De la masacrul
de la Fîntîna Albă (1941) –
la nesimțirea viceprimarului din Cernăuți (2023)!
Eram gata să mă opresc la două episoade din acest material despre pierderile României (cu binecuvîntarea iubiților noștri politicieni), cînd o întîmplare neașteptată și neverosimilă mi-a ajuns la ureche. Era vorba despre un subiect despre care am mai scris, dar în altă conjunctură, cea sub pecetea Istoriei, chiar dacă aceste file de Istorie reflectă drama și durerea românilor din Bucovina de Nord și, implicit, a celor din Basarabia ocupată. Pentru că, totuși, Istoria este știința care ne spune de unde venim (ca popor), unde sîntem și încotro ne îndreptăm, trebuie să mă întorc la anii 1940-1944, ani în care, sub efectul criminal al Pactului Ribbentrop-Molotov, România a fost obligată să cedeze (în urma unui ultimatum), Uniunii Sovietice, Bucovina de Nord, Ținutul Herța (teritoriu nemenționat, totuși, în ultimatum și nici în documentul Ribbentrop-Molotov) și Basarabia; prin Diktatul de la Viena – Ungariei i s-a dat Transilvania de Nord, iar prin Tratatul de la Craiova – Bulgariei – Dobrogea de Sud (la sud de linia Ostrov-Vama Veche).
Să rămînem în Bucovina de Nord.   
Nici nu apucaseră trupele române să părăsească, în totalitate, teritoriul cerut de URSS, că Armata Roșie și NKVD au pus stăpînire pe aceste locuri, mulți locuitori români fiind
surprinși nepregătiți și, în nici un caz, dispuși să rămînă sub dominația rusă. În scopul reunirii cu familiile de care-i despărțea noua graniță, mulți români au încercat să treacă această graniță,
în mod ilegal, riscînd împușcarea de către grănicerii ruși sau arestarea și deportarea în Siberia. Multe localități din Bucovina de Nord (Mahala, Cotul Ostriței, Ceahor, Corovia, Molodia ș.a.) au fost scena unor încercări de trecere a frontierei. Dacă unii au reușit, favorizați de întunericul nopții sau de condiții meteo grele, sute de români bucovineni au sfîrșit, din păcate, astfel cum am scris mai sus.
Anul 1941 avea să aducă odată cu el tragedia de la Fîntîna Albă, pusă în scenă de NKVD, într-o revărsare de cinism al acestor forțe speciale sovietice, pentru a descuraja dorința românilor de a trece granița în România, neputînd îndura gîndul de a fi de acum locuitori ai unei țări căreia nu-i aparțineau.
Pentru realizarea diversiunii pe care au pus-o la cale, NKVD a lansat un zvon, potrivit căruia organele locale ar fi permis românilor să plece în România. Creduli și bucuroși, pe 1 aprilie, circa 3.000 de români din satele Carpaciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordănești, Pătrăuții de Jos, Pătrăuții de Sus, Corcești, Crasna, Cireșu, Budineț, Igești, Crăsnișoara Veche, Crăsnișoara Nouă, Ciudei, Bănila Moldovenească, cu ce brumă de bunuri reușiseră să le arunce în căruță, în coloană, avînd în față un steag alb, icoane, prapuri și cruci din cetină, se îndreptau spre noua frontieră sovieto-română. La aproape 3 kilometri de graniță, în locul numit Fîntîna Albă, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. La refuzul românilor grănicerii au deschis un foc nimicitor, cu mitraliere, secerînd multe vieți (cifrele ajunse pînă la noi sînt contradictorii) – de la cîteva sute la 2.000. După acest masacru au urmat persecutarea a mii de români și declanșarea unor represalii vaste care s-au soldat cu deportarea în Siberia și în Kazahstan a mii de etnici români din cele 16 sate care au plătit cu moartea dorința de a trăi lîngă frații lor, în țara lor.
Dacă pînă în 1990 subiectul tragediei de la Fîntîna Albă (și urmările în timp) constituiau subiecte tabu, e lesne de priceput din ce cauză, după 1989 s-a putut vorbi și scrie despre acestea. Totuși, abia în anul 2000 autoritățile ucrainene – noii „proprietari” ai Bucovinei de Nord, fostul pămînt românesc – au permis oficierea unui parastas în memoria conaționalilor noștri, omorîți pentru că doreau să trăiască în țara lor. La propunerea unor parlamentari români cu suflet și cu ceva cunoștințe de Istorie, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă numărul 796/2010, prin care, data de 1 aprilie se instituie drept Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrului de la Fîntîna Albă și din alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întrega Basarabie.
În conformitate cu art. 2 din actul normativ de mai sus, „se organizează comemorări oficiale, depuneri de coroane și alte activități menite să cinstească memoria acestor români”. Astfel, în fiecare an, de 1 aprilie, bucovinenii de nord își comemorau martirii lîngă Memorialul înălțat anume pe locul tragediei de acum 82 de ani, unde fuseseră omorîți români nevinovați. Anul acesta, tocmai anul în care Romînia și românii au sărit în ajutorul Ucrainei și al ucrainenilor, care se află într-o situație specială, românii din „Bucovina ucraineană” au fost dați la o parte de către autoritățile locale, acestea confiscînd dreptul urmașilor acelor eroi de a-și comemora bunicii, părinții, frații și surorile căzuți lîngă brazda de graniță mincinoasă a României, cu ochii spre Bucovina lui Ștefan cel Mare. Într-o sfidare totală și într-o bătaie de joc, ucrainenii au aruncat Tricolorul românesc de pe Memorialul victimelor, în locul acestuia punînd un steag ucrainean, iar slujba religioasă fost săvîrșită de preoți ucraineni, bineînțeles, în limba maternă!
Pentru ca sfidarea și nesimțirea să fie și mai fără limite, o altă știre care bulversează societatea românească apare din Ucraina. După ce românii împușcați la Fîntîna Albă nu mai pot fi comemorați de neamurile acestora, nici alți morți nu sînt lăsați să-și doarmă somnul de veci în liniște. Astfel cum s-a aflat, viceprimarul orașului Cernăuți, ucraineanul Igor Krohmal, și-a pus în cap izgonirea morților români din cimitirul din localitate (Horecea), situație în care peste 200 de morminte vor fi desființate. După exhumarea osemintelor românilor, criptele vor fi scoase la licitație și apoi vîndute!
„Slava Ucraina!”. Dar, cu românii morți ce aveți?
Achizițiile de armament și deficitul bugetar
După cum se poate constata cu ochiul liber, nimeni nu are interes să încheie războiul din Ucraina. Analizate separat, fiecare parte implicată (direct sau indirect) își are motivații proprii, canalizate spre interese mai mult sau mai puțin vizibile, uneori mascate sub lozinca păcii, dar fiind, de fapt, vectori clari ai perpetuării stării de război. Exceptînd cele două țări implicate direct – Rusia și Ucraina – cu interese diametral opuse și cu multitudine de factori care generează noi „motive” și „cauze” pentru prelungirea acestui conflict armat, celelalte state sînt dirijate în această „aventură” belicoasă, în raport cu dezvoltarea propriei industrii de armament (sau, în cazul unor țări cu pondere minoră a acestei ramuri în industria lor), fie de alinierea acestora la ordinul NATO și UE, de a sprijini Ucraina, fie din propria dorință de a se răzbuna pe Rusia (fosta Uniune Sovietică) pentru vechi diferende – antebelice sau postbelice – avute de-a lungul vremurilor cu fostul stat mamut de la Răsărit.
Numai SUA au cheltuit pînă acum pentru înarmarea Ucrainei suma de 76,8 miliarde de dolari. Statele europene nu se lasă nici ele mai prejos  în a fabrica arme pentru Ucraina. Cele peste 23 de miliarde de dolari (în armament), acordați lui Zelenski, au generat o industrie militară în UE în care au fost angajată o forță de muncă de aproape 4 milioane de lucrători, retribuiți, anual, cu suma de 140 de miliarde de euro. Pentru a „citi” toată nota de plată a Europei, în contul Ucrainei, trebuie să adunăm și pierderile din restrîngerea comerțului cu Rusia, precum și impactul asupra statelor de pe continent a celor peste 8 milioane de refugiați ucraineni (cazare, hrană, finanțare etc.).
Revenind la România, în ce privește achizițiile de armament, despre care autoritățile de la București se laudă, anunțînd cel mai ambițios program de acest fel din Istoria Armatei Române, oameni cu profunde cunoștințe economice – Daniel Dăianu, de exemplu, președintele Consiliului Fiscal, trag un grav semnal de alarmă, atrăgînd atenția cu un fapt extrem de ușor de înțeles: întrucît aceste achiziții de armament nu sînt producție proprie și nici nu beneficiază de offset (offset – un set de compensații economice cerute ca o condiție pentru achiziționarea de produse, lucrări sau servicii de pe piața externă, în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale), atrag după sine o agravare a deficitului bugetar și a deficitului de cont curent.
Potrivit unui document al Birourilor Permanente Reunite ale Parlamentului, publicat la începutul lunii aprilie, Comisiile reunite pentru  apărare, ordine publică și siguranță națională din Camera Deputaților și Senat au aprobat cererea MApN de inițiere a 5 programe de înzestrare, în valoare de aproximativ 7,2 miliarde de euro și 2,5 miliarde de dolari. Documentul în cauză specifică, pe puncte, felul, cantitățile și perioada de achiziție a multor repere de armament, muniție și tehnică de luptă (nu este cazul să le enumerăm aici). Totodată, MApN a trimis Parlamentului cererea oficială pentru cumpărarea a 54 de tancuri Abrams din SUA. Dacă adăugăm și „marfa” deja cumpărată, printre care avioanele F16, la care se vor alipi sofisticatele F35 (achiziție anunțată marți, 11 aprilie, la Palatul Cotroceni, în ședința CSAT, condusă de președintele Klaus Iohannis), sumele sînt astronomice și pot ajunge la mii de miliarde de euro.
De la aceste  programe, dezvoltate în contextul războiului din Ucraina, cu trimitere precisă la pericolul pe care-l reprezintă Putin și Rusia în viziunea conducătorilor Statului Român, pornește analiza economistului Daniel Dăianu, care ne pune în față o perspectivă neluată în seamă de politicienii noștri, după cum se poate constata, anume că, și după terminarea războiului din Ucraina, nu se poate reveni la starea dinainte, cheltuielile militare nu vor stagna, contractele externe vor trebui onorate cu mari fonduri de la buget, în detrimentul altor sectoare de activitate. Aducîndu-ne cu piciarele pe pămînt, domnul Dăianu conchide că: „Va trebui dezvoltată și producția de bunuri indispensabile pentru securitate, nu numai militară, și aici mă refer la alimente. (...) De aceea este nevoie de politici industriale-agricole adecvate. România trebuie să capitalizeze condițiile naturale (resursele), care o avantajează față de alte state membre din UE, pentru că nu am știut să valorificăm aceste resurse cum se cuvine. Subdezvoltarea cronică a industriei agroalimentare, în condițiile în care 57% din suprafața țării este formată din pămînt agricol și deficitul acestui sector este de 0,5 – 0,6 din PIB, constituie una din problemele structurale ale României anului 2023”, după cum apreciază analistul economic Daniel Dăianu, argument ce ar trebui să-i pună pe gînduri pe decidenții noștri politici, care au înscris România pe traiectoria unei înarmări fără precedent.
În lumina celor de mai sus, fără a diminua importanța înzestrării Armatei cu armament și tehnică moderne, poate domnul Klaus Iohannis ne dă un răspuns la următoarea întrebare: dumneavoastră sînteți numai Comandantul Forțelor noastre Armate, de care vă îngrijiți cu prioritate, sau sînteți și Președintele întregii Românii, și al Poporului neînregimentat sub uniformă militară?
Totul pentru front, totul pentru Ucraina!
În timp ce unele state din UE încep să intre în recul față de ajutorul pe care-l acordă lui Zelenski, dîndu-și seama tot mai mult de rolul de marionetă a americanilor interpretat de acesta, vîrfurile politicii de la București, intrînd parcă în sevraj, nu mai prididesc în a acționa pe toate planurile, numai și numai să nu-l supere pe Joe Biden, vrînd să-i demonstreze masculului Alfa de la Casa Albă cît de loiali sîntem noi în respectarea statutului înrobitor al NATO. Indiferent de atitudinea și reacția Ucrainei, indiferent de pierderile României, generate de asaltul cerealelor (neconforme) ucrainene sau de hoția cu canalul Bîstroe, indiferent de pericolul pe care l-au adus în țară rakeții de dincolo de Nistru, și indiferent de costurile financiare dirijate înspre satisfacerea ambițiilor președintelui Zelenski de a se impune ca „salvator” al omenirii din calea năvălirii lui Putin, Țara domnului Klaus Iohannis rămîne în „prima linie de întărire și apărare a flancului estic al NATO”.
Rupți complet de realitatea cotidiană pe care o trăiește Poporul Român, irosind timpul cu scandaluri pentru pozițiile de pe eșicherul politic, propunînd legi ipocrite sau lipsite de sustenabilitate, politicienii noștri nu sînt ai noștri, pe ei neinteresîndu-i românii și România, ci doar căile de a se îmbogăți, ei și familiile lor. Acest fapt se datorează și lipsei de reacție a românilor, care stau și suferă în tăcere, așteptînd zile mai bune, fără o replică dură, pe măsură, dată clasei politice. Chiar dacă ultimul sondaj Eurobarometru, dat publicității în luna aprilie, arată că românii încep să gîndească pragmatic, în sensul că nu mai văd, de pildă, apartenența la UE într-un mod pozitiv, acestea sînt statistici rămase pe hîrtie, fără o relevanță concretă în dorința românilor de a schimba ceva. Pentru comparație, iată cifrele: dacă în 2007, 71% dintre români vedeau pozitiv integrarea României în UE, iar în 2015 procentul era de 60% (față de 54% media europeană), în ultima perioadă procentul s-a diminuat constant, ajungînd astăzi la 46%, deși media europeană cunoaște o tendință pozitivă.
Atîta timp cît cifrele contează doar pentru vremelnice statistici, situația din România nu se va îmbunătăți, dimpotrivă, va cunoaște o curbă descendentă, să vedem pînă la ce grad de suportabilitate va ajunge. Încercarea lui George Simion, cu AUR, de săptămîna trecută, pare să fie un debut de bun augur al descătușării impasibilității și energiei maselor, îndreptățite, în mod democratic, să-și revendice dreptul la muncă, la egalitate de șanse, la libertate, într-o Țară suverană și cu politicieni devotați celor care i-au ales, nu unor interese personale sau din afară. Un fapt care ne pune pe gînduri în ce privește manifestările similare celei organizate de AUR a fost reacția imediată a oficinelor străine  intereselor naționale, care au blamat manifestarea din București, căutînd cu orice preț s-o deturneze de la conținutul său pur revendicativ, prin aducerea în prim-plan a unui șir de acuzații împotriva lui George Simion – singura figură a opoziției care se manifestă în favoarea apărării drepturilor și libertăților cetățenești, constituționale. Iată unde duce politica de dezbinare a Poporului, manifestată, pe față, de întreaga noastră clasă politică, în frunte cu voiajorul Klaus Iohannis!
În cursa nebună pentru susținerea războiului de la granița României, am constatat și un lucru benefic (acest adjectiv îl puteți interpreta în mai multe variante): am constatat o încercare de revigorare a industriei noastre militare. Stați, nu vă grăbiți să felicitați Guvernul pentru această modificare de optică în ce privește colapsul industrial de apărare a României! Informația de mai sus are la bază alte entități politice decît cea din Palatul Victoria din București, și anume Comisia Europeană, nemulțumită față de contribuția de armament și muniție a României la susținerea Ucrainei vecine. Astfel, în această nouă conjunctură, generalul Nicolae Ciucă s-a trezit brusc și a decis să investească sume promițătoare în industria de armament din România.
Această noutate relevă două constatări generate de acest adevărat eveniment: prima – entuziasmul Guvernului Ciucă s-a aprins ca urmare a vizitei în România a Comisarului european pentru Piața Internă, Thierry Breton, care, în urma vizitării Uzinei Mecanice Plopeni și a Uzinei de Produse Speciale Dragomirești, ne-a lansat chemarea la întrecere: „Comisia Europeană împreună cu miniștrii apărării din țările membre UE au decis să lanseze o licitație de peste un miliard de euro, cu scopul de a achiziționa echipamente militare. Am identificat peste 15 companii din Europa, din 11 țări, care ar putea să asigure aceste echipamente și, bineînțeles, România este una dintre țări”; a doua constatare – cei mai mulți bani vor ajunge la Cugir, pentru o linie de fabricare a armei de asalt despre care, pînă de curînd, responsabilii din MApN (general-maior dr. Ing. Teodor Incicaș, șeful Direcției Generale pentru Armament, precum și alții) nici nu voiau să audă!
Pentru că doresc să nu fie interpretată într-o cheie falsă această parte a articolului, fac precizarea că mă bucur de relansarea producției de armament la două dintre cele mai dezvoltate unități de producție militară de pe timpul regimului Ceaușescu – Cugir și Plopeni – personalul cu o pregătire specială din aceste Uzine avînd, în sfîrșit, de lucru. Mă bucur, dar, în același timp, mă întristez că acest reviriment nu s-a produs din inițiativa și din dorința Guvernului Ciucă de a dezvolta industria proprie de armament, reducînd importurile masive și extrem de înrobitoare financiar, ci schimbarea de optică survine la „ordinul” doamnei Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, o doamnă care a așezat la picioarele unui președinte răzbunător, dar pe seama distrugerii propriei țări – l-am numit pe domnul Volodimir Zelenski – întreaga economie de război a Europei, și nu numai, cedînd chiar și prerogativele de independență și suveranitate ale țărilor membre UE.
Din această nefastă conjunctură care, la nivel internațional, arată ca un gest eroic pentru salvarea Ucrainei, dar, care este, de fapt, o afacere de mii de miliarde de dolari și de euro, bani proveniți din comerțul cu arme, Poporul Român este cel mai în pierdere, politicienii săi punînd în prim-plan interesele UE și NATO, făcîndu-se că nu observă gravele probleme economice în care se zbate Țara, îndatorată mai mult ca nicicînd, amanetînd astfel viitorul copiilor și nepoților noștri pe multe decenii de acum încolo.
Ca să vedeți cît de tare i-a orbit politica globalistă și partizană a UE și NATO pe cei pe care i-am ales să ne conducă, aceștia nu sînt capabili nici după trecerea unui an de la declanșarea conflictului armat dintre Rusia și Ucraina să discearnă noii parametri în care se poartă acest război, schimbarea paradigmei de a privi fără parti-pris părțile componente ale conflictului și, de asemenea, interesele oculte ale Occidentului și ale SUA în men­ținerea acestui focar de război în estul continentului. Discrepanța apare cu atît mai dureros și mai pregnant, cu cît chiar în interiorul Ucrainei au apărut reacții pliate pe o stare de fapte pe care domnul președinte Iohannis și camarila de la palatele Cotroceni și Victoria nu le văd. Despre ce este vorba?
În Ucraina, pe zi ce trece, se acumulează tot mai multe probleme care pun în altă lumină propaganda președintelui Zelenski, printre acestea numărîndu-se: reacții dure în Parlament față de situația din țară; numărul tot mai redus al voluntarilor în armată; situația grea a celor răniți în lupte, care, după ce că se luptă cu sindromul posttraumatic, sînt lipsiți de medicamentele esențiale pentru vindecare etc. Concludentă este opinia parlamentarei Viktoria Siumar, de la Kiev, care a spus, printre altele: „Lumea mea e divizată. Am impresia că sînt două Ucraine. Una are  cafea gustoasă în fiecare dimineață, restaurante seara, mașini scumpe și discuții pe Facebook despre salariile mici de 67 mii grivne (circa 1.600 de euro) ce îi fac pe funcționarii de stat să ia mită. Cealaltă Ucraină trece cu greu prin ploi, pentru că tranșeele sînt umede și pline de noroi. Acolo nu pot fi evacuați răniții, pentru că tehnica cu roți nu poate ajunge, iar blindate cu șenilă sînt foarte puține. De aceea soldații răniți sînt condamnați la moarte”.
Lăsîndu-vă să meditați la această antiteză dintre poziția necondiționată a României (de fapt, a Guvernului de la București) în ce privește aservirea Țării noastre războiului din Ucraina, și reacția unor politicieni ucraineni, care vor să schimbe situația actuală din țara lor, devine și mai greu de înțeles, dacă nu chiar imposibil, lozinca politicianului român: „Totul pentru front, totul pentru Ucraina!”. Din spuma acestui slogan se naște întrebarea:
„SLAVA UCRAINA!”. DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM?
Indiferent de surzenia programată, a domnilor Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu ș.a., „România Mare” va continua să propage această întrebare capitală.
(va urma)
GEO CIOLCAN