,,Sper să trăiesc o sută de ani, ca mama“
  • 28-08-2023
  • 0 Comentarii
  • 97
  • 0

Îl cunoaște o lume întreagă pe Necula Răducanu sau Răducan, cum i-au trecut gaborii numele de botez în buletin, portarul de legendă al Rapidului și al Naționalei timp de aproape un sfert de secol. Sau Rică, sau Ricanu sau Tamango cum l-a răsfățat tribuna, sau chiar Ricardo, cum l-a botezat marele Pelé, în vara anului 1970, cînd cu Mondialul din Mexico, sperînd că îl va convinge să rămînă în Brazilia. Dar el nu și nu, căci dacă n-aude vorbindu-se românește în jurul său, îi vin pandaliile pe loc
Ricanu este un brand de țară, marcă înregistrată, cum ar fi Dacia-1300 sau poate Cîrnații de Pleșcoi, un bun național și un element inconfundabil în antropologia românească din ultima jumătate de secol. Ce mai încoace și-ncolo, suveranismul a găsit în el un sprijin de nădejde în lupta noastră cu globalismul care ne-a distrus țara.
Potrivit statisticilor, el a strîns peste 400 de meciuri în teren și de 70 de ori i s-a cîntat Imnul Național al României. Palmaresul său sportiv mai numără un titlu de campion și trei cupe ale României. Și dacă, ajuns la 77 de ani, îl întrebi cine este cel mai mare portar român din toate timpurile, îți va răspunde ușor iritat: ,,Cum cine, frățioare? Eu! Ăilalți, Iordache, Țețe, Moraru, Lung sau Duckadam, de la mine au învățat meserie cît am fost antrenor cu portarii la Națională...”. Și cînd nu va mai fi, căci și legendelor le vine rîndul să fie uitate într-o bună zi, ne va privi de pe Aleea Artiștilor de la Bellu, dintr-un bust cioplit în marmură vișinie, cu ochii reci ai eternității. Sau poate de pe vreun timbru, apărînd un 11 metri. Ori poate dintr-o efigie în bronz montată într-un grup statuar în fața Stadionului Giulești, replică la statuia lui Nelu Oblemenco de la Craiova, cînd plesnește balonul cu stîngul lui de aur. Se dă ca sigură știrea cum că, pe cînd era primarul Capitalei, Viorel Lis semnase decizia prin care Strada Semaforului, unde își are domiciliul prietenul său, se va numi Necula Răducanu. Se așteaptă doar momentul. Chestia cu efigia o născocise Teodor Mazilu într-o carte a lui, dar cu Eminescu în prim-plan. Odată, mergînd pe Șoseaua Botoșani-Dorohoi vreo 3 km și făcînd la stînga, spre Ipotești, dăduse peste efigia marelui poet amplasată acolo, cu multe flori primprejur, și îi plăcuse tot aranjamentul.
În afară că a fost unul dintre cei mai mari portari din lume, Rică Răducanu mai are o calitate: e tot timpul vesel, rîde din orice, fără însă a trece drept neserios și un rînjit, și e pus pe miștocăreală. O singură dată s-a înfuriat de-a binelea: cînd tribuna din Giuleșți a început să strige la un meci: ,,Manu, Manu, e mai bun ca Răducanu!”, închipuiți-vă, cu el de față, sau poate de aceea, să i-o plătească, pentru că plecase la Sportul Studențesc, să-l bage ăia în facultate. La sfîrșitul meciului, a năvălit în vestiare peste tînărul portar Ion Manu, înlocuitorul său, și a început să-l ia la palme, ,,De cînd ești tu, bă, mai bun ca mine, că eu te-am învățat meserie... Nu mai da, nea Rică, striga băiatul ăla, că eu n-am nici o vină. Mi-am făcut doar datoria față de Rapid, nu m-ai învățat matale așa?“... Cînd a auzit asemenea vorbe, Rică s-a potolit imediat, l-a îmbrățișat pe Manu și îl tot lăuda că ce mare portar ieșise din mîna lui. Altfel, Rică glumește cu toată lumea și, dacă te vede trist, te încurajează cu o bătaie pe umăr sau îți trage una după ceafă cu palma aia a lui cît o tigaie, lasă, bă, nu-i nimic. Așa l-a încurajat pe marele Pelé în 1970, după meciul României cu Brazilia de la Mondialele din Mexic, zicîndu-i, lasă, frățioare, că o să-ți facă nevasta și un băiat, ai să vezi. Și așa a fost.
Rică Răducanu s-a născut pe 10 mai 1946, în comuna Vlădeni, Ialomița, și ca oricărui copil de țărani, îi plac animalele. Și acum are acasă, în Giulești, cîini, pisici, porumbei și iepuri. Patima porumbeilor l-a apropiat de marele actor Gheorghe Dinică, vecinul său, care odată l-a și păcălit vînzîndu-i niște porumbei care, însă, a două zi, s-au întors tot la el. ,,Bă Rică – îi spunea odată maestrul Dinică, și el rapidist ca atîția mari artiști români, Ioana Radu, Colea Răutu, Nicu Constantin, Mitică Popescu sau ca politicieni precum Mircea Geoană, Nicolae Văcăroiu – tu m-ai întrecut și vorbești mai spontan ca mine”. De ziua lui, cum fac toți țiganii, 3 zile și 3 nopți nu pleacă lăutarii din curtea lui, taie doi porci și toți vecinii îl pupă și strigă: Să ne trăiești, vereșcane!
Cu darul ăsta al lui de a face lumea să rîdă, nu zici că, în tinerețe, a fost angajat la Teatrul ,,Tănase” într-un număr de succes, vă închipuiți, alături de Stela Popescu și Alexandru Arșinel? Ei cîntau și spuneau ce aveau de spus, iar el se exprima liber cu subiecte din lumea fotbalului, dar prezentate, vă închipuiți, într-un limbaj savuros, ca în tribuna din Giulești. Și, seară de seară, spectacolul se ținea cu casa închisă. Pe afișele din fața teatrului se pusese o bandă roșie în diagonală pe care scria: ,,Cu participarea extraordinară a lui Necula Răducanu”. Vara, spectacolul se muta în Grădina ,,Boema” și spectatorii fără bilet stăteau ciorchine pe garduri, chiar dacă se auzea în stradă ce se spunea acolo. Iar în zilele în care nu putea onora înțelegerea pe motiv că pleca în turnee cu Naționala sau cu Rapidul, sala era pe jumătate goală.
Avea 19 ani cînd a venit acasă cu 3.000 de lei, primul lui salariu la Rapid. De unde ai furat, mă, banii ăștia?, l-a întrebat taică-său, muncitor ceferist. Du-i imediat înapoi! Stai, bre, că asta e leafa mea. Bătrînul nu l-a crezut și s-a întors cu el la club, să audă cu urechile lui că banii aceia erau bani munciți, nu furați. Ce mari emoții a avut la debut, în 1966, cînd l-a înlocuit în repriza a doua pe Marin Andrei, accidentat, și el portar mare, om de națională de atîtea ori și participant la Olimpiada de la Tokyo din 1964. Lumea îl iubea pe Rică și pentru că era portar bun, dar și pentru că nu uita că fotbalul totuși e un joc, și cînd un meci era plictisitor și fără goluri, ieșea el la rampă, histrionul, băgînd cîte o chestie hazlie, un giumbușluc, o cioacă, și spectatorii se bucurau. O vreme, se umpleau Giuleștii numai ca să-l vadă pe Ricanu și să-l audă pe Tudorică, țiganul ăla amărît cu trompeta lui de aur cu care dădea deșteptarea din tribuna a doua, și după meci, venea la vestiare să-l cinstească băieții cu bani de-o bere. Dar, după o prostie d-astea, cînd a dat mingea pe la spate și a scăpat-o în poartă, nu zici că l-a luat nea Tinel Stănescu la palme? Dar Ricanu tot nu s-a învățat minte. Ați uitat cum, într-un meci pe Giulești, cu Tottenham Hotspur, a început să-l ia la mișto pe atacantul ălora, Osgood parcă se numea, trecîndu-i mingea pe la nas, și cînd sărea la minge, doar ciupind-o, ca să i-o prindă în spate? După meci, antrenorul englez, deloc amuzat de comicăriile românului, a spus că dacă ar avea un portar ca el, l-ar împușca imediat.
După 1989, ori de cîte ori televiziunile noastre ajungeau în impas cu ratingul, pe cine chemau să le mărească valoarea minutului de publicitate? Ați ghicit: pe simpaticul și degrabă aducătorul de mangoți Necula Răducanu. Și prima instituție care a făcut pasul acesta a fost PRO-Tv. În fiecare an, de ziua Ricanului, Cătălin Măruță îl chema în emisiunea sa și îl copleșea cu laudele și felicitările. Ba, spre meritul său, îi mai dădea și acasă bunătăți să ducă la nevastă și la cei doi nepoți, Ana și Răzvan. Rică îi iubea nespus și voia să-i facă sportivi, cum era tradiția în familie, dar nepoții au preferat să învețe carte și acum sînt specialiști în IT, băiatul la Londra și fata la Eindhoven, le-a cumpărat ta-su case acolo. Pe nevastă-mea, povestește el, cînd o cauți e la ei, ba în Anglia, ba în Olanda, că ea i-a crescut pe amîndoi. Cine vrea să vadă cum a evoluat Rică (de fapt, a îmbătrînit), îl invit să caute un rezumat al emisiunilor făcute cu el de Măruță de-a lungul timpului. Dar nici Prima-Tv nu s-a lăsat mai prejos, punîndu-l în fruntea listei cu invitați tot pe Rică. Omul nu se dezmințea nici atunci, făcînd prăpăd prin cele codane de acolo, siliconate și botoxate, care începeau emisiunea adresîndu-se prudente cu nea Rică, dar sfîrșeau plecînd cu el la hotel. În tinerețe, marele portar a avut o dambla: fetițele care, zicea el, și îi dăm dreptate, nu l-au slăbit cu insistențele lor. Acum, de vreo cîțiva ani, s-a reprofilat: păcănelele, slăbiciune căpătată de la Viorel Lis, fostul primar al Capitalei, căci, nu vă vine să credeți, a fost în două mandate consilierul lui Lis. Atunci Rică s-a aruncat și el în afaceri, deschizînd niște magazine alimentare. La început îi plăcea - gustul banilor cîștigați ușor. Se scula de dimineață, să plece după mezeluri, brînzeturi și băutură prin țară. Dar, precum Caragiale cîndva, cînd deschisese mai multe berării, dar tot sărac rămăsese, fiindcă prietenii uitau să achite consumația, și Ricanu dădea mîncare de pomană țiganilor lui amărîți. Să moară familia mea, Ricuță, ia buletinul meu pînă mîine, cînd îți aduc banii pe salam. Pleacă, mă, de aici, că nu vreau bani de la tine, să fie de sufletul mamii!
De ce a decăzut fotbalul românesc în halul ăsta, Ricuță?, este întrebat adesea invitatul nostru. ,,Pentru că fotbaliștii noștri nu mai au pasiunea să ajungă sus. Cum se apucă de fotbal, cum se visează mari vedete și vor contracte în străinătate, dar ei abia știu să dea în minge. Numai cu muncă și sacrificii reușești în viață. Cînd eram junior la Rapid, stăteam pe stadion de dimineață pînă seara. Acolo mîncam, acolo dormeam. Mă uit la nepoții mei: s-au lăsat de sport că cere muncă, suferințe și sacrificii, și au preferat cartea, o muncă mai ușoară și mai bine plătită. Mulți copii se apucă de fotbal, dar cîți ajung ca Messi?”.
După ce și-a încheiat cariera la Rapid, s-a dus la Steaua. ,,Valentin Ceaușescu mă chemase. M-au făcut imediat locotenent-major, și ce mîndru eram de uniforma mea. O purtam și prin casă. Pe urmă, m-am dus la Baia Mare, că erau bani mai mulți. Viorel Mateianu mă chemase. Dacă aș fi rămas la Steaua, acum eram general. Ca Ilie Năstase”.
Toată viață, Rică a fost un curios, cum e aia, cum e ailaltă? Bunăoară, a fost curios cum sînt africancele și asiaticele, că pe românce le cunoștea. Dar l-au dezamăgit și alea: aveau crăpătura ca ale noastre. N-a fost un scandalagiu Rică, dar se aprindea repede, în special cînd cineva se purta urît cu fetele. ,,Odată, m-a prins unul la nevastă-sa. Scandal, înjurături, nu știu ce. Spune-i, fă, să nu se dea la mine, că îl sparg. Nu s-a dat, că aveam 2 metri. Nu s-a dat și am rămas prieteni. Să ne certăm noi pentru o bagaboantă?”.
Într-un interviu dat recent la televizor Denisei Rifai, aproape că mi s-a pus un nod în gît: și Rică îmbătrînește, nu numai eu care sînt cam de-un leat cu el. Lega mai greu cuvintele, semn că memoria începuse să-i dea rateuri. Nici spontaneitate nu mai avea. În plus, îl lăsaseră și genunchii, după cum se văita. Totuși: ,,Știu, de multe ori am fost neserios pe teren. Într-un meci cu Farul m-a fluierat arbitrul în ofsaid. Dar poate tocmai de aceea m-au iubit spectatorii care vin la stadion să rîdă și să se distreze, ca la teatru. Dacă aș fi fost serios, n-aș mai fi avut atît succes și atîți suporteri...”.
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite