
- 13-07-2021
- 0 Comentarii
- 167
- 0
Al Doilea Război Mondial a atras atenţia istoricilor din
cauza impactului produs asupra societăţii. Chiar dacă tinerele generaţii nu mai
cunosc desfăşurarea evenimentelor, consecinţele acestora se mai resimt şi
astăzi. Armele Germaniei au fascinat cercetătorii din domeniul istoriei
militare prin efectele produse asupra armatelor inamice. Intrarea în scenă a
televiziunii a dus la apariţia unor adevărate mituri. Constructorii germani de
nave au fost întotdeauna renumiți pentru capacitatea lor de a crea nave
remarcabile - cuirasatul Bismarck nu a făcut excepție. Era firesc ca
impresionanta navă să fie transformată într-o legendă contemporană împreună cu
nava geamănă Tirpitz.
După ce Hitler a venit la putere în 1933, renașterea
flotei germane a continuat într-un ritm accelerat, în ciuda restricțiilor de la
Versailles, în vigoare la acea vreme. Șantierele navale germane, ca și înainte
de Primul Război Mondial, au reușit să construiască nave de orice tip, iar
inginerii lor erau încă printre cei mai buni din lume. De îndată ce Adolf
Hitler a aruncat lațul Versailles, „sumbrul geniu german” a început imediat să
producă cele mai bune submarine din lume, nave fără egal.
Prima navă de acest tip a fost depusă la șantierul naval
Blohm & Voss din Hamburg în 1936, și lansată pe 14 februarie 1939. Bismarck
a fost una dintre cele mai puternice nave ale timpului său, cu un deplasament
total de 50.900 de tone, un echipaj de 2.200 de oameni, o viteză maximă de 30
de noduri și o autonomie de croazieră de 17.200 de kilometri. Bismarck a fost clasificat drept cel mai
puternic cuirasat din Europa sau din Oceanul Atlantic la nivelul anului 1941.
Părea cea mai modernă navă de luptă. O navă de suprafaţă se caracterizează în
special prin puterea tunurilor grele şi prin protecţia prin plăci de oţel.
Cuirasatul german dispunea de opt piese de calibrul 380 mm, fiecare putînd să
lanseze proiectile cu o masă de 800 kg. SUA dispunea de cuirasatele din clasa
Colorado înarmate cu acelaşi număr de piese, dar calibrul armelor principale
era de 406 mm. Cum proiectilele păreau prea uşoare, tunurile de pe USS
Washington şi USS North Carolina trăgeau cu obuze avînd fiecare masa de 1225
kg. Se vede că nava germană era net inferioară la capitolul artilerie grea. Se
poate discuta chiar de o subînarmare în raport cu masa. Cuirasatele americane
mai aveau un mic avantaj la o primă vedere: un tun greu în plus. Dictatorul
Adolf Hitler a dorit echiparea cu piese de calibrul 406 mm, dar cursul
războiului nu i-a permis îndeplinirea visului de mărire. Amplasarea
gurilor de foc lăsa mult de dorit. Bismarck era prea clasic, adică putea să
tragă cu doar patru piese spre faţă sau spate. Proiectanţii americani au găsit
formula ideală cu şase piese grele montate spre centrul vaporului şi cu
posibilitatea de a trage spre înainte. Au amplasat şi nouă piese la bord,
formulă rămasă valabilă pînă astăzi. S-a încercat montarea unor turele cu cîte
patru arme grele, dar soluţia turelelor triple a rămas ideală. S-a discutat
mult despre blindajul cuirasatului german, dar şi aici există o mică surpriză.
Navele americane din clasa North Carolina aveau un strat de oţel gros de
maximum 406 mm faţă de cei 362 mm ai adversarului. Superioritatea germană nu
prea se vede. Blindajele au fost îmbunătăţite la modelele următoare. S-ar putea
să mai fie unele surprize şi în ceea ce priveşte compoziţia oţelului. Cum
depozitele Reich-ului nu conţineau suficiente rezerve de metale speciale, este
foarte posibil ca materialul să fi fost fiabil, aşa cum se întîmpla în cazul
unor tipuri de tancuri. Dacă n-a fost folosit suficient crom, durata de viaţă a
ţevilor era limitată. Istoria n-a permis verificarea rezistenţei materialelor.
Artileria secundară pare să confirme o superioritate
germană. Tunurile au ca destinaţie lupta împotriva crucişătoarelor şi a
distrugătoarelor. Proiectanţii germani au amplasat guri
de foc cu calibrul de 150 mm. Strategii americani au optat pentru cele de
calibrul 127 mm, ceea ce pare un dezavantaj aproape fatal într-o ciocnire cu o
flotilă uşoară inamică. Nu trebuie să ne grăbim cu interpretările. Tunurile
aveau proiectile mai uşoare, dar loviturile erau suficient de puternice pentru
neutralizarea navelor uşor blindate. Avantajul rezultă din cadenţă. Cuirasatele
americane puteau lansa un adevărat nor de obuze spre ţintele mici şi rapide.
Cel mai mare pericol pentru navele blindate provenea însă de la avioane.
Atacarea vapoarelor cu bombardiere medii şi grele nu era exclusă şi apărarea
antiaeriană trebuia să lanseze o ploaie de lovituri într-un timp extrem de
scurt. Tunurile medii americane erau capabile să execute şi foc împotriva
avioanelor zburînd la o altitudine de 11.880 m. Proiectilele de 24 – 28 kg
puteau să plece din ţeavă într-o cadenţă de 15 – 22 lovituri pe minut. Avalanşa
de oţel şi explozibil ar fi fost greu de oprit. Focul era deosebit de intens şi
cuirasatele păreau uneori că ard de la un capăt la altul. Chiar dacă tunurile
germane lansau proiectile puternice, cadenţa era redusă la doar şase – opt
lovituri pe minut. Dimensiunile mai mari ale armelor impuneau o cantitate mai
mică de muniţie la bord. Fiecare tun german avea o raţie de 150 de lovituri,
dar cel american primea 450. Diferenţa era decisivă într-o ciocnire de
amploare.
Artileria antiaeriană a cuirasatului german părea
impresionantă, dar a fost adevăratul călcîi al lui Ahile. Au fost instalate
piese de calibrele 105, 37 şi 20 mm. Scopul proiectanţilor era să alcătuiască o
plasă de foc din care să nu scape nici o ţintă. Modelele diferite de arme
puneau o mare problemă în ceea ce priveşte concentrarea tunurilor asupra
ţintelor mobile. Se ştie că lovitura fatală a fost dată navei Bismarck de către
un biplan total uzat moral. Torpila lansată a avariat grav cîrmele şi apoi mult
lăudatul blindaj a devenit complet inutil. Mai mult. Tunarii germani n-au
reuşit să distrugă nici un avion britanic. Tunurile de calibrul 37 mm lansau
proiectile de 0, 742 kg, ceea ce era fatal pentru orice aparat de zbor, dar
cadenţa era de doar 30 lovituri pe minut. Era prea puţin pentru războiul modern
şi aici a fost pecetluită soarta uriaşului cuirasat german. Mai interesante
erau tunurile de calibrul 20 mm, unde rata focului ajungea la 120 lovituri pe
minut şi proiectilele de 0, 134 kg erau suficiente pentru a avaria grav un
agresor. Bismarck avea prea puţine arme din acest model.
Doar această scurtă analiză a caracteristicilor tactice
ale cuirasatului german demonstrează cît de uşor sînt lansate teorii
istoriografice pentru obţinerea de titluri academice. Producţia navelor
cuirasate în şantierele germane a fost un prim pas spre înfrîngerea imperiului
visat de naţional-socialişti. Cele 50.000 de tone de diferite materiale ar fi
fost mult mai utile la realizarea de avioane, blindate sau muniţie. Cetăţile
plutitoare nu prea mai erau utile în epoca dominaţiei avionului. Nava a mai
fost condamnată şi din cauza abandonării de către conducerea politică de la
Berlin a oricărei idei logice din punct de vedere militar. Nici un tanc nu
luptă singur. Cuirasatul ar fi trebuit ocrotit de un grup de sprijin măcar din
submarine. Teoretic, Bismarck ar fi putut distruge oricare dintre navele
existente atunci, dar comanda germană a considerat-o nu ca o navă pentru o
bătălie clasică a escadronelor, ci ca un raider. Bismarck trebuia să opereze în
ocean și să distrugă convoaiele inamice.
În general, totul arăta grozav pe hîrtie, dar comanda
germană a continuat să gîndească în termenii Primului Război Mondial. La acea
vreme, raiderii germani s-au arătat foarte eficienți, dar în cei douăzeci de
ani care au trecut între războaiele mondiale, cuirasatele au trecut pe plan
secund, făcînd loc conducerii portavioanelor: ei au fost cei care au trebuit să
decidă rezultatul multor bătălii din cel de-al Doilea Război Mondial.
La 18 mai 1941, cuirasatul, împreună cu crucișătorul greu
Prinz Eugen, au pornit în prima și ultima campanie militară. Aceste două nave
ar fi trebuit să navigheze pe Atlantic, perturbînd navigația și întrerupînd
comunicațiile engleze. Prinz Eugen a primit ordin să se ocupe de transporturi
și alte nave, iar Bismarck de protecția convoaielor. Dar ceva nu a mers bine...
Mai degrabă, totul a mers prost de la început. Navele germane nu au reușit să
se strecoare neobservate în spațiul operațional atlantic. În primul rînd, au
fost descoperiți de suedezi neutri, care au transmis rapid informații despre
aceștia către britanici, iar pe 23 mai, în strîmtoarea daneză, Bismarck și
Prinz Eugen au fost interceptați de crucișătoarele britanice Suffolk și
Norfolk. În ele au lovit primele obuze de 380 mm ale cuirasatului german, dar
acest plan nu a funcționat pentru a alunga spionii, iar două crucișătoare
engleze i-au urmărit pe germani mai mult de o zi, convocînd întreaga flotă
engleză la luptă.
Cuirasatul Prince of Wales și crucișătorul de luptă Hood
au fost primii care au răspuns la apel, stabilind un contact vizual cu navele
germane în dimineața zilei de 24 mai. Adversarii nu s-au jucat de-a șoarecele
și pisica și au deschis focul la 5.50 dimineața. Patru minute mai tîrziu, un
obuz a lovit Bismarck, deteriorînd rezervoarele de combustibil. Acest început
al bătăliei nu a fost de bun augur pentru cuirasatul german, dar britanicii
i-au făcut viața mult mai ușoară prin faptul că Hood, în loc să declanșeze
focul asupra unui inamic mai puternic, a preluat Prinz Eugen.
O explozie teribilă a rupt puntea în jumătate și nava s-a
scufundat, împreună cu cei 1.418 membri ai echipajului. Coșmarul bătăliei din
Iutlanda s-a repetat, cînd trei crucișătoare de luptă engleze au fost
scufundate în același mod. Cel mai interesant lucru este că Hood a fost
construit luînd în considerare această bătălie maritimă specială și toate
defectele de pe aceasta au fost eliminate. Ulterior, un număr de experți și-au
exprimat opinia că Hood s-a scufundat din cauza unui proiectil german defect, a
cărui siguranță nu a funcționat cînd a lovit puntea, ci cu o încetinire, ceea
ce a condus la tragedie.
După ce au atacat Hood, germanii au îndreptat focul în
direcția dușmanului rămas. Trei obuze au lovit cuirasatul și a fost necesară
repararea daunelor. Curînd, a devenit clar că rezervorul de combustibil
perforat nu va permite îndeplinirea sarcinii inițiale, iar Lutyens a decis să
meargă la Saint-Nazaire. Cu toate acestea, pînă atunci, aproape întreaga flotă
britanică fusese lansată în căutarea Bismarck. Ark Royal, un avion torpilor, a
reușit să găsească și să torpileze Bismarck. Din nefericire pentru germani,
torpila a deteriorat cîrma, iar nava nu a putut merge pe curs. A fost imposibil
să se remedieze acest lucru și, în curînd, Bismarck a fost depășit de
cuirasatele britanice Rodney și Regele George V și unul a lovit în turnul de
comandă. În doar 45 de minute de luptă, Bismarck a fost complet incapacitat,
iar britanicii au decis să termine lupta cu torpile. Cu toate acestea, muniția
grea și trei torpile nu au fost suficiente pentru a scufunda nava germană.
Germanii au inundat cuirasatul din proprie inițiativă, după ce au epuizat toate
posibilitățile de rezistență.
La momentul scufundării sale, Bismarck se afla în zona de
acțiune a avioanelor germane, care puteau încerca să alunge navele britanice.
Submarinele ar putea ajuta și cuirasatul, dar comanda i-a trimis în zona de
luptă prea tîrziu. Mai mult, cînd unul dintre ei a ajuns acolo, aceasta a
înrăutățit situația: britanicii, observînd nava, au preferat să abandoneze
marinarii de pe Bismarck și să iasă din zona periculoasă. De atunci,
cuirasatele nu au mai putut îndeplini decît sarcini minore, iar bătăliile
navale fără participarea portavioanelor au devenit pur și simplu de neconceput.
Acest lucru a fost confirmat de războiul care a izbucnit în curînd în Pacific,
unde portavioanele japoneze și americane au jucat un rol major. Epoca
cuirasatelor de după Bismarck ajunsese la final: după sfîrșitul celui de-al
Doilea Război Mondial, toate țările au încetat să le mai construiască.
RRM