În ,,era” nouă, așa-zișii scriitori dau din coate să iasă în față cu orice preț (da’chiar cu orice preț), se afișează în manifestările organizate cu mult fast, pe când cei cu chemare și cu muncă permanentă în mânuirea condeiului n-au timp decât de scris. Un astfel de scriitor este Ștefan Vișan din Sibiu, nonagenarul care privește tot drept, de la înălțimea pe care i-a dat-o Dumnezeu ca militar de carieră.
L-am cunoscut la întâlnirile organizate la Sibiu, de alt colonel – Ștefan Cornel Rodean, președintele cenaclului umoriștilor ,,Nicolaus Olahus”, club cu vechime în domeniu, la afirmarea căruia un rol de seamă l-a avut și regretatul Nicolae Mihu, care ne aduna anual din toată țara să anulăm tradiția de pe Podul minciunilor, demonstrând adevărul.
Sibiu-i un oraș cu oameni buni
Ce epigrama n-o iau în răspăr
E drept, acolo-i Podul de Minciuni,  
Dar epigrama-i plină de-adevăr. 
M-a încântat vigoarea, dar și ușurința cu care se plimbă în citarea poantelor.
Spiritele noastre s-au apropiat de la sine. Am aflat că s-a apucat de scris de la 66 de ani, mânuind fără întrerupere condeiul (mă rog, calculatorul!) până la 85 de ani, când a suferit o pareză la palma dreaptă și nu-l mai ascultau degetele să mânuiască tastele de la laptop. A publicat 17 romane, 2 piese de teatru, un volum de nuvele și două volume de articole publicate.
A devenit mai activ în viața socială, implicându-se 
în lupta împotriva drogurilor. Romanul ,,Moartea Albă” e dedicat luptei împotriva consumului de stupefiante de către tineri. A donat, prin inspectoratele școlare, 1.000 de exemplare din această lucrare liceenilor și studenților din zece județe ale țării, inclusiv din București.
M-au impresionat, de fapt m-au atras unele din romanele sale pe care le-am primit cu dedicație. Zugrăvește viața cu schimbările care se produc degrabă în interior, fără să se facă evident remarcate, la suprafață, așa cum remarcă el însuși în romanul „A doua viață”. Pentru autor nu contează categoria din care fac parte personajele sau etnia lor, ci trăirea vieții, care te atrage, te îndeamnă să afli ce se va întâmpla în continuare. Surprinde tensiunea interioară, conotațiile dar și adâncimea din cuvânt, sinceritatea trăirii. Cititorul simte că viteza sângelui și dorul, dragostea și pământul se scurg în ființa sa, un suflet apăsat de încărcătură adunată în timp, de bogăție sufletească dar și de stres, îngrămădire de trăiri și gânduri, o revărsare a preaplinului unui suflet ce trăiește simultan mai multe vieți și tot ce-i în jur, alăturări, aglomerări care împing, parcă, spre alte planuri. De fapt, când iei în mână un roman al lui Ștefan Vișan, simți că are chemarea de scriitor: nu te lămurești dacă autorul cheamă condeiul sau condeiul îl cheamă pe el. Mai potrivită e, poate, întrebarea: oare el trăiește viața sau viața îl trăiește pe el? Poeticul, imaginarul, izvorâte din trăirea sa, te trimit în zone surprinzătoare în care cititorul își alătură ființa cu cea a autorului, un autor căruia viața obișnuită nu-i oferă trăirea sufletească și atunci migrează în alte sfere pe care le prezintă ca autentice. Și aceste ecouri nu încetinesc acțiunea, dimpotrivă, o fac trepidantă, cum subli­ni­ază generalul-scriitor Radu Theodoru, aparenta lipsă de logică a vieții derulându-se ca logică a trăirii. Și, din orice roman am cita exemple, acestea oglindesc aceeași trăire, aceeași implicare a autorului în orice rând scris. E un complex de gândire și trăire, cu idei care țin, în egală măsură, de structura omului care s-a modernizat, dar nu și-a pierdut fondul ancestral, în care dăinuie și ideea din următorul catren pe cale i-l închin:
Cu uraganul eu nu mă cert
Și pentru jugul vechi îl iert,
Cu el nimic n-am de-mpărțit,
Nici chiar Ardealul meu iubit.
În ideile învăluite în poezie se simte autorul care scrie ca și cum ar face un exercițiu de respirație și nu cum s-ar spune un travaliu. După cum consideră și Ion Gligor Stopița în articolul care deschide volumul ,,A doua viață”, autorul are forța de a crea universuri în care ,,istoria unor fapte trăite e meticulos pusă în cuvintele adunate între coperțile unei cărți”. Da, de acord, dar (îl y a toujours un mais) oricât ar încerca să se distanțeze, universurile din operele lui Ștefan Vișan se interferează, parcă unindu-se într-un univers care-l caracterizează. Gândul său adună aspecte ale existenței la care participă nu doar mintea, ci și sufletul. Autorul e, parcă, într-un dialog (,,monologat” cum spun francezii) continuu cu cititorii cărora le destăinuiește, fără să declare acest lucru, sugerând concluzii cu valoare de proverb care ia uneori formă de aforism:
- Iertarea e posibilă, uitarea însă nu.
- Când mor bunicii ne moare copilăria ca și cum am trece într-o altă încăpere a vieții.
- E foarte greu să te ierți pe tine însuți.
- Când rămânem singuri, ultimele discuții ori imagini ne urmăresc un timp, poate pentru a le pătrunde sensul, semnificația.
- Când e să ai noroc ai, chiar dacă pici într-o groapă.
Ne convingem că autorul se adâncește mult în sufletul și gândirea omului.
- Orice punte are două capete și nu ambele sunt la fel.
- Durerile stăpânesc gândurile, dar și gândurile adâncesc, uneori, durerile.
- O ușă trântită poate deschide o fereastră luminoasă.
- Fiecare pas e un zbor peste timp.
- Pentru mine viața e un joc în care găsești de toate: inteligență, forță, agilitate, pasiune, dragoste, ură și, în final, satisfacții și decepții.
- Gândul... câte valențe poate avea el?
- Ne-ar trebui o alifie specială care să vindece toate rănile vieții, dar trebuie să vedem  unde și cum poate fi găsită... și adăugăm noi, pe care rană o punem întâi.
- Multe cupluri nu rezistă ruginii timpului.
În felul acesta omul trăiește ,,A doua viață” (poate și a treia viață), chiar ,,O clipă din eternitate”. Această clipă de eternitate e o piramidă în miniatură șlefuită din aceeași piatră din care a fost construită piramida lui Keops (p. 161) și dincolo de clipa de eternitate a vieții, se află alta.
- Un prieten e mai bun decât doi dușmani.
Nu-i scapă nici-un aspect al vieții din România, pe care-l transformă în sentiment al realității:
- Dovadă că încă se mai ,,ciupește” bine pe la noi, vei vedea țigani cu sticlărie oferite spre vânzare pe marginea drumului.
Vrând să exprim idei despre proza lui Ștefan Vișan, în special despre cele patru capodopere pe care 
le-am citit fără să le las din mână, ,,Vulturul nu cade niciodată” fiind generalul parașutismului modern, Grigore Baștan, ,,O clipă din eternitate”, ,, A doua viață” și ,,Viața... o poveste”, e greu să sintetizezi ideile, ele însele diversificându-se și îngrămădindu-se în rândurile citite. Deci, ne permitem să redăm și noi ideile și trăirile determinate de lecturi așa cum se înghesuie la porțile condeiului. E o lectură care te incită să citești mai departe, solicitându-ți, în egală măsură, trăirea și gândirea, transformându-l pe cititor nu numai martor al celor relatate, ci și un participant, determinând adesea acel dialog monologat la care 
ne-am referit, între autor și cititor. De exemplu, ,,O clipă din eternitate” include în ea nu numai clipe de realitate, ci și vieți care se împletesc cu o singură viață, a Sandrei. Ne aduce în suflet bucuria, de fapt, satisfacția de a ne convinge că literatura adevărată n-a dispărut odată cu marii scriitori, ci, înnoită azi, ea-și continuă existența prin condeiele mânuite de cei talentați care nu dispar odată cu regimurile politice, așa cum marii scriitori nu au dispărut nici în așa zisul ,,comunism”.
Îmi vin în minte informații din aceste opere care accentuează autenticul:
- Farul din Alexandria ar fi fost una din cele șapte minuni al lumii dăruite contemporanilor?
- Știți cât din suprafața Pământului ocupă Sahara? Să fie o treime? Așa e!
- În Alexandria, Cleopatra l-a vrăjit pe marele Cezar, apoi pe urmașul său, Antoniu.
Ne uimește cât de adânc pătrunde în firea, în gândirea fiecărui personaj, de parcă ar fi autorul însuși metamorfozat în omul simplu sau complex, din toate punctele de vedere, ba chiar în bărbat sau femeie! E o cunoaștere adâncă a vieții omului, a firii umane, trăiește nu numai viața sa, ci și pe aceea a personajelor, în care-l simțim și pe el, autorul. Ne impresionează omenescul pe care îl comunică – cu bune, rele – toate sunt trăite de oameni. Autorul trăiește nu numai viața personajelor sale, ci și trecutul și prezentul istoric care-l includ pe om. Mulți scriitori evadează în sfere imaginare sau mai aproape de realitate, pe Ștefan Vișan îl interesează viața omului care se desfășoară în medii și momente diferite, în țară, în alte țări cu obiceiuri specifice. Autorul transmite propriile gânduri cititorului, dar și viața interioară a personajelor, trăirea evenimentului, a momentului, dar și adaptarea la situații noi. Eroii romanelor lui Ștefan Vișan trăiesc o viață complexă, din care nu lipsește poeticul:
- auzi un râs ca atingerea unui pahar de cristal
- o mângâiere ca un curent ușor prin vârful degetelor
- auzi ,,melodia vântului”.
Atractive sunt și carac­terizările personajelor:
- persoană dragă majo­rității bărbaților
- înaltă, cu păr lung ca un castan în amurg
- îl privea într-un anumit fel care spunea mai mult decât cuvintele
- (pentru cei doi) totul e așezat într-o singură cupă – a fericirii.
Dominat de asemenea imaginar, cititorul simte cum se mișcă apele în izvorul universului său. 
Zborul gândului pare de altă natură în romanul închinat vulturului parașutismului românesc – generalul Grigore Baștan (1922-1983), purtând titlul ,,VULTURUL NU CADE NICIODATĂ“ (Edi­tura Academiei Forțelor Terestre ,,Nicolae Bălcescu”, Sibiu), înaintea celorlalte pe care mai mult le-am sugerat decât le-am analizat. Este evidențiată deo­sebita performanță a eroului său (record încă neegalat): lansarea cu parașuta într-un salt de la înălțimea de 10.000 de metri fără mască cu oxigen, la 20 august 1970. Un bărbat ca o stâncă, ce pare că nici o vijelie nu l-ar putea clinti din loc. Asemenea ființe se nasc parcă din legenda pe care ne-o face astfel cunoscută scriitorul Ștefan Vișan: ,,Dacă o picătură din sângele unui zeu cade pe pământ, se naște un alt zeu. Dacă e lacrima unei zeițe, se naște un nemuritor. Cu siguranță că în acea zi (a nașterii lui Grigore) Hera a scăpat o lacrimă împlinind astfel legenda”.
Înțelegem din context multe aspecte din personalitatea, tăria de caracter a legendarului vultur al aviației românești. Întreaga ființă i-a fost dominată ca de o unitate indivizibilă a dragostei de țară, la fel, de satul natal din Moldova cotropită de ruși. Spunea: Patria e doar una, iar oșteanul jură o singură dată!
În fine, romanul este foarte bine scris, incitant, alert. Nu pui o clipă la îndoială autenticitatea celor relatate în conținut și modul ingenios cum se împletesc datele, faptele reale de cele imaginate de autor într-un tot unitar plăcut, lizibil.
Subliniez din nou că este greu să reliefez, în câteva pagini doar, universul uman cuprins în romanele lui Ștefan Vișan pe care le-am amintit, nu e posibil decât să sugerez acest lucru. Se dovedește un prozator valoros, scriitor prolific, cu opere care oglindesc ,,epoca nouă”, neuitând-o nici pe cea veche, oglindind evoluții de neînlăturat. Mă uimește universul 
amplu al gândirii și simțirii sale, din care nu lipsesc, printre altele, simțămintele pentru copii, mai ales față de cei adoptați, nici jocurile de cuvinte, ca de exemplu, ,,unele lucruri curg de la sine”. Ne aduce în suflet muzica de pe Târnave, legătură puternică 
între oameni. Pot spune că trăim, mai intens, atunci când citim paginile scrise de acest arde­lean, descendent din românii care și-au păstrat 
neamul, cu toate vicisitudinile și împilările asupra lor, de-a lungul vremurilor. Cu modestie îi dedic acest catren:
Ei n-au avut un voievod Ștefan
Nici un Mihai tăind la turci grumazul
Da-n luptă pentru neam, orice-ardelean
A fost și Ștefan, și Mihai Viteazul!
Dr. ELIS RÂPEANU