Motto: ,,Mozart era mai viu în dricul sărăcăcios decît prietenii lui care, rebegiți de ploaia înspicată cu zăpadă, nici nu s-au mai obosit să-l ducă la groapă, ci s-au oprit la mijlocul drumului, refugiindu-se la cîrciumă să bea bere”.

CORNELIU VADIM TUDOR

Continui să mă întreb, la atîția ani de la trecerea în eternitate a lui Vadim, dacă a trecut atît de puțin timp, sau atît de mult?... Mărturisesc că nu îmi dau seama. Calendaristic, au trecut șase ani de la acea zi fatidică din 2015. Emoțional, au trecut… minute. Contextual, au trecut… decenii. Multe decenii.

Retrăiesc acele clipe cumplite, cînd am izbucnit într-un plîns nestăpînit după ce Dumitru Avram m-a anunțat… Un plîns care nu înțelegeam de unde și de ce vine, pur și simplu țîșnea din mine, ca dintr-un alt eu de care nu știam că există. Relațiile mele cu Tribunul, chiar dacă apropiate din multe puncte de vedere, nu includeau acea latură sentimentală pe care o ai față de cineva din familie, de părinți, de copii, de frați… Eu sînt… ca tot omul, mai ales ca tot ziaristul, o fire cîrcotașă, de multe ori cu toane, cu destul cinism și de multe ori nedrept.

El era… aparent un temperament vulcanic, de multe ori conflictual, dictatorial uneori, mai puțin decît se crede, se comporta ca un răsfățat, ironic și vesel, dar cu dese înnorări și furtuni… Și nu de puține ori epicentru al unor cutremure mai ceva decît Vrancea!

Și totuși, în acea zi de 14 septembrie, în care lumea sărbătorea regăsirea Sfintei Cruci, eu îl regăseam pe Vadim! Și mă regăseam pe mine, prin suferința care îmi deștepta eul ascuns.

Vadim a fost un om al destinului, care mi-a definit și mie destinul. Asta simțeam cu adevărat atunci. Și, da, este greu, imposibil chiar, ca în momentele comune ale vieții să înțelegi un om al destinului dacă nu ești, la rîndu-ți, un om al destinului. De aceea, acea zi cumplită mi-a arătat adevărul.

Îmi vine în minte ce scria Eugen Barbu, maestrul lui Vadim, despre Goethe, în excepționala ,,Măștile lui Goethe”: ,,Durerea capătă pentru el un sens. Înțelege gustul vieții interioare și al concentrării. Ceva din vechea superficialitate moare acum”. Da, chiar așa, atunci a murit o lume de care nu eram deplin conștient, pentru a mă face să înțeleg că era lumea în care eu existam. Și asta, repet, cînd îmi aduc aminte și retrăiesc… parcă totul s-a petrecut acum cîteva clipe.

Și, totuși… timpul, ce mister!

Cînd mă uit ce s-a întîmplat de atunci, cîte s-au schimbat, ei bine, parcă au trecut decenii!

România a devenit o colonie, românii sînt resemnați, străinii conduc și au pus mîna pe toate bogățiile, sîntem conduși de nulități pe care poporul le alege, nedreptatea și lipsa de demnitate sînt la ele acasă aici! Nu mai există curaj, a dispărut anvergura de erou, de luptător și patriot… Lipsește acel titan care să aducă oamenilor, românilor, focul zeilor! Acela era Vadim – și asta s-a petrecut în „timpul” scurs de la plecarea lui. Au trecut doar 6 ani? Parca ar fi trecut 50 – 100…

De fapt, dacă este să citim printre rîndurile lăsate de destin la vederea muritorilor de rînd, descoperim cîteva coincidențe interesante.

În mod straniu, 28 noiembrie, ziua nașterii lui Vadim este și a lui William Blake, cel care a ,,văzut” cel mai bine și a desenat lumea ,,Paradisului pierdut”, inegalabila operă vizionară, ce transcende timpul, epocile. Data morții, 14 septembrie, destăinuie întîlnirea cu Dante, părinte al poeziei și călător printre tărîmurile fără timp. Marele vizionar, cel care pășise dincolo de viață prin divina sa operă, a plecat definitiv în căutarea fără sfîrșit pe 14 septembrie. Călătoria fără timp…

Da, toată viața lui pămîntească, Corneliu Vadim Tudor a reclamat un singur dușman – timpul. În rest, nu, el nu a avut dușmani, nu a urît pe nimeni ci, în felul său, a urmărit ceea ce numai un creștin profund ca el putea căuta: îndreptarea păcătosului.

Voi relua acum un text, scris chiar la prima comemorare a lui Vadim, în care am încercat să descriu adevărata fire a celui de care s-au temut atîția – dar care a iubit atît de mult lumea. Și, apropo – anul acesta vom relua ,,Memorialul Corneliu Vadim Tudor” – desigur, în măsura în care nu vor apărea restricțiile „pandemiei”.

Textul din 2015 l-am intitulat ,,Controversatul om căruia nimic din omenesc nu-i era străin” și cred că merită să îl (re)citiți – pentru a înțelege mai bine ceea ce mă va încerca întotdeauna cînd mă voi gîndi la marele și capriciosul, vulcanicul și umanul, dar mai ales unicul Corneliu Vadim Tudor.

De 25 de ani, numele propriu Corneliu Vadim Tudor este sinonim cu substantivul bun-comun ,,naționalism”. Reciproca este valabilă pentru mulți, dar e și un capăt de acuzare în viziunea altora. În linii mari, unii adepți ai naționalismului i-au reproșat Tribunului implicarea sa, principal promotor al unor idei și principii sacre, în felurite manifestări care țineau mai mult de spectacolul burlesc decît de epicul wagnerian - gen asociat îndeobște fiorului național.

Recunosc, am gîndit eu însumi multe asemenea reproșuri, m-au revoltat multe dintre exteriorizările greu de suportat ale unui intelectual incontestabil.

În extremisul acestor critici rezistă păreri conform cărora Vadim, prin excesele sale, nu doar a distrus partidul - dar chiar a anulat șansele naționalismului românesc. Nu iau în calcul reproșurile celor afectați de conflicte cu temperamentalul Tribun, sau pe cele venite de la persoane cu suficient de puțină minte pentru a fi dirijați de agenții mediatici; mă refer doar la românii care pun sentimentele naționale dincolo de aparențe, exteriorizări temporare - chiar și recurente - sau de chestiuni personale. Sînt destui cei care l-au apreciat pe intelectualul patriot, dar s-au simțit trădați de momentele binecunoscute. Aceștia merită un răspuns, fiindcă nici Vadim, nici ei nu merită (să se despartă cu) resentimente.

Vadim a fost un mare implicat în tot ce-i omenesc - e un fel de a fi pe care îl întîlnim doar la creatori. Lor le este caracteristic acel pricipiu exprimat de Terențiu - ,,Homo sum, nihil humani a me alienum puto” – sînt om și nimic din ce-i omenesc nu-mi e străin. Creatorii își trag seva operelor din tot și din toate, chiar dacă pentru noi, oamenii de rînd, unele din aceste ,,tot și toate” par frivole, chiar înjositoare. Paradoxalul adevăr poate merge pînă acolo încît să afirm că ,,Luceafărul” nu ar fi atins perfecțiunea pe care o cunoaștem astăzi dacă lui Eminescu i-ar fi fost străine crîșmele și bordelurile, ,,Inelul Nibelungului” poate nu ar fi existat dacă Wagner nu ar fi spoliat regatul Bavariei, ca să nu mai vorbim de viața scandaloasă a poeților naționali Baudelaire, Walt Withman sau Esenin. Greșeala celor ce resping fenomenul Vadim ca nefiind reprezentativ pentru naționalism provine din tratarea lui nu ca un creator complex, ci doar după una sau alta dintre laturi. Repet, e ca și cum ai spune că Nichita a fost doar un băutor, Villon și Chaucer niște curvari scandalagii, iar Karajan… doar un nazist!

Adevărul exprimat uneori scandalos de Vadim a însemnat creație - publicistică, poezie, analiză spirituală și idei politice; este absurd să îl compari cu un șef politic ordinar, dintre aceia aleși la congrese aranjate, obligați să se poarte conform UE, să pronunțe NATO nazalizat și să-i scrie numele pe burtieră pentru a afla lumea ce este cu el și cam ce vrea...

Discutam zilele trecute cu un cunoscut ziarist despre necesitatea unei exegeze a creației lui Vadim, atît a publicisticii, dar mai ales a poeziei; cred că ar fi necesar pentru naționalismul românesc ca și opera politică a Tribunului să treacă prin această firească etapă a post-creației. În epoca noastră, nici un alt curent politic românesc nu a avut parte de un asemenea aport ideatic – bazat pe actualitate, pe prezent -, și neluarea în seamă a acestei moșteniri, la reala sa valoare, ar fi o mare greșeală.

Ce a reprezentat Vadim, ca vector al valorilor patriotice, față de alți ,,lideri” actuali? Îmi vin în minte cîteva rînduri din ,,Cartea de aur”, teza de doctorat a Tribunului: ,,…Mozart era mai viu în dricul sărăcăcios decît prietenii lui care, rebegiți de ploaia înspicată cu zăpadă, nici nu s-au mai obosit să-l ducă la groapă, ci s-au oprit la mijlocul drumului, refugiindu-se la cîrciumă să bea bere și să mănînce cîrnați”. Uitați-vă la secvențele pe care televiziunile le reiau obsesiv pentru a-i denigra imaginea: Vadim, în toiul celui mai absurd scandal, rămîne mai valoros și mai patriot decît cea mai sobră dintre non-valorile așa-zis manierate care ne conduc astăzi.

Și cît de edificatoare mi se pare în acest sens o frază auzită la începutul anului acesta: ,,Avem bugetul discutat și aprobat de instituțiile internaționale” - ah, cum sună asta din gura premierului României după 25 de ani de ,,libertate”!!!

Vadim, sinonimul naționalismului, lasă în urmă o creație; actuala generație a politicii nu poate avea alt sfîrșit decît în cutia cu maimuțe a unui negustor ambulant din bazarul politicii euro-atlantice. Este singurul loc în care asemenea personaje și-ar putea etala calitățile și ar primi și ce își doresc pe lumea asta – bănuții!

Acum 150 de ani, unul dintre cei mai importanți oameni politici ai viitorului stat român, Ion Ghica, era impresionat de cuvintele aparent profetice ale patriarhului istoriografiei franceze, Jules Michelet: ,,Fericiți sînteți voi, tinerilor Români: în țara voastră totul e de făcut, fiecare din voi se poate distinge și chiar ilustra prin fapte patriotice și mărețe”. Precizez că ,,tinerii Români” cărora li se adresa Michelet folosind majuscula erau acei prieteni unici prin minte și noblețe spirituală - Ghica, Alecsandri, Kogălniceanu, Bălcescu, Christian Tell... Azi, un istoric mai puțin romantic decît Michelet ar putea spune ,,în țara voastră totul e de distrus, fiecare din voi se poate distinge printr-o nemernicie”. La timpuri de nimic, oameni de nimic. Cu care dintre ei ar trebui să discute ,,civilizat” un naționalist? Ce îi cerem, de fapt, unui creator care simte și trăiește fiecare clipă cu mult peste ritmul și nivelul omului obișnuit?

(27 septembrie 2015)

DRAGOȘ DUMITRIU