Şprițuri cu sughițuri
  • 29-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 255
  • 0

Despre şpriţuri cu sughiţuri se pot scrie tratate întregi. Nu separat despre sughiţ sau despre şpriţ, lucrurile ar fi mult mai simple şi s-ar lămuri în cîteva fraze:
SUGHIŢUL este acel zgomot scurt (hîc!), special, unic, produs de contractarea glotei şi vibraţia instantanee a corzilor vocale prin trecerea aerului, datorată contracţiei bruşte şi spasmodice a diafragmei, determinînd zguduirea abdomenului; cauzele producerii lui sînt multiple şi despre acest lucru se ocupă medicina;
ŞPRIŢUL este acel pahar cu vin la care se adaugă puţin sifon sau apă minerală („apă ţîfnoasă“), pentru a-l dilua şi a-i oferi o uşoară acidulare; băutorii „versaţi“ nu concep decît vinul simplu sau, alături de paharul cu vin, pun altul separat cu apă minerală; Păstorel (Al.O.Teodoreanu) era convins că şpriţul strică vinul şi dăunează beţiei:
Cînd înjosești și sucul ei, și via
Și cu sifon spurci vinul pe care va să-l bei,
Nu te gîndești tu, oare, mișel între mișei,
Că pîngărești natura și compromiți beția?
În concluzie, nu despre cele două noţiuni, luate separat, este vorba, ci despre şpriţuri care, pînă la urmă, duc la sughiţuri. La noi, în Ploieşti şi în împrejurimi, se spune în glumă, cînd cineva sughiţă, schimbă cîrciuma ! (sughiţul este uneori semnul unui început de intoxicare cu alcool sau cu tabac). Simplificînd, putem spune că în discuţie intră două probleme mari:
- băutura, băutorii, beţivii (alcoolicii, alcoolismul) şi
- felul în care epigramiştii ,,tratează” aceste aspecte.
În ceea ce priveşte băuturile - băutorii, vinul face parte parcă din fiinţa românului. Marele Alb, scriitorul Fănuş Neagu, cel care spune că vinul bun trebuie să îndeplinească cinci condiţii - alb, sec, rece, mult, gratis, afirmă: ,,Ideea mea fixă, în zilele de toamnă, despletind legende, e că noi, românii, sîntem de o stea şi de un răsărit cu viţa de vie, că sîntem de-o naştere cu vinul”. Vinul ţine şi de foame şi de sete. Este băutura sfîntă care îl uneşte pe om cu Dumnezeu, aşa cum pîinea (grîul, colacul, coliva) leagă pămîntul de cer. Catapeteasma altarelor din bisericile noastre este împodobită cu sculpturi din lemn înfăţişînd ciorchini de struguri pe corzi de viţă. Vinul, în care se adaugă o fărîmiţă de anafură, se dă în linguriţă de către preot, în faţa Porţilor Împărăteşti ale Altarului, drept cuminecătură, pentru iertarea păcatelor mărturisite la spovedanie, celor care au ţinut post şi s-au rugat. În paranteză fie spus, în cazul Sfintei Împărtăşanii, nu se poate vorbi de vin cu pîine pur şi simplu: în Altar, în cel mai important moment al Sfintei Liturghii, în timp ce se cîntă ,,Pe Tine Te lăudăm”, pe un text al lui Niceta de Remesiana (341-420, ,,episcop venerabil şi foarte învăţat [...] care a venit din Dacia, fiind admirat pe merit de romani”, cf. Ştefan Alexe, Sfîntul Niceta de Remesiana - Teză de doctorat, Bucureşti, 1969, Biblioteca Sfîntului Sinod), preotul se roagă, invocînd Sfîntul Duh, pentru prefacerea pîinii şi a vinului în trupul şi sîngele Domnului. În această euharistie (cuminecătură, împărtăşanie, grijanie - din gr. eucharistia – acţiunea de iertare, lat. eucharistia) se vorbeşte despre prezenţa, în acel moment, a lui Isus Christos; preotul rosteşte: ,,Se împărtăşeşte robul/roaba lui Dumnezeu Cutare cu cinstitul sfîntul Trup al Domnului şi Mîntuitorului nostru Isus Christos”. Să adăugăm şi faptul că, din Evanghelia lui Ioan, cap.15-1, aflăm cuvintele lui Isus: ,,Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele”.
Vinul, produs obţinut prin fermentarea sucului de struguri, băut în cantităţi mici, este binefăcător, este chiar o băutură igienică şi reconfortantă, ca şi cidrul (vinul de mere). Cine poate şti pînă unde urcă în istorie primul pahar de vin ? Căci sucul de struguri este una dintre primele băuturi savurate de om.
Nu se cunoaşte patria viţei de vie. În stare sălbatică, deci spontan, a crescut în locurile care i-au favorizat dezvoltarea. Ea este la fel de veche ca oricare copac sau arbore care a furnizat omului fructe comestibile. Natura a fost darnică, a oferit omului boabele dulci de struguri, care i-au folosit, la început, ca hrană. Cu timpul a descoperit sucul obţinut prin zdrobirea ciorchinilor, care era plăcut la gust şi ţinea de sete. A fost cunoscut apoi efectul ameţitor al mustului fermentat şi a fost folosit în scopuri curative (medicament naturist, am spune noi astăzi). Starea de euforie şi senzaţia de forţă pe care le dădea o cupă de zeamă de struguri fermentată i-au determinat pe mulţi s-o guste şi fără recomandarea vraciului sau a preotului şi, astfel, vinul îşi începe ascensiunea în viaţa omului, fiind cunoscut pentru plăcerea pe care o produce. Deşi e greu de precizat care sînt originile viei, se poate afirma că vinul e cunoscut de toate popoarele antichităţii - din India antică şi China, trecînd prin Egipt, pe tot ţărmul Mediteranei pînă în Spania, Galia şi Dacia. Şi evreii cultivau viţa de vie, dar, mai mult decît ei, grecii şi, după ei, romanii. Aceştia obţineau vinuri a căror reputaţie s-a transmis pînă în zilele noastre (vinurile de Kios, Lesbos, Tesalia, Frigia, Tracia, de exemplu, la greci, vinurile de Falern - la romani).
În marele dicţionar LAROUSSE DU XX-e SIÈCLE găsim următoarea explicaţie: ,,Romanii, băutori de vin, au răspîndit cultura viţei de vie la popoarele cucerite”. Or, acest lucru este numai în parte exact pentru că, la daci, cultura viţei de vie exista cu mult înaintea cuceririi romane. Se ştie măsura drastică luată, pe vremea lui Burebista, de preotul Deceneu: cum s-a constatat că dacii cam ,,trăgeau la măsea” şi că beţia duce la decădere, s-a ordonat distrugerea viilor prin smulgere şi ardere. E de la sine înţeles că n-au dispărut toate: au fost păstrate, în primul rînd, cele ale regelui şi cele care asigurau vinul pentru cult. În plus, cele distruse, au fost repede refăcute. Romanii au adus, poate, cu ei soiuri noi de viţă, dar viile strămoşilor daci n-au dispărut, ele au supravieţuit pînă aproape de zilele noastre. De altfel, strugurii figurează pe opaiţele de lut şi pe moneda oraşului-cetate Tomis, înfiinţat în Secolul al VII-lea î.Chr., precum şi pe moneda romană cu inscripţia ,,Dacia Felix”, bătută în cinstea împăratului Traian cu ocazia cuceririi Daciei. Efigia acestei monede înfăţişează o femeie aşezată pe o stîncă şi doi copii care-i întind spice de grîu şi ciorchini de struguri - roadele acestor pămînturi.
Nici viile distruse de filoxeră (apărută în 1884, la Chiţorani, lîngă Valea Călugărească) n-au dispărut de tot: specialiştii afirmă că ele s-au menţinut la Dăbuleni, în Oltenia, datorită solului nisipos care a ,,înghiţit” ouăle şi insectele dăunătoare. După filoxeră, viile au fost refăcute, prin introducerea portaltoaielor de viţă americană, imună la filoxeră. Astăzi, la români, există viţă de vie peste tot: pe dealuri, la şes, prin grădini şi chiar în curţi, sub formă de bolţi. Pentru mulţi nu contează că e viţă nobilă sau producătoare, căpşunică, 1001, 1002 etc., numai vin să iasă. E renumit vinul ,,puterea ursului” sau, la olteni, ,,molanul”. De altfel, se ştie că un pahar de vin roşu pe zi întăreşte imunitatea şi muşchiul cordului (locuitorii zonelor cu viţă de vie ce produce vin roşu sînt longevivi). Cert este că vinu-i băutura cea mai frecventă la români, fiind concurat, mai ales în anotimpul cald, de bere. Se bea în sănătatea cuiva, se bea la bucurie şi la supărare, cu sau fără cîntece de pahar: În loc de lumînare,/ Aprindeți-mi o țigare/ Și-n loc de clopot mare/ Ciocniți două pahare!
Euforia produsă de băutură te apropie mai mult de muze.Homer însuşi e considerat beţiv de către antici. Celebrul poet roman Horaţiu (64-8 î.Chr.), cîntăreţ al vinului şi al clipei de viaţă prezente (,,carpe diem”), nu se îndoieşte că autorul nemuritoarelor epoci era băutor de vin, din moment ce lăuda vinul: Laudibus arguintur vini vinosus - Homerus (Este învinuit de laude aduse vinului chiar şi beţivul Homer). Şi tot Horaţiu afirmă: Nec possunt vivere carmina/ Que scribuntur potoribus aquae (Nu pot dăinui poemele scrise de către băutorii de apă). Parcă ar fi cuvintele regretatei Rodica Toth a noastră, care considera că nu e scriitor adevărat cel care nu bea decît apă. La fel credeau şi francezii: în limba lui Voltaire există expresia boire à la source d`Hippocrène, dîndu-se explicaţia cultiver les Muses, la poesie (a se adăpa la fîntîna lui Hippocren, izvor pe coasta Muntelui Helicon, care era consacrat muzelor). Cu o aluzie subţire, şi epigramiştii sugerează rolul licorilor ameţitoare în creaţie:
E vorba de butoi
Știu și astăzi autorii
Chiar și sculptorii și-actorii
Că succesul evident
E-n BUTOIUL cu talent (Corneliu Iovuța)
Deşi ţine şi de foame, şi de sete, vinul (şi, de fapt, orice băutură) consumat în cantităţi mari, dăunează sănătăţii (distruge, în primul rînd, ficatul) şi discernămîntului. Să nu-l uităm pe Polifem - unul dintre uriaşi, fiul lui Poseidon, pe care Ulise l-a orbit, înfigîndu-i un par în unicul ochi, după ce l-a îmbătat cu suc de struguri fermentat. Să nu uităm, de asemenea, un proverb chinezesc, pe care-l aminteşte şi Marin Preda: La prima cană te simţi ca un înger, la a doua ca un leu, la a treia ca un porc. Fiecare ajunge unde-i place.
Greşesc cei care consideră că pot bea orice cantitate de vin natural, mai ales că nu se îmbată. Iată ce aflăm despre beţie şi beţivi din același dicționar francez: Beţia nu antrenează neapărat starea de ameţeală. Sînt beţivi care nu se ameţesc pentru că, precum toţi toxicomanii, ei s-au obişnuit încetul cu încetul cu doze din ce în ce mai mari de alcool. Această obişnuinţă este, de altfel, semnul unui alcoolism cronic, deja în plină evoluţie.
Prin ALCOOLISM înţelegem abuzul de băuturi care conţin alcool (vin, cidru, ţuică, bere, rom, whisky, gin, coniac etc.), cauzele, urmările şi tratamentul respectiv. În 1932, se considera că orice adult care consumă, în 24 de ore, mai mult de 1 gram de alcool pe kilogram din greutatea sa, comite un abuz şi e ameninţat de alcoolism. Cauzele alcoolismului sînt multiple. Cea mai frecventă şi mai activă este predispoziţia ereditară, care duce la dipsomanie (alcoolism cronic), mizerie fizică şi intelectuală, lipsă de control în comportament, lipsă de igienă. Pentru a răspunde impulsului de nestăpînit, alcoolicii îşi cheltuiesc banii pe băutură şi, dacă nu au, fură (aşa cum procedează, pînă la urmă, şi dependenţii de droguri), ajungînd neoameni. Trebuie să se ţină, de asemenea, seama de influenţa nefastă a prejudecăţilor conform cărora alcoolul dă curaj şi forţă şi că nu e bărbat adevărat acela care nu bea şi nu fumează, de influenţa comerţului cu băuturi alcoolice, a condiţiilor politice precare (mai ales în perioadele electorale – precizează marele LAROUSSE).
Consecinţele sociale ale alcoolismului sînt la fel de grave: cresc delincvenţa şi criminalitatea, lovind viaţa colectivităţilor; de asemenea, este responsabil de creșterea, în mod direct, sau indirect, a ratei mortalităţii; distruge familii şi contribuie la instalarea sărăciei; în fine, atacă substanţa umană, lezînd organele genitale şi potenţa, mărind numărul de avorturi şi de copii morţi la naştere, dar, mai ales, de copii degeneraţi şi/sau cu malformaţii grave, sporind apoi rîndurile arieraţilor, ale idioţilor şi sinucigaşilor, ale criminalilor – fenomene care atîrnă greu în viaţa şi în bugetul familiei şi al societăţii. De aceea, pe drept cuvînt, alcoolismul este considerat unul dintre cele mai de temut flageluri sociale.
Lupta împotriva alcoolismului a comportat măsuri legislative (pedepsirea beţiei în public, atît a persoanei bete, cît şi a cîrciumarului la care s-a îmbătat, limitarea numărului de cîrciumi, prohibiţia etc.) şi măsuri de convingere prin iniţiative particulare. S-au înfiinţat asociaţii de temperanţă, prima de acest fel fiind fondată la New York în 1808. Ele s-au înmulţit ulterior: Crucea Albă, Crucea Verde, Liga Naţională contra Alcoolismului, Federaţia Muncitorească Antialcoolică din Franţa etc., care acţionau prin ziare, manifeste, broşuri de propagandă, conferinţe, îmbrăcînd sau nu un caracter religios. S-a constatat că e foarte greu să faci educaţia antialcoolică a adulţilor care au deja viciul în sînge. De aceea s-a convenit să se acţioneze, de preferinţă, asupra copiilor şi în şcoli, în perioada în care creierul receptează uşor şi cunoştinţele lasă amprente durabile. Învăţămîntul „antialcoolic” a fost aplicat în Franţa din 1897, dar a fost departe de a da rezultatele scontate. Oricum, eforturi de combatere a alcoolismului trebuie depuse în orice țară în care acest fenomen e răspîndit îngrijorător, chiar și în țara noastră. Că, vorba aia:
În casa românului cîntă cocoșul
Cum bărbatul poartă cheia
Mă și mir cît de ușor
Calul, vinul și femeia,
Uneori, îl duc cum vor!
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite