Sfîrșitul unei ere: cuirasatul Bismarck
  • 13-07-2021
  • 0 Comentarii
  • 137
  • 0

Al Doilea Război Mondial a atras atenţia istoricilor din cauza impactului produs asupra societăţii. Chiar dacă tinerele generaţii nu mai cunosc desfăşurarea evenimentelor, consecinţele acestora se mai resimt şi astăzi. Armele Germaniei au fascinat cercetătorii din domeniul istoriei militare prin efectele produse asupra armatelor inamice. Intrarea în scenă a televiziunii a dus la apariţia unor adevărate mituri. Constructorii germani de nave au fost întotdeauna renumiți pentru capacitatea lor de a crea nave remarcabile - cuirasatul Bismarck nu a făcut excepție. Era firesc ca impresionanta navă să fie transformată într-o legendă contemporană împreună cu nava geamănă Tirpitz.

După ce Hitler a venit la putere în 1933, renașterea flotei germane a continuat într-un ritm accelerat, în ciuda restricțiilor de la Versailles, în vigoare la acea vreme. Șantierele navale germane, ca și înainte de Primul Război Mondial, au reușit să construiască nave de orice tip, iar inginerii lor erau încă printre cei mai buni din lume. De îndată ce Adolf Hitler a aruncat lațul Versailles, „sumbrul geniu german” a început imediat să producă cele mai bune submarine din lume, nave fără egal.

Prima navă de acest tip a fost depusă la șantierul naval Blohm & Voss din Hamburg în 1936, și lansată pe 14 februarie 1939. Bismarck a fost una dintre cele mai puternice nave ale timpului său, cu un deplasament total de 50.900 de tone, un echipaj de 2.200 de oameni, o viteză maximă de 30 de noduri și o autonomie de croazieră de 17.200 de kilometri.  Bismarck a fost clasificat drept cel mai puternic cuirasat din Europa sau din Oceanul Atlantic la nivelul anului 1941. Părea cea mai modernă navă de luptă. O navă de suprafaţă se caracterizează în special prin puterea tunurilor grele şi prin protecţia prin plăci de oţel. Cuirasatul german dispunea de opt piese de calibrul 380 mm, fiecare putînd să lanseze proiectile cu o masă de 800 kg. SUA dispunea de cuirasatele din clasa Colorado înarmate cu acelaşi număr de piese, dar calibrul armelor principale era de 406 mm. Cum proiectilele păreau prea uşoare, tunurile de pe USS Washington şi USS North Carolina trăgeau cu obuze avînd fiecare masa de 1225 kg. Se vede că nava germană era net inferioară la capitolul artilerie grea. Se poate discuta chiar de o subînarmare în raport cu masa. Cuirasatele americane mai aveau un mic avantaj la o primă vedere: un tun greu în plus. Dictatorul Adolf Hitler a dorit echiparea cu piese de calibrul 406 mm, dar cursul războiului nu i-a permis îndeplinirea visului de mărire. Amplasarea gurilor de foc lăsa mult de dorit. Bismarck era prea clasic, adică putea să tragă cu doar patru piese spre faţă sau spate. Proiectanţii americani au găsit formula ideală cu şase piese grele montate spre centrul vaporului şi cu posibilitatea de a trage spre înainte. Au amplasat şi nouă piese la bord, formulă rămasă valabilă pînă astăzi. S-a încercat montarea unor turele cu cîte patru arme grele, dar soluţia turelelor triple a rămas ideală. S-a discutat mult despre blindajul cuirasatului german, dar şi aici există o mică surpriză. Navele americane din clasa North Carolina aveau un strat de oţel gros de maximum 406 mm faţă de cei 362 mm ai adversarului. Superioritatea germană nu prea se vede. Blindajele au fost îmbunătăţite la modelele următoare. S-ar putea să mai fie unele surprize şi în ceea ce priveşte compoziţia oţelului. Cum depozitele Reich-ului nu conţineau suficiente rezerve de metale speciale, este foarte posibil ca materialul să fi fost fiabil, aşa cum se întîmpla în cazul unor tipuri de tancuri. Dacă n-a fost folosit suficient crom, durata de viaţă a ţevilor era limitată. Istoria n-a permis verificarea rezistenţei materialelor.

Artileria secundară pare să confirme o superioritate germană. Tunurile au ca destinaţie lupta împotriva crucişătoarelor şi a distrugătoarelor. Proiectanţii germani au amplasat guri de foc cu calibrul de 150 mm. Strategii americani au optat pentru cele de calibrul 127 mm, ceea ce pare un dezavantaj aproape fatal într-o ciocnire cu o flotilă uşoară inamică. Nu trebuie să ne grăbim cu interpretările. Tunurile aveau proiectile mai uşoare, dar loviturile erau suficient de puternice pentru neutralizarea navelor uşor blindate. Avantajul rezultă din cadenţă. Cuirasatele americane puteau lansa un adevărat nor de obuze spre ţintele mici şi rapide. Cel mai mare pericol pentru navele blindate provenea însă de la avioane. Atacarea vapoarelor cu bombardiere medii şi grele nu era exclusă şi apărarea antiaeriană trebuia să lanseze o ploaie de lovituri într-un timp extrem de scurt. Tunurile medii americane erau capabile să execute şi foc împotriva avioanelor zburînd la o altitudine de 11.880 m. Proiectilele de 24 – 28 kg puteau să plece din ţeavă într-o cadenţă de 15 – 22 lovituri pe minut. Avalanşa de oţel şi explozibil ar fi fost greu de oprit. Focul era deosebit de intens şi cuirasatele păreau uneori că ard de la un capăt la altul. Chiar dacă tunurile germane lansau proiectile puternice, cadenţa era redusă la doar şase – opt lovituri pe minut. Dimensiunile mai mari ale armelor impuneau o cantitate mai mică de muniţie la bord. Fiecare tun german avea o raţie de 150 de lovituri, dar cel american primea 450. Diferenţa era decisivă într-o ciocnire de amploare.

Artileria antiaeriană a cuirasatului german părea impresionantă, dar a fost adevăratul călcîi al lui Ahile. Au fost instalate piese de calibrele 105, 37 şi 20 mm. Scopul proiectanţilor era să alcătuiască o plasă de foc din care să nu scape nici o ţintă. Modelele diferite de arme puneau o mare problemă în ceea ce priveşte concentrarea tunurilor asupra ţintelor mobile. Se ştie că lovitura fatală a fost dată navei Bismarck de către un biplan total uzat moral. Torpila lansată a avariat grav cîrmele şi apoi mult lăudatul blindaj a devenit complet inutil. Mai mult. Tunarii germani n-au reuşit să distrugă nici un avion britanic. Tunurile de calibrul 37 mm lansau proiectile de 0, 742 kg, ceea ce era fatal pentru orice aparat de zbor, dar cadenţa era de doar 30 lovituri pe minut. Era prea puţin pentru războiul modern şi aici a fost pecetluită soarta uriaşului cuirasat german. Mai interesante erau tunurile de calibrul 20 mm, unde rata focului ajungea la 120 lovituri pe minut şi proiectilele de 0, 134 kg erau suficiente pentru a avaria grav un agresor. Bismarck avea prea puţine arme din acest model.

Doar această scurtă analiză a caracteristicilor tactice ale cuirasatului german demonstrează cît de uşor sînt lansate teorii istoriografice pentru obţinerea de titluri academice. Producţia navelor cuirasate în şantierele germane a fost un prim pas spre înfrîngerea imperiului visat de naţional-socialişti. Cele 50.000 de tone de diferite materiale ar fi fost mult mai utile la realizarea de avioane, blindate sau muniţie. Cetăţile plutitoare nu prea mai erau utile în epoca dominaţiei avionului. Nava a mai fost condamnată şi din cauza abandonării de către conducerea politică de la Berlin a oricărei idei logice din punct de vedere militar. Nici un tanc nu luptă singur. Cuirasatul ar fi trebuit ocrotit de un grup de sprijin măcar din submarine. Teoretic, Bismarck ar fi putut distruge oricare dintre navele existente atunci, dar comanda germană a considerat-o nu ca o navă pentru o bătălie clasică a escadronelor, ci ca un raider. Bismarck trebuia să opereze în ocean și să distrugă convoaiele inamice.

În general, totul arăta grozav pe hîrtie, dar comanda germană a continuat să gîndească în termenii Primului Război Mondial. La acea vreme, raiderii germani s-au arătat foarte eficienți, dar în cei douăzeci de ani care au trecut între războaiele mondiale, cuirasatele au trecut pe plan secund, făcînd loc conducerii portavioanelor: ei au fost cei care au trebuit să decidă rezultatul multor bătălii din cel de-al Doilea Război Mondial.

La 18 mai 1941, cuirasatul, împreună cu crucișătorul greu Prinz Eugen, au pornit în prima și ultima campanie militară. Aceste două nave ar fi trebuit să navigheze pe Atlantic, perturbînd navigația și întrerupînd comunicațiile engleze. Prinz Eugen a primit ordin să se ocupe de transporturi și alte nave, iar Bismarck de protecția convoaielor. Dar ceva nu a mers bine... Mai degrabă, totul a mers prost de la început. Navele germane nu au reușit să se strecoare neobservate în spațiul operațional atlantic. În primul rînd, au fost descoperiți de suedezi neutri, care au transmis rapid informații despre aceștia către britanici, iar pe 23 mai, în strîmtoarea daneză, Bismarck și Prinz Eugen au fost interceptați de crucișătoarele britanice Suffolk și Norfolk. În ele au lovit primele obuze de 380 mm ale cuirasatului german, dar acest plan nu a funcționat pentru a alunga spionii, iar două crucișătoare engleze i-au urmărit pe germani mai mult de o zi, convocînd întreaga flotă engleză la luptă.

Cuirasatul Prince of Wales și crucișătorul de luptă Hood au fost primii care au răspuns la apel, stabilind un contact vizual cu navele germane în dimineața zilei de 24 mai. Adversarii nu s-au jucat de-a șoarecele și pisica și au deschis focul la 5.50 dimineața. Patru minute mai tîrziu, un obuz a lovit Bismarck, deteriorînd rezervoarele de combustibil. Acest început al bătăliei nu a fost de bun augur pentru cuirasatul german, dar britanicii i-au făcut viața mult mai ușoară prin faptul că Hood, în loc să declanșeze focul asupra unui inamic mai puternic, a preluat Prinz Eugen.

O explozie teribilă a rupt puntea în jumătate și nava s-a scufundat, împreună cu cei 1.418 membri ai echipajului. Coșmarul bătăliei din Iutlanda s-a repetat, cînd trei crucișătoare de luptă engleze au fost scufundate în același mod. Cel mai interesant lucru este că Hood a fost construit luînd în considerare această bătălie maritimă specială și toate defectele de pe aceasta au fost eliminate. Ulterior, un număr de experți și-au exprimat opinia că Hood s-a scufundat din cauza unui proiectil german defect, a cărui siguranță nu a funcționat cînd a lovit puntea, ci cu o încetinire, ceea ce a condus la tragedie.

După ce au atacat Hood, germanii au îndreptat focul în direcția dușmanului rămas. Trei obuze au lovit cuirasatul și a fost necesară repararea daunelor. Curînd, a devenit clar că rezervorul de combustibil perforat nu va permite îndeplinirea sarcinii inițiale, iar Lutyens a decis să meargă la Saint-Nazaire. Cu toate acestea, pînă atunci, aproape întreaga flotă britanică fusese lansată în căutarea Bismarck. Ark Royal, un avion torpilor, a reușit să găsească și să torpileze Bismarck. Din nefericire pentru germani, torpila a deteriorat cîrma, iar nava nu a putut merge pe curs. A fost imposibil să se remedieze acest lucru și, în curînd, Bismarck a fost depășit de cuirasatele britanice Rodney și Regele George V și unul a lovit în turnul de comandă. În doar 45 de minute de luptă, Bismarck a fost complet incapacitat, iar britanicii au decis să termine lupta cu torpile. Cu toate acestea, muniția grea și trei torpile nu au fost suficiente pentru a scufunda nava germană. Germanii au inundat cuirasatul din proprie inițiativă, după ce au epuizat toate posibilitățile de rezistență.

La momentul scufundării sale, Bismarck se afla în zona de acțiune a avioanelor germane, care puteau încerca să alunge navele britanice. Submarinele ar putea ajuta și cuirasatul, dar comanda i-a trimis în zona de luptă prea tîrziu. Mai mult, cînd unul dintre ei a ajuns acolo, aceasta a înrăutățit situația: britanicii, observînd nava, au preferat să abandoneze marinarii de pe Bismarck și să iasă din zona periculoasă. De atunci, cuirasatele nu au mai putut îndeplini decît sarcini minore, iar bătăliile navale fără participarea portavioanelor au devenit pur și simplu de neconceput. Acest lucru a fost confirmat de războiul care a izbucnit în curînd în Pacific, unde portavioanele japoneze și americane au jucat un rol major. Epoca cuirasatelor de după Bismarck ajunsese la final: după sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, toate țările au încetat să le mai construiască.


RRM

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite