Prea multe gînduri îmi vin deodată în minte, de scrisul îmi este aşa de dezlînat şi încîlcit… Timpul trece, iar eu nici nu ştiu la care din gînduri să mă opresc mai întîi şi, cu mîna zdravăn prinsă de vraja condeiului, să las cerneala să curgă în voia ei, întru împlinirea meseriei mele de scriitor. Am făcut lucrul acesta din pasiune, fără a mă fi interesat vreodată ce se întîmplă în culisele scriitoriceşti şi nici nu vreau să dau cuiva explicaţii de unde vin şi ce număr port la pantofi. De multe ori m-am întrebat: cui foloseşte dacă aş spune tot ce ştiu despre mine şi aş aşeza în pagină de carte orice întîmplare din viaţa mea? Cui îi mai pasă de carte în zilele de acum?… E o poveste care necesită timp şi un spaţiu mai amplu pentru a fi dezbătută. A fi scriitor e una, şi a fi cîrcotaş e alta. Aici e aici. Posteritatea nu ţine de foame, şi avem exemple de scriitori pe care, cît au trăit, nimeni nu i-a băgat în seamă, ori au fost persiflaţi de societate, ba chiar şi de breasla lor… Şi un exemplu de scriitor martir este Mihai Eminescu, nume care stă pe buzele tuturor românilor, cel care a suferit, după cum spun documentele vremii, a scris, a trăit puţin şi s-a stins în sărăcie, fără să se fi bucurat de viaţă pe măsura talentului său uriaş. Spun cu mîna pe inimă celor care încă mai au suflet de român în ei că, în zilele noastre, scriitorul trăieşte ca vai de el şi-şi face iluzii că îi va fi respectată cîndva sudoarea frunţii lui, picurată în cerneală. Cînd? De către cine? Vedem cum este tratat cu indiferenţă de o societate în care hoţii îşi fac de cap la cele mai înalte niveluri şi fac tot ce pot pentru şubrezirea culturii. Exemplu este analfabetismul, care a atins cote alarmante la nivel de ţară. Iar pentru cultură nu se face nimic de către oamenii politici, aceia care, profitînd de slăbiciunea alegătorilor, au persistat în nesimţire şi demagogie vreme de aproape trei decenii… Iar noi vorbim de lumea literară, de scriitori, de pictori, de muzicieni, fără ca statul să le acorde o cît de mică atenţie, cuvenitul respect, spre a-i ajuta să depăşească neajunsurile care le macină existenţa. Mulţi dintre ei sînt oameni în vîrstă, cu o carieră strălucită în urma lor… Şi totuşi, ei scriu, fac cultură în mod voluntar. Şi atunci ne întrebăm: cui folosesc statuile, cînd aceşti oameni nu mai sînt printre noi? La ce foloseşte că vor fi botezate străzi cu numele unora dintre ei, valori incontestabile, dacă astăzi sînt marginalizaţi? O, Doamne, statuile nu ţin de foame, ele înseamnă recunoştinţă pentru cel care a avut norocul să i se acorde o aşa mare atenţie după moarte… La ce folos, cînd eşti oale şi ulcele? Cîtă naivitate din partea unora ca mine! Cît de mult ne-am îndepărtat unii de alţii: nu mai ştim să rîdem, să vorbim cu glas duios, dar credem că sîntem totul pe această lume şi că deţinem adevărul absolut. Că sîntem mari – şi ce mari am ajuns! -, fără să luăm seama la cît de mărunţi şi de nemulţumiţi sîntem de fapt. Sîntem viteji la o cană cu vin, dar cînd vine vorba despre dreptatea noastră, ne pitim după perdele, uitînd cît de trişti şi de necăjiţi am devenit de cînd s-a instalat capitalismul pe plaiurile noastre, transformîndu-ne conştiinţa într-o cultură a maculaturii. Şi uite aşa, odată cu aceste transformări globale, traiul ni s-a şubrezit, chiar dacă trăim în casa maicii-Europa.

ION MACHIDON,

preşedintele cenaclului „ Amurg sentimental“