. Mi-am spus că aceasta este o șansă pe care o am o dată în viață, așa că am rugat-o să-mi acorde un interviu”.
Mariana Drăgescu a cunoscut-o pe Martha Bibescu la sărbătorile de Sf. Gheorghe, organizate de aceasta în amintirea soțului ei George Valentin Bibescu (1880-1941), nepotul de frate al domnitorului Țării Românești, Gheorghe Bibescu. Acesta a fost unul dintre pionierii aviației și automobilist pasionat.
Și-a petrecut copilăria în București și la Posada, pe Valea Prahovei. În 1902 s-a căsătorit cu Martha Lahovari, devenită Martha Bibescu. Aici a strîns legătura cu Marina Știrbei, cea care a avut ideea înființării Escadrilei. „S-a întîmplat cu ocazia unor manevre militare din 1938 cînd, pentru prima dată la noi în țară au fost concentrate patru femei aviatoare. Manevrele s-au făcut în octombrie, la Galați, către frontiera sovietică. Aviația noastră, care a participat și ea împreună cu armata terestră la aceste manevre, era împărțită în două: ca să se simuleze o bătălie, erau exerciții între armata inamică (armata roșie) și armata albastră. Ne-au pus la dispoziție niște avioane și eram trimise cu ordine urgente în diferite locații din sudul Basarabiei și Moldovei că, pe atunci, în ’38, Basarabia încă nu ne-o luaseră rușii. /.../ Nu au durat decît 8-10 zile aceste manevre și, la sfîrșit, ni s-au dat niște hîrtii unde scriau că putem face față unui eventual război. După aceste manevre, Marina a avut ideea să se înființeze o escadrilă de transportat răniți.
Militarii aveau atunci două avioane de transport, echipate sanitar. Marina a zburat la manevre cu acest avion și după asta i-a venit ideea, a făcut un memoriu pe care l-a înaintat ministrului Aviației și a cerut această escadrilă în scop pașnic, pentru că nu ne gîndeam c-o să fie război. Ea, după ce a făcut școala de pilotaj, și-a comandat un mic avion la fabricile noastre de avioane, un Icar, așa se numea, era după o licență germană, și a făcut o excursie în Finlanda, a trecut prin Suedia, a făcut un raid și a luat legătură cu organizația asta, «Lotta Svard», organizație feminină de care s-a vorbit mult în timpul războiului ruso-finlandez. Repetăm: astea erau soții de luptători care mergeau pînă în linia frontului și care benevol s-au dus să fie aproape de ei să-i ajute; războiul a durat cu Finlanda și Rusia, că au rezistat finlandezii extraordinar, era o populație de 4 milioane și Rusia se întindea pe două continente, și au rezistat; și rușii au pierdut destul pentru că au intrat în mlaștinile alea înghețate din sudul Finlandei și acolo au murit. Sigur, finlandezii au pierdut Carelia, partea asta ca o coadă, pe asta le-a luat-o rușii, dar au rezistat 4 ani și le-au făcut pierderi rușilor foarte mari.
La întoarcere, Marina a înaintat un memoriu comandantului Aviației Militare, cerînd să se înființeze o astfel de escadrilă în care personalul să fie exclusiv feminin. Memoriul a fost aprobat și, la 25 iunie 1940, a luat ființă această escadrilă. Am fost angajate numai patru femei, pentru că pe Irina Burnaia n-o interesa, avea un avion personal, avea alte treburi, Marina nu s-a angajat, pentru că ea s-a și căsătorit mai tîrziu, ea a patronat, așa că am rămas deocamdată patru: Nadia, eu, Virginia Duțescu, Virginia Thomas, am fost primele patru care am fost încadrate în aviația asta militară cu soldă și primă de zbor, echivalente gradului de sublocotenent. Aveam voie să purtăm uniforma de sublocotenent, insignele... însă gradul pe care ni l-au dat atunci, fiind în timp de pace, nu aveam livret militar, el s-a făcut în aviația de război”.
Din amintirile depănate, aflăm că Mariana Drăgescu l-a cunoscut pe George Valentin Bibescu în 1934, la Aeroclubul Regal. Acesta era Președintele Aviației Internaționale, P.A.I. cum se spunea, și al Aeroclubului Regal Român: „Era dintr-o bucată, nu avea aere de prinț. /.../ Au avut o fiică – Valentina – măritată cu Ghica-Comănești”.
Nici Martha nu-și dădea aere de prințesă, „o simțeam ca pe una dintre colegele noastre. /.../ Cu noi, cînd ne vedeam la Mogoșoaia, de Sf. Gheorghe, la comemorarea soțului ei, discuta numai în legătură cu aviația [nu și de relațiile ei, amicale sau nu, cu Regina Maria, Anna de Noailles sau Elena Văcărescu]. Am cunoscut-o cînd era văduvă, soțul murise în ’41. Și ea și-a făcut datoria, toate mesele astea erau mese de pomenire și asta spunea: «V-am chemat în memoria lui pentru că e ziua lui de nume, Sf. Gheorghe». Deci i-a cinstit memoria, pentru el făcea toate adunările astea de aviatori și era apropiată de ei pentru că și el a fost aviator”.
După ’44, ca să poată pleca din țară, a încheiat o căsătorie de formă cu Ambasadorul Elveției la noi în țară, René de Weck, care era și el văduv și îl cunoscuse la Mogoșoaia. În timpul războiului, din cauza bombardamentelor americane, majoritatea ambasadelor au părăsit Bucureștiul și Ambasada Elveției a fost evacuată la Mogoșoaia și găzduită la palat. „Acolo s-a pus la cale această căsătorie de formă, absolut de formă. Cei care se căsătoreau cu străini aveau voie să plece din țară. Aceasta era salvarea multor persoane, mai ales femei. /.../ A luptat mult... și înainte de plecare, se pare că a reușit să aranjeze ca palatul să fie monument național, să nu-l transforme, cum a fost palatul mic, unde ședeau Brâncovenii, în casă de creație a scriitorilor. Cînd a ajuns în Franța, imediat s-a desfăcut căsătoria pe care el a acceptat-o s-o ajute pentru că și el a fost primit la Mogoșoaia în timpul bombardamentelor. Au fost servicii reciproce. Înainte de plecare i-am făcut o vizită la Mogoșoaia, împreună cu Nadia. Ea era foarte tristă. /.../ După plecarea ei, eu cu Nadia am mai fost la Mogoșoaia s-o vedem pe Valentina, care era tare nefericită, era găzduită într-o cămăruță în palatul mic al Brâncovenilor”.
Prin relațiile pe care le-a avut, Martha s-a zbătut să-i scoată și pe alții din țară. Cu ajutorul Crucii Roșii, familia Valentinei a fost dusă în Anglia. „Acum rămăsese Marina Știrbei cu doi copii, unul de 14 și unul de 8 ani, cu soțul în închisoare. Atunci am vizitat-o de două ori. Stăteau în pod, lampă cu gaz, cu scînduri pe jos care erau și rupte. Trăia și cumnatul ei, arhitectul George Cantacuzino, și el a locuit acolo, într-o cameră alăturată. El, în ’42, la nunta Marinei Știrbei, a fost naș împreună cu Martha. Marea nuntă, splendida nuntă, cum a zis ambasadorul acela și șef diplomatic: «Cred că e ultima nuntă aristocratică din Europa» și așa a fost.
Nunta Marinei a fost ceva de vis, în februarie ’42. Și pe Marina, în mizeria care era acolo, o mai vizitam, îi mai duceam cîte ceva. Primea ajutoare prin Crucea Roșie pentru copii, lapte praf, lucruri de-astea... Pe urmă, Martha a reușit s-o scoată din țară pe Marina, pe soțul ei și pe copii, tot prin Crucea Roșie. Marina a ajuns în Anglia, avea o soră acolo plecată demult”.
În perioada în care Mariana Drăgescu era membră în Aeroclub, a fost prezentă la vizita unor personalități aviatice din Franța, printre care-i amintește pe colonelul Brocard – comandantul unei escadrile celebre din Franța, în primul război mondial, Escadrila Cygognes (a berzelor), René Fonck – celebru pilot de vînătoare francez din primul război mondial și, la urmă, a venit Antoine de Saint-Exupéry care a ținut și o conferință la Athénée. „Era extraordinar de timid și foarte înalt. Cînd a ținut conferința, stătea în picioare la o masă și cît a vorbit a stat cu capul în jos, îi era teamă să privească publicul. Și am mai auzit o poveste relatată de un reporter pe care-l cunoșteam. Martha l-a invitat într-o zi pe Saint-Exupéry și la ea la Mogoșoaia. Cînd l-a invitat Martha, Exupéry a crezut că voia să stea cu el de vorbă între patru ochi. Dar Martha ce a făcut? A invitat o mulțime de musafiri și, cînd s-a văzut bietul Exupéry că intră o mulțime de lume acolo, a stat el cît a stat și, la un moment dat, s-a ridicat și s-a scuzat, zicînd că se duce să-și ia ceva, și atunci a ieșit pe ușă afară din castel, s-a dus unde erau mașinile și a fugit în oraș”.
Vera Atkins, legendara luptătoare
pe ,,frontul nevăzut”
Deși nu face parte din aviație, condeiul mă îndeamnă să amintesc și numele unei femei cu merite deosebite în alt domeniu. Pentru că femeile și-au dovedit capacitatea, de exemplu, și în domeniul serviciilor secrete, a spionajului, în ceea ce englezii (și nu numai ei) numesc intelligence.
Fie se infiltrau ca ,,partenere” de pat pe lîngă persoanele vizate (experte fiind unguroaicele), fie ca informatoare, fie activînd cu succes la operațiuni speciale ale serviciilor secrete. Tamir Pardo, director Mossad, își exprimă prețuirea față de asemenea femei: ,,Femeile din serviciile secrete au marele avantaj de a fi multifuncționale…, ele sînt dotate să simtă situațiile periculoase, iar capacitățile acestora în ceea ce privește stăpînirea teritoriului, evaluarea situației și orientarea în spațiu sînt superioare bărbaților… cînd sînt bune, sînt foarte bune!” (Cf. Colonel (r) Liviu Găitan, în articolul Rolul femeii în INTELLIGENCE, în ZIARUL PLOIEȘTII, 10 august –
5 septembrie 2018, p. 9). Vera Maria Atkins (1908-2000) este un asemenea exemplar. ,S-a născut la București, dintr-o familie evreiască. Numele ei adevărat era Vera Maria Rosemberg. Numele Atkins și l-a luat mai tîrziu, după numele mamei sale. Tatăl ei, Max Rosemberg era om de afaceri, bancher, născut în Germania. A încercat o afacere în Africa de Sud, a dat faliment, după care a venit în România unde norocul i-a surîs, făcînd o mare avere. În anii ’30 îl consilia pe regale Carol al II-lea în chestiuni financiare. Mama ei era din Rusia, refugiată la București din cauza pogromurilor.
Vera a primit o excelentă educație, călărie, diverse sporturi, limbi străine, muzică și frecventează lumea bună bucureșteană. Așa îl cunoaște, în 1931, pe ambasadorul german, contele Friedrich Werner von de Schulenburg, adversar al lui Hitler, cu care are o lungă poveste de dragoste, continuată și după ce acesta a fost numit ambasador la Moscova. S-au întîlnit prin Europa, au rămas în corespondență. de la el avea informații de primă mînă despre atmosfera și intrigile din cercurile înalte de la Berlin și Moscova.
Biografii oficiali ai Verei spun că primele relații ale agentei cu serviciile de spionaj britanice au început înainte de război, cînd, fiind funcționară angajată a unei companii de petrol, le-a furnizat ofițerilor MI5 informații importante. În 1933, familia Rosenberg emigrează în Anglia, iar Vera studiază limbile moderne în Paris, la Sorbona. După începerea războiului, se reîntoarce în Anglia, iar în 1941 este angajată a secției franceze din Special Operations Executive (SOE), devenind ofițer de informații. A avut o ascensiune rapidă ajungînd în fruntea serviciului de operațiuni creat de Winston Churchill. Rolul ei a fost să organizeze rezistența pe teritoriul ocupat de nemți, să pună la cale acte de terorism și sabotaj împotriva mașinăriei de război germane.
În 1987, Vera Atkins a fost decorată de francezi cu Crucea de Război și Legiunea de Onoare, iar de englezi cu Ordinul Imperiului Britanic în grad de comandor. /…/ În volumul «Vera Atkins. Povestea celei mai importante agente secrete originare din România din al Doilea Război Mondial», William Stevenson a reconstituit viața și personalitatea celei care continuă să fie și astăzi un model pentru Servicii. Vera Atkins a decedat pe 24 iunie 2000, la vîrsta de 92 de ani, în orașul Hastings, Marea Britanie”. Iată ce scrie autorul Stevenson: ,,Ar trebui să fie puse în adevărata lor valoare, căci fiecare are dreptul la rolul pe care și l-a cîștigat în istorie prin merite proprii. Să fie oare adevărat că femeile se nasc cu ceva mai mult ADN decît bărbații?”.
Pentru inteligență, curaj și întreaga ei activitate, Vera Atkins merită să fie amintită printre luptătoarele care au adus glorie femeii.
Sfîrșit

ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite