Și totuși, Teleormanul mai dă oameni
  • 30-07-2020
  • 0 Comentarii
  • 176
  • 0

Cu mulți ani în urmă, cunoscusem un ceferist, care, la origini, era țăran și arăta de o mie de ori mai deștept ca Ilie Moromete. Moromete ieșea la poartă cu țigara între dește și contempla spectacolul lumii din satul său, iar duminica se oprea în poiana lui Iocan și făcea politică subțire căznindu-se să le buchisească unor îngrămădiți la minte ce scria în ziar. Sau se certa cu fi-su pe cum că nu poți să guvernezi fără opoziție. Țăranul ăsta al meu descifra natura umană lăsîndu-și interlocutorul să vorbească, în timp ce el tăcea și se uita la ăla învăluindu-se în fum de țigară. Sau la fiecare chenzină, cumpăra cîte o carte pe care o și citea, doritor să priceapă mersul lumii și al vremurilor. Și unde nu înțelegea, le întreba pe cele două fete ale sale, eleve eminente la Liceul ,,Vlaicu” din Cartierul Grivița. Uneori, deși avusese un frate ofițer care stătuse 10 ani la Canal, îi dădea dreptate lui Ceaușescu în momentele cînd îi tot enerva pe unii cu vizitele sale de lucru prin țară.

- Deh, mă, săracul, nu că îi țin partea. Dar e mulți hoți în țara asta și trebuie să stea cineva cu ochii pe ei...

În cazul celor doi țărani, diferența a făcut-o destinul. Moromete a avut norocul cu un fiu genial, care l-a fixat într-o carte mare, în timp ce fetele omului meu s-au făcut doctorițe.

Cristian Ștefănică, tînărul meu vecin, a terminat Agronomia și, împreună cu fratele său, este proprietarul a peste 100 de stupi. Periodic, îi pune într-un camion special și îi mută din curtea largă a casei, străjuită de salcîmi și de tei, prin tot județul, în căutare de floarea-soarelui și rapiță. Dar, Cristian mai are un merit: se pricepe la atîtea altele, că te întrebi cum poate un biet om să le știe pe toate. Bunăoară, cu mîinile lui de aur, mi-a reparat o mașină de scris, care zăcea înțepenită în pod, iar acum aproape că merge singură. Pentru alta s-a dat peste cap și mi-a găsit bandă de scris, jumate roșie, jumate neagră. Mașina, un ,,Consul” de toată frumusețea, are un buton în dreapta: dacă îl mut spre o linie roșie, scrie negru; dacă îl cobor spre o linie neagră, scrie roșu, căci băiatul a pus pamblica invers. Nu m-am supărat, fiindcă a ieșit ca în comedia clasică, qui-pro-quo. Dar, a recidivat cînd mi-a montat chiuveta la baie: dau robinetul spre stînga, vine apara rece, și invers. Hotărît lucru, meșterul are umor, este primul ionescian din Dobrotești.

- Și cît mă costă, dom’ Cristi, toată treaba?, l-am întrebat vesel.

- Așa cum ai scris în ,,România Mare” despre atîtea cărți, scrie și despre astea, mi-a răspuns el și mi-a pus în brațe două volumașe: unul este ,,Monografia comunei Dobrotești, Teleorman, străveche vatră de boieri și de păstori”, de Stelică Bălănoiu, apărută în anul 2017 la Editura ,,Favorit”. Celălalt este, de fapt, un manuscris dactilografiat, cu referire tot la comuna Dobrotești, întocmit de fostul învățător Ion T. Toader (1922-2006) la data de 1 august 1972 și rămas nepublicat pînă astăzi.

Să scriu despre Dobrotești?, am ridicat din sprînceană, gîndindu-mă că, oricîtă bunăvoință aș avea, Dobroteștii nu sînt nici Humuleștii de altătată, nici Ipoteștii sau, după caz, Aleea Scriitorilor de la Bellu, Mila 23, Oneștii sau Cuțarida lui Bozoncea, care să fi dat atîția oameni de seamă – scriitori, savanți, politicieni, sportivi, edili sau ce-or mai fi fost. Sau poate, prin acele locuri, nu a copilărit și nu a murit vreo personalitate mai acătării. Cum este cazul cu poetul brașoveanu Șt.O. Iosif care, doar fiindcă a venit, de cîteva ori, în vacanțe la Turnu Măgurele, animați de un patriotism local nestăvilit, localnicii l-au asimilat ca teleormănean get-beget. Sau cu binecuvîntatul cartier Boca din Buenos Aires, unde s-a născut Maradona, ori poate Cavoul Evitei Peron din Cimitirul Recoleta, cel mai vizitat loc din Argentina și din America de Sud. Și totuși...

Și totuși, dacă ne-am apuca să facem puțină ordine în lucruri, precum venerabilul naturalist Carl Liné – inventatorul termenilor de clasă, gen, ordine, specie și varietate – am avea parte de multe surprize. În primul rînd că Dobroteștii, cel puțin din unghi scriitoricesc, au avut parte de vecini celebri: la 6 km nord-est, comuna Siliștea-Gumești, unde s-a născut Marin Preda. Cam la aceeași distanță, spre sud, pe Șoseaua Pitești-Roșiori, Dideștii lui Gala Galaction. La 32 km spre sud-vest, Bulzeștii lui Marin Sorescu. Și, chiar dacă nu prea sînt vecini, la vreo 65 km, Vităneștii natali ai filozofului Constantin Noica. Și enumerarea ar putea continua cu alte nume de scriitori teleormăneni pe care e musai măcar să-i amintim: Radu Grămăticul (din Secolul al XVI-lea). Ziaristul și poetul Dumitru Teleor (amicul lui Caragiale). Alexandru Depărățeanu (cel cu celebra poezie ,,Locuința mea de vară e la țară”, parodiată de Topîrceanu, motiv pentru mulți să confunde originalul cu parodia). Anghel Demetriescu (critic și poet de notorietate în epocă, dar care a inaugurat la noi ,,moda” atacării lui Eminescu). Poeții Dimitrie Stelaru și Miron Radu Paraschivescu (descoperitorul lui Marin Preda). Prozatorii Traian Uba și Ion Ianolide (care a stat 23 de ani în închisorile comuniste). Criticii Mircea Scarlat și Stan V. Cristea. După cît este de ranchiunos, mare minune dacă fiorosul kulturnic Dumitru Radu Popescu-Dumnezeu nu s-ar supăra dacă l-am omite de pe această listă. Din opera lui, amintim romanul ,,Pumnul și palma”, în care un activist de partid taie și spînzură, uitînd să-i iubească și să-i ierte pe cei din jur. O va face, totuși, pe patul de moarte. După 1990, își va scrie și el memoriile, consecvent în răutate, ținta fiind soții Ceaușescu, binefăcătorii săi.

În afara Capitalei, ce alt județ s-ar mai putea lăuda cu un număr atît de mare de scriitori? Poate Iașii. Am săvîrși o impietate dacă am pune alături de aceste nume strălucite liota de politicieni locali din zilele noastre, mai nocivi ca niște viruși, care au făcut Teleormanul de rîs, împingîndu-l pe ultimul loc într-un clasament al județelor țării.

Cum vedeți, multe localități din Teleorman se mîndresc cu cîte o personalitate literară sau din alt domeniu, corifeul corului care simboliza poporul în tragediile antice grecești. Consultînd diferite arhive, fonduri și lucrări de specialitate, Stelică Bălănoiu a reconstituit monografia comunei Dobrotești, urmărind să releve mai mult viața socială, economică și administrativă, așezarea geografică, relieful, clima și celelalte elemente definitorii. Numai că, în paralel, circulă și monografiile realizate de dumnealor autorii de literatură belestristică: fundalul cu toate aspectele etno-folclorice și de limbaj, tradițiile și obiceiurile, religia etc. Pe acest fundal se proiectează narațiunea inventată de autor, conținînd doza aferentă de ficțiune și de elemente autobiografice. Așa cum este cazul cu romanul ,,Ion”, de exemplu, unde găsim destule elemente specifice satului ardelenesc din preajma primului război mondial, cu durerile și aspirațiile naționaliste ale românilor, precum și speranța plugarului ardelean de a ieși din condiția sa de paria și a urca pe scara ierarhiei sociale.

Așadar, să începem cu începutul. După unii, Dobro­teștii și împrejurimile (Merișani, Didești, Zîmbreasca, Ciolănești, Balaci, Tecuci și Ghimpețeni) formează un ținut specific de cîmpie, atestat, după unii, cam pe la 1290 sau, după alții, ceva mai încoace, pe la 1428, în vremea domnitorului Dan al II-lea. De unde vin dogenii? Din Țara Bârsei și Țara Făgărașului (Secolul al XVIII-lea), cu căciuli negre de miel, brîu lat, cămașă și ițari albi de ciobani, care se mai poartă și acum. Unii erau păstori, alții negustori de cherestea și de vase din lemn și doage. De aici, dogenii, vechea lor denumire, ca și nume precum Ungureanu sau Brașoveanu de astăzi. Cam prin Secolul al XIX-lea, au venit aromânii din sudul Dunării, și ei păstori.

Pînă la apariția primilor intelectuali în Dobrotești, viața culturală și spirituală a fost întreținută de învățători și preoți. Numele multora dintre cei vechi s-au pierdut în negura timpului, ca și numele foștilor elevi. Astăzi, locuitorii își mai aduc aminte de învățătorii Toader T. Ion, Elena Câlțea, Mircea Stoian, Marioara și Valentin Ciobanu. Datorită lor, au ajuns pînă la noi cîntecele și ciocîrliile, jocurile și costumele populare, instrumentele de cîntat, poeziile naționale, împletiturile și țesăturile din lîna care se găsește din belșug. Sărbătorile de peste an, care se țineau cu sfințenie. Eternitatea neamului nostru a stat și în mîinile învățătorilor și ale preoților.

Un rol important în istoria acestei comune l-au jucat și boierii deveniți responsabili cu independența și progresul societății. Pe la începutul Secolului al XVII-lea, o Ilincă Berindei, moldoveancă, după unii, sau olteancă, după istoricul Dan Berindei, deci, această Ilincă, văduva boierului Merișanu, se aliază cu Iane Berindei, fratele ei, și, împreună, pun mîna pe averea Merișanilor, sînge din marea și vechea familie a Bălenilor. Berindeii au dat în timp nume ilustre: postelnicul Matei Berindei, clucerul și serdarul Ioniță Berindei, generalul Anton Berindei, arhitectul Dimitrie Berindei, alt arhitect Ion (Jean) Berindei, academicianul Dan Berindei și copiii lui, Mihnea și Raluca Berindei, trăitori și astăzi.

O altă familie de boieri care au avut proprietăți în Dobrotești a fost aceea a lui Petre Polimeride care, la începutul Secolului XX, stăpînea 2.650 ha de teren arabil și 2 conace. În 1903, pe lîngă Berindei și Polimerizi, se ridicaseră și alți boieri: P. Angelescu, P. și C. Leventi, I. Tufă. În perioada interbelică mai apar Gh. Elefterescu și B. Cristoiu.

O figură care a luminat deceniile a fost Ionel Lupu, zis Zîrbavă. Neboier de neamul său, a moștenit o minte ascuțită, care, în perioada comunistă, l-a ajutat să devină proprietar pe o tăbăcărie și o cojocărie, o mașină de făcut înghețată, un darac electric și un camion. Tot Ionel Lupu a deținut și primul Mercedes din Dobrotești.

Să nu-i uităm și pe cei cîțiva rapsozi de muzică populară, creatori de instrumente muzicale de suflat: Ion Pană, Ion Văcaru, Costache Nicu sau Iulică Zamfir, celebri în toată Europa. Și nici pe învățătorii Constantin Ionescu și Valentin Ciobanu care în 1957 au înființat o formație de fluierași, elevi, dar și alți tineri din sat, care au adus premii nenumărate la concursurile locale și naționale la care au participat. Dintre ei, s-a ridicat Ion Stoicănel, recunoscut drept cel mai mare cîntăreț român din caval. Avem în față o fotografie color cu formația de cavale de la Dobrotești, realizată în anul 2016 la Muzeul Satului din București, unde a dat un spectacol. Cum se vede, avem de-a face cu 3 generații de instrumentiști, de la cei cu barba sură pîn’ la cei cu țîța-n gură, cum se spune.

Dar comuna Dobrotești se mai mîndrește și cu alți fii, ca de exemplu scriitorul Ion Ianolide (1919-1986), vreme de 23 de ani deținut politic. El este autorul cărților ,,Întoarcerea lui Christos – document pentru o viață nouă” și ,,Deținutul profet”, publicate după anul 2000. Martirul Ion Ianolide rămîne un simbol al rezistenței românești împotriva sistemelor totalitare și un exemplu al biruinței ortodoxiei împotriva ateismului bolșevic.

Nu se cade să încheiem aceste notații de suflet fără să amintim de inventatorul Marin Burlească, cunoscut doar pe plan local din cauza sărăciei sale și a prostiei mai-marilor zilei. Din mîna și mintea lui Burlească au răsărit un avion cu pedale, rămas la sol, un aparat de radio cu dozator, un dispozitiv de încălzire a locuințelor cu apă, microcentrale eoliene, un aparat pentru captarea energiei solare. Și revista ,,Flacăra”, a lui Adrian Păunescu, din anii ’80, a scris despre acest inventator. Ba chiar și la televizor s-a dat un film cu el. S-a ales praful de toate invențiile sale, tot la fel cum s-a întîmplat și cu invențiile lui Henri Coandă, Ana Aslan sau Justin Capră. Să nu uităm că adevăratul inventator al tiparului a fost un țăran rus analfabet, nu Gutenberg.

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite