SPLENDOAREA DIN CUSĂTURĂ
  • 26-06-2023
  • 0 Comentarii
  • 207
  • 1

De la Cucuteni încoace
Pentru astăzi vă propun o evadare simbolică din cotidianul sumbru în care ne construim viața, încercînd să uităm (măcar pentru o zi) apăsarea dură a încercărilor de tot felul prin care trece omul contemporan. Vom evada, deci, din prezent și ne vom întoarce pe spirala Istoriei acestui Popor, cu milenii în urmă, pentru a trăi una dintre cele mai fascinante povești născute din tradiție și iscusința oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri din timpuri străvechi. Este o poveste cu rădăcini ancestrale – transmisă, oral și material, din generație în generație – fiecare dintre acestea adăugînd în șiragul de perle al imaginației colective noi nestemate care vor consolida și perpetua un tezaur fără egal.
Vă invit să plecăm într-o călătorie inedită, fără a folosi vreun mijloc de transport clasic, ci doar pe aripile gîndului și imaginației, într-o lume de culori pe care timpul, cu vicisitudinile lui, n-a  reușit să le estompeze, dimpotrivă, prin puterea creației umane acestea au ajuns pînă în zilele noastre spre a ne bucura privirea și inima. Din genericul acestui reportaj precum și din titlul propriu-zis, punînd cap la cap și informațiile din aceste rînduri de început, cred că s-a conturat subiectul de astăzi al acestui material – ia românească – un reper viu al talentului, dar și al dăruirii acestui Popor într-un teritoriu milenar, la răscrucea unor drumuri din Istorie, drumuri pe care au năvălit nenumărate haite, mai mult sau mai puțin umane, încercînd să sugrume dezvoltarea a ceea ce avea să se numească Poporul Român. Dincolo de dramele prin care a trecut acest Popor, laolaltă cu creația sa ancestrală, faptul că noi, astăzi, scriem cu bucurie despre tradiția și existența iei românești demonstrează victoria comună a omului și a creației sale pe teritoriul României, cel care cuprindea, cu milenii în urmă, areale stăpînite, în prezent, de neamuri apărute ulterior în zona respectivă. Dar acest mister aparține unei Istorii aproape uitate, pe care, poate, o vom aborda cu alt prilej.
Ia românească
Caracteristică a portului național românesc, confecționată din pînză împodobită cu alese cusături, în culori atrăgătoare, această cămașă românească a devenit etalonul nostru național, un adevărat simbol al identității și creativității în spațiul Carpato-Dunărean. Pentru că trăim într-un secol al vitezei și al polarizării ideilor, cîți dintre noi dăm frîu liber imaginației de cîte ori vedem o astfel de bijuterie vestimentară îmbrăcată de cineva?
Chiar dacă privirea noastră se încarcă de bucuria culorilor și a mirificei cusături de pe ie, trecem mai departe, lăsînd în urmă oaza de autenticitate virală a unei lumi care ne urmărește și prin miraculoasa dantelărie a cusăturii de pe ie. Ajunși la acest pasaj se cade să ne întrebăm: de unde vine ia, din ce timpuri, și cum a evoluat?
Astfel precum arată cercetătorii în Istoria Artei Populare, povestea iei este mai veche decît credeam. S-a îndrăznit chiar cu trimitere la începuturile ei încă din perioada existenței culturii Cucuteni. Într-adevăr, civilizația Cucuteni, ale cărei urme au fost localizate în mai multe regiuni din Țară (Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei, dar și în Basarabia), era renumită în activități meșteșugărești de pe lîngă casă – țesutul și olăritul. Din studiul unor basoreliefuri s-a observat că ia a făcut parte din portul tracilor, geților și dacilor, desigur, îmbrăcămintea lor avea altă concepție în raport cu ceea ce vedem noi astăzi: mult mai încărcată cu elemente care serveau la personalizarea unor titluri sau funcții în societate.
Vorbind de Istorie – mărturia cea mai perenă a dezvoltării omenirii – ea ne oferă posibilitatea să vizualizăm modelele de ii pe Columna lui Traian de la Roma, precum și pe Monumentul de la Adamclisi. Însă cea mai veche și autentică reprezentare a unui costum popular ne este oferită de Cronica pictată de la Viena (1330) – cele aproape 150 de ilustrații constituind o reală sursă de inspirație pentru cultura Secolului al XIV-lea. Pe vremuri, iile se lucrau la șezătorile din sat, locul unde femeile se strîngeau în mici colective, pe criterii de vecinătate, și, în timp ce depănau povești, mîinile meștereau la închegarea acestei frumoase povești – ia românească.
Tradiție și continuitate – aceste două coordonate sînt definitorii pentru oricine se apleacă asupra evoluției iei românești, în diferite etape ale dezvoltării societății, contextul general fiind, la rîndul său, generator de noi energii sau, dimpotrivă, încercînd a frîna afirmarea unui port popular național, în concordanță cu afirmarea identității Poporului Român. Evoluția pe scara timpului ne face cunoștință cu diferite tipuri de ii (sau care pot fi încadrate în acest tipar), cu exemple ce pornesc de la ie sau cămașă întreagă, cu o parte superioară continuată de una inferioară și terminată cu poale, ulterior putem vorbi de apariția iei cu altiță și mai apoi cu platcă. Și evoluția materialelor din care au fost confecționate iile este interesantă, și aceasta purtînd amprenta evolutivă a gospodăriei familiei:  dacă la început au fost inul și cînepa, mai tîrziu au apărut bumbacul, borangicul și mătasea – fiecare dintre acestea cerînd un anumit sistem (mod) de prelucrare.
Creatorii de frumos s-au întrecut să brodeze pînza albă cu „o mie și una” de motive artistice, prin reprezentări din cele mai variate, acestea scoțînd la lumină talentul și inspirația creatorilor. Broderiile erau complexe și bogate în culori vii, avînd uneori aplicații strălucitoare din paiete și mărgele. Figuri geometrice, linii și rîuri, elemente din natură, faună și floră – simboluri care vorbesc despre soare și altele, despre pămînt și apă – legături ancestrale dintre acești făuritori de cămăși românești și nesecata Divinitate. Culorile, în raport cu regiunile geografice din țară, sînt fascinante și irezistibile, îmbrăcînd o cromatică atrăgătoare și plăcută ochiului: brun, cafeniu, negru, verde închis, roșu, albastru, ocru, vișiniu.
Ia românescă în lume
Un astfel de element fundamental, pentru a fi un simbol al unui Popor, nu putea rămîne încorsetat între hotarele României, cultura universală fiind astfel păgubită de o mare revelație. Deși a penetrat cu mult timp în urmă culturile sofisticate ale unor țări din Occident (relevată, mai ales, prin opera unui pictor francez – după cum vom vedea ceva mai încolo), ia românească cunoaște – chiar dacă neoficial – abia de 10 ani statutul de universalitate. În acest cadru a apărut asociația non-profit „La Blouse Roumaine”, entitate care a propus ca, pe 24 iunie, de sărbătoarea Sînzienelor, să fie sărbătorită Ziua Universală a Iei, acceptînd unele efecte ale globalizării, cu necesitatea păstrării identității noastre naționale. Așa au simțit și românii din diaspora cînd au auzit de noua semnificație a zilei de 24 iunie – ia, ca element al costumului popular românesc și ca un veritabil (și vechi) simbol al identității și creativității geniului popular românesc.
Celebrarea iei românești pe 24 iunie s-a bucurat de un real succes, încă din primul an fiind sărbătorită în peste 50 de țări din 6 continente, printre care se numără: Belgia, Franța, Germania, Grecia, Indonezia, Irlanda, Italia, Norvegia, Olanda, Serbia, Spania, Statele Unite ale Americii etc. Față de alte încercări de internaționalizare a unui eveniment autohton, aducerea iei la un fel de numitor comun în atîtea seminții ale lumii contemporane s-a făcut într-un mod atît de firesc încît nu lasă loc de rezerve în imaginea cămășii tradiționale românești pe meridianele și paralelele Globului Pămîntesc. Acest     „miracol” românesc are, totuși, o explicație – una de ordin pragmatic, generată de un fapt interesant: răspîndirea, cu mulți ani în urmă, a prezenței iei românești și pe alte meleaguri decît cele consacrate, aceasta realizîndu-se prin unii mesageri – personalități ale vieții culturale, politice și economice românești, sau prin anumiți reprezentanți ai culturii și artei occidentale, îndrăgostiți de superbitatea acestui obiect de îmbrăcăminte românesc, denumit atît de simplu, cu doar două litere – IE.
La începutul Secolului XX ia românească cucerise nu doar inimile doamnelor și domnișoarelor de la Curtea Regală a României, în frunte cu Regina, ci și atenția unor doamne din protipendada bucureșteană; mai mult, case de modă din străinătate, atrase de unicitatea croiului și a coloritului iei românești, se întreceau în a urca pe podium modele îmbrăcate în atrăgătoarea ie. Istoria Casei Regale Românești ne-o arată pe Regina Elisabeta ca o promotoare a iei la doamnele din suita de la Curte, ea însăși lăsîndu-ne amintire portrete în care este înveșmîntată într-un superb costum național de Muscel. Îndrăgostită pînă peste cap de ie, prima Regină a României, englezoaica Elisabeta, patrona Bazarului Societății „Furnica”, de unde se puteau achiziționa costume naționale.
În atracția femeilor de la Curte pentru promovarea ținutei populare românești, Regina Maria a avut un rol primordial, catalizat în două direcții: personal, purta cu mîndrie ia românească, în același timp obligînd suita feminină din preajma ei, cît și invitații la Palat care erau obligați ca ținuta lor să fie portul popular. În numeroasele imagini fotografice în care apare atît ca Principesă, cît și ca Regină, costumul popular este purtat cu mîndrie și cu onoare – Regina Maria fiind un mesager de marcă al popularizării iei românești. Cu așa reprezentanți ai iei nu este de mirare că, pînă la Primul Război  Mondial, costumul românesc, autentic, ajunge la o apreciere generoasă, comenzile din România ajungînd la elitele din străinătate, îndrăgostite de ia românească.
În acest punct al scrierii de față a venit momentul să facem cunoștință cu modul prin care ia românească a fost făcută cunoscută în lume într-un context special, acesta avînd cel mai puternic ecou internațional. Povestea este impresionantă și, în același timp, emoționantă, deoarece are în centrul ei miraculoasa ie românească, pusă în valoare de un mare artist plastic, francezul Henri Matisse, socotit cel mai important colorist al Secolului al XX-lea.  În prima jumătate a acestui secol, în saloanele moderne ale luminosului Paris, pictorul francez se apropiase și de muzele sale cu origine română – doamne din înalta societate sau reprezentante ale culturii noastre, așa cum au fost  Martha Bibescu, Elvira Popescu, Elena Văcărescu și Anna de Noailles. Deoarece nu este exclus ca aceste doamne să fi etalat, la Paris, costumul nostru popular – cu rezonanță mediatică în orașul de pe Sena – Matisse s-a îndrăgostit de această piesă vestimentară, transpunerea acesteia în artă fiind doar o chestiune de timp.
Timp care, măsurat în scala calendarului acelor ani, a fost fixat în luna aprilie 1940, cînd Henri Matisse finaliza un tablou ce avea să devină celebru și să așeze ia românească în centrul unor dezbateri fulminante, creînd din aceasta un simbol al unei mișcări artistice universale. Pînza respectivă (92 x 73 cm.) reprezenta, pe un fundal roșu, o tînără într-o poziție de odihnă. Dincolo de frumusețea intrinsecă a modelului, tabloul atrăgea privirile prin îmbrăcămintea acestei fete: bluză albă cu însemne populare și o fustă albastră învoalată – o combinație care amplifica grația și frumusețea tinerei din tablou. Dacă alăturăm acestei pînze și numele pe care i l-a dat artistul – „LA BLOUSE ROUMAINE” – avem în fața ochilor adevărata dimensiune a operei artistului francez. Interesant este că, în afară de acestă pictură celebră, care, însoțită de mai multe fotografii cu evoluția operei, au fost expuse la vernisajul de la Galeria Maeght din Paris, Matisse a realizat o serie de picturi inspirate din ia românească – ipostaze inedite ale reprezentării acestui veșmînt popular românesc.
La cîteva decenii de la „aventura” lui Matisse în zona veșmîntului popular românesc, artiști ai modei curente, cu nume proeminente în  moda europeană și în cea de peste Ocean (Yves Saint Laurent, Beryl de Zoete, Tom Ford), au lansat pe piață creații vestimentare pe modelul iei românești. Desigur, privite în particular, și cu ochiul unui critic de artă, unele dintre aceste modele nu „intră” sută la sută în tiparele iei autohtone, viziunea acestor artiști moderni, creatori de modă contemporană, asupra clasicei ii românești „inventînd” arabescuri și motive populare cîteodată greu de imaginat de un creator de-al nostru. Chiar dacă este așa, meritul acestor artiști din afara României, în ceea ce privește popularizarea iei românești, este imens – astfel, creația românescă, cea cu rădăcini în vatra milenară a Poporului Român, strălucește astăzi nu doar în vitrinele marilor magazine din întreaga lume, dar îmbracă generații întregi de doamne și domnișoare, înnobilînd, și prin acest mod universal, cultura și arta plastică românească.
„Casa iilor“ din comuna Ponoarele
Aflasem de la un confrate jurnalist despre o anumită doamnă din localitatea Ponoarele, județul Mehedinți, făcătoare de frumuseți artistice, în speță, ia românească, așa că, la prima ocazie de deplasare prin această parte de Țară, unul dintre obiective a fost, bineînțeles,  comuna cu nume atît de plastic: Ponoarele. Drumul pînă acolo, începînd de la Strehaia – Motru – Baia de Aramă, merită singur un reportaj: peisajul schimbător, cu o bună parte din șosea urmînd susurul rîului Motru, într-o arie de parcuri naturale, care urcă spre Valea Cernei, te îndeamnă să faci dese popasuri pentru a admira frumusețea încă nealterată a naturii și a  imortaliza în memoria cardului aparatului foto imagini de neuitat.
Comuna Ponoarele constituie ea însăși un vast subiect de reportaj, cu cele 14 sate plus cel de reședință, unde nici 2.500 de locuitori ocupă 71 de kilometri pătrați. Ponoarele este cunoscută mai ales prin atracțiile turistice generate de următoarele obiective: Podul lui Dumnezeu; Biserica din lemn; Complexul carstic; Lacul Zăton; Peștera Ponoarele; Peștera Bulba; Pădurea de liliac (cea mai întinsă din țară – 20 ha.); Cheile Balutei. Cum însă, cel puțin pentru astăzi, nu aceste minuni ale naturii vor fi în atenția reporterului, ci o „minune” creată de mîna omului, ne vom opri în fața unei case – fosta casă părintească – transformată în atelier de confecționat ii. Autoarea acestei metamorfoze și inițiatoarea afacerii intitulate „Ie tradițional românească”, este doamna Iulia Martinescu, născută și crescută chiar în comuna Ponoarele. Surpriza întîlnirii noastre este dublă: doamna Martinescu este vădit surprinsă de o vizită inopinată a unui reporter bucureștean (deși este obișnuită cu interviuri și prezentarea propriei firme; la rîndul meu, rămîn surprins de tinerețea și frumusețea doamnei Iulia Martinescu – antreprenorul care și-a „brodat” afacerea în jurul unei pasiuni puternice – ia tradițional românească. Pentru intrarea în subiect, mai întîi am vizitat atelierul, camera în care 10 doamne din localitate, meștere în cusături pe ie, migălesc cu acul, dînd la iveală, încet, încet, de sub degetele care parcă mîngîie pînza, rîuri și linii colorate, cruciulițe și diferite figuri geometrice, toate într-o ordine desăvîrșită, care, în final, vor da forma unică a fiecărei ii. Nu le întreb de unde pasiunea pentru a țese aceste adevărate bijuterii vestimentare, în privirea lor se poate citi, ca într-o biblie a purității, dragostea acaparatoare pentru ceea ce fac. Urîndu-le spor la lucru și o bună vedere pentru a bucura, în continuare, doamnele și domnișoarele ce vor îmbrăca splendidele ii ieșite din mîinile de aur ale acestor femei mehedințene, am urmat-o pe doamna antreprenor în sala unde sînt etalate produsele „Casei iilor”.
Privesc incinta: sală de prezentare, expoziție, magazin de vînzări (și mai pot fi găsite și alte funcții) – toate aceste denumiri converg într-o explozie de forme și culori amețitoare, care-mi fură privirea în scurte fulgerări de săgeți de lumină răsfrîntă din coloritul amplu al pieselor de pe manechine. Pe cît de convertită la frumusețea de pe țesătura cămășii populare românești, pe atît de fluidă în realizarea dialogului ce-a urmat, doamna Iulia Martinescu ne-a „țesut” o poveste sinonimă, probabil, cu a multor întreprinzători, dar personalizată atît prin pasiunea din inimă pe care o generează, cît și prin noblețea pe care o imprimă manufacturii pe care o patronează. După un timp de discuții am reușit să descopăr unicitatea etalonului în materie pe care am dezlegat-o printr-o translație temporală între generații.
Da, între generații, pentru că dragostea pentru înflorirea iilor copila Iulia a moștenit-o de la bunica ei, femeie din Ponoarele, prin mîinile căreia trecuseră zeci și sute de metri pătrați de pînză pentru ii, inclusiv ia pe care a purtat-o în cea mai fericită zi a vieții – ziua în care a fost mireasă. Doamna Iulia Martinescu recunoaște că această ie a constituit adevăratul impuls, un fel de implozie a felului de a privi acest obiect special. Privind retroactiv, putem afirma că în acel moment simbolic a luat ființă „Casa iilor” din Ponoarele.
Așa, cînd o asculți, depănarea „aventurii” Casa iilor pare o poveste încîntătoare – și chiar este o poveste – numai că aceasta ascunde un noian de cunoștințe, de zbucium și de poticneli (ce să-i faci: clasica birocrație românească), dezvăluindu-ne, în paralel, o dezvoltată știință a managementului și a discursului economic. Aceste „ingrediente” le-am aflat sedimentate în activitatea cotidiană a interlocutoarei mele, pentru cîteva ore. Ca pe o emblemă a devenirii sale și a firmei pe care o patronează, doamna Iulia Martinescu spune oricui o întreabă despre începuturile minunii care este astăzi „Casa iilor”: „Am pornit cu ac, ață, cincizeci de metri de pînză și sute de kilograme de inconștiență”. Superbă metaforă a unei meserii ancestrale, spusă de o absolventă de Drept!
Succesul „Casei iilor” își are izvorul în știința alegerii materialelor – cea mai bună pînză topită, de in, care îți permite, pornind de la croiala cămășii și pînă la broderie, să scoți un lucru de calitate. Că în atelierul din Ponoarele nu se produce decît lucru de mînă, fără mașină de cusut și fără mașină de brodat, cred că nu este nici o surpriză dacă studiezi în amănunt rezultatul acestui mănunchi de femei harnice și devotate meseriei pe care o fac. Pentru a aprecia travaliul acestor doamne, trebuie să amintim că, deși nu există un etalon general valabil, timpul de lucru pentru o ie este, în medie, de 5 - 6  săptămîni, dar poate ajunge și la 3 luni, în raport cu complexitatea modelului și materialele folosite. Și, pentru că în fiecare întreprindere există diviziunea muncii, la „Casa iilor” doamnei Iulia Martinescu îi revine sarcina conceperii modelelor și a alegerii nuanțelor – tocmai esența concepției viitoarelor ii.
Pentru că munca în orb, fără succes, duce la moartea oricărei inițiative, doamna Iulia Martinescu se mîndrește cu sutele de exemplare de ii din atelierul manual al „Casei iilor”, care ajung în mai toată lumea, inclusiv în SUA. Peste tot în lume, acolo unde sînt femei românce, dragostea și dorul de România se manifestă și îmbrăcînd iile primite dintr-o comună din județul Mehedinți, Ponoarele – România.
De ziua Universală a Iei, dedic acest reportaj tuturor doamnelor creatoare de frumos – ia românească, dar și acelora care poartă cu mîndrie acest veșmînt tradițional românesc – ca pe o emblemă a nobleței Poporului Român.
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite