Ningea de-a dreptul infernal

rafale-n veci neîntrerupte

și lespezi mari cădeau pe deal

ca filele din Biblii rupte

Ningea de parcă ruginea

coroana celtică-n pustie

iar astrolabul dintr-o stea

ne absorbea din veșnicie

Și cred că un întreg pămînt

era sicriul peste care

în chip de acoperămînt

tot viscoleau cireși în floare

Și iar ningea, și mai ningea

în dușmănie și iubire

iar ciclul Lunii lepăda

un sînge alb prin cimitire

Ningea cu porțelanuri reci

cu rochii smulse, de mireasă

întregul secol douăzeci

se întorcea să moară acasă

Ninsoare fără început

apocaliptică putere

ștergînd, precum un înger mut

prăpastiile dintre ere

Ningea cu indulgențe vii

istoria intra-n găoace

mîncat de proprii săi copii

Saturn cerea în lacrimi pace

Era un abandon total –

delirium fără de remediu –

pe cînd în faeton regal

treceam în zbor spre Evul Mediu

Și peste fiece sărut

ningea tiranic înainte

noi doi muream frumos pe scut

iar calul fumega fierbinte

Zăpezile de-acum un veac

au putrezit în lumînare

și nu știu, Doamne, ce să fac

și calul moare de-a-n-picioare

Refugiul meu, eroarea mea

revino cînd o da zăpada

preadulce sărutarea ta

dezgropă zeii din Elada

Întoarce-te într-un oraș

care la rîsul tău renaște

am să mă rog, ca un ocnaș

să ningă pînă-n prag de Paște...

CORNELIU VADIM TUDOR