STAMPĂ DE TOAMNĂ
  • 09-09-2014
  • 0 Comentarii
  • 312
  • 0

A venit toamna, cu copaci desfrunziţi

Păsările se duc ca nişte copii nedoriţi.

 

Ploaia şi vijelia şi-au ieşit din ţîţîni

Miroase-a zăpadă timpurie la stîni.

 

Parcurile au degradeuri de-aramă şi aur

Frunzele zornăie ca nişte monede-n tezaur.

 

Le scutură vîntul şi cad la pămînt…

Felinarele din ce în ce mai palide sînt.

 

Amurgul e mov ca oul de Paşte

Bacovia sudează ţigări printre sfintele moaşte.

 

Bunici zgribuliţi, cu copiii de mînă

Merg iarăşi la şcoală – ce demon îi mînă?

 

Prichindeii se vor ruşina cu ei într-o zi

Şi, fără să se uite-n urmă, îi vor părăsi.

 

Nu mai e nici un cîine pe stradă

Aşa că şobolanii umblă cu covrigi în coadă.

 

Nişte primari cu sufletul greu

Ne arată că se poate trăi şi fără Dumnezeu.

 

Lumea nu mai are poftă de viaţă

Se mişcă maşinal pe stradă, la piaţă.

 

Toţi simt nevoia de comunicare

Înroşind telefonul mobil cu disperare.

 

Nici o speranţă nu se arată la orizont

Ne întoarcem acasă ca scăpaţi de pe front.

 

Nu sînt bani, totul costă de ne usucă

Tuturora ne vine dorul de ducă.

 

Dar unde să mergem? Peste tot e la fel

Astrologii anunţă un mare măcel.

Noul secol s-a molipsit de la cel precedent

E bolnav ca o scorbură în care se toarnă ciment.

 

Privesc în urma verii care-a murit

E dusă la groapă pe un dric aurit.

 

Iar caii mascaţi, în valtrapuri cu stele

Beau rouă din palmele mele.

 

Eu pun totul la suflet, îmi pasă

De cei nevoiaşi, care nu au nici casă, nici masă.

 

De copiii ce-aşteaptă transplantul dorit

Le-a căzut părul ca frunzele din pomul trăznit.

 

Mîngîi în gînd pijamaua lor de diftină

Au branulă pe mîini şi sondă de urină.

 

Eu sufăr pînă la lacrimi şi nu mai sînt om

Cînd cancerul se deghizează în carcinom.

 

Aşa am pierdut eu un frate iubit

Cînd doctorii pînă în ultima clipă m-au minţit.

 

De ce sînt eu, Doamne, atît de lucid

Zidit de viu într-un ziar şi-un partid?

 

Nu mai am nici un fel de bucurie

Mă doare fizic atîta prostie.

 

Nici Biblia parcă nu mai pot s-o citesc

Cei ce se rugau pentru mine azi nu mai trăiesc.

 

Aştept să se-ntîmple ceva: în bine sau rău

Timpul îşi ascute toporul ca un călău.

 

Am ajuns să ne bucurăm, ca sculaţi după boală,

Atunci cînd răufăcătorii dau socoteală.

 

Fie că intră la zdup, sau crapă pe veci

Lumea aplaudă, ca la meci.

 

Nu-i creştineşte, dar e natural

Ca o eliberare nervoasă, dintr-un stress infernal.

 

E-un an blestemat, de ar trece mai iute

Îngerul vestitor are buzele cusute.

 

E toamnă din nou – ca un clopot în dungă,

Trist bate vîntul şi păsări alungă.

 

Rămîn numai vrăbii şi mierle-n păduri

Eroinele acestei devastatoare naturi.

 

Nu ştim ce ne-aşteaptă, dar putem bănui

Apocalipsa, oricum, va veni.

 

Iar din ciupercile atomice, puse-mpreună

Vom face cea mai picantă ciulama. Poftă bună.

CORNELIU VADIM TUDOR

Noaptea de 3 spre 4 septembrie 2014

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite