În fiecare an, pe 23 aprilie, în calendarul creștin ortodox este trecută, cu cruce roșie, o mare sărbătoare bisericească în jurul căreia plutește întotdeauna o aură binefăcătoare, dublată de un sentiment al credinței împuternicite în purtarea dreaptă a Sabiei binelui în lupta cu răul din noi – Sărbătoarea Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință. În șirul sfinților prăznuiți de Biserica Ortodoxă Română – datorită faptelor de vitejie întru credința nestrămutată în Dumnezeu, precum și martiriului îndurat cu dăruire pentru credința sa – s-ar putea spune că Marele Mucenic Sfîntul Gheorghe are un loc privilegiat în calendar, de multe ori luminat de apropierea  sărbătorii apogeului creștinismului – Pătimirea, Răstignirea și Învierea fiului lui Dumnezeu, Isus Christos.
Sărbătorindu-i pe sfinții din calendarul ortodox, pe tot parcursul unui an bisericesc, mai ales că toți au corespondență în numele de botez pe care l-a primit fiecare din noi la naștere, chiar dacă acțiunea este împărțită în două: participarea la slujba de la biserică, apoi, în familie și cu prietenii, la o masă în cinstea celui ce poartă numele sfîntului zilei – ne asumăm o oarecare aplecare spre întîlnirea cu Religia. Totuși, ce și cît știm noi despre viața acestor sfinți, cine au fost ei înainte, de unde vin și, mai ales, care a fost purgatoriul fizic prin care au trecut în suferința lor întru Christos. Desigur, mergînd la slujba din Biserică, în timpul sfintei Liturghii preotul ne pune în temă cu sfîntul zilei și tradiția acestui nume, noi plecînd de acolo mai bogați în cunoștințe și mai curați duhovnicește.
Pentru că nu toți dintre noi pot păși pragul unei Sfinte Biserici duminică de duminică sau la marile praznice creștine, continuînd obiceiul început anul trecut, publicăm din nou paginile intitulate „Cartea de Religie”, invitînd cititorii, de data aceasta, să facă cunoștință cu cel al cărui nume îl poartă aproape un milion de români – Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință.
Persecutați pentru credință
Începuturile Istoriei Bisericii creștine au fost marcate definitiv de jertfa mărturisitorilor întru Christos, precum și de apariția fenomenului cinstirii martirilor, „sfinților” care nu au abjurat de la credința lor. Scrierile vremii aduc mărturia vie a actelor martirice din perioada neagră a persecuțiilor asupra mărturisitorilor lui Christos, sub stăpînirea romană, acest soi de oameni fiind, în viziunea idolatră a conducătorilor din Imperiul Roman, dușmani ai Imperiului și destabilizatori ai ordinii sociale
impuse de Roma.
După studiul Vechiului Testament, care are în vedere ieșirea evreilor din robia egipteană, valul de persecutare a creștinilor s-ar fi desfășurat în 10 etape, începînd cu epoca lui Nero (64-68), cînd pătimesc Sfinții Apostoli Petru și Pavel, trecînd pe la Domițian, Traian, Marc Aureliu, Septimiu Sever, Deciu, Valerian, Maximin Tracul, Aurelian, încheindu-se cu domnia înpăratului Dioclețian (248-305). Poate că „războiul” împotriva creștinismului ar fi continuat dacă împăratul Constantin cel Mare (306-337), n-ar fi recunoscut creștinismul ca religie de stat, prin edictul de toleranță de la Milano (313), și convocarea primului Conciliu Ecumenic de la Niceea (325), astfel încetînd prigoana împotriva adepților creștinismului.
De-a lungul acestor secole, în raport cu dezvoltarea cunoașterii lumii și a forțelor ei de guvernare, oamenii, atenți la viața din jur cu toate aspectele ei, au consemnat multe episoade în care semeni de-ai lor au avut de pătimit din cauza unor idei și credințe în contradicție cu aceste comandamente ale puterii la acea dată. Așa au apărut Actele martirice, scrieri cu o rezonanță istorică milenară, fără de care, astăzi, am fi fost mai săraci în bagajul nostru de credință creștină. Conștiința dezvoltată a acestor cercetători, mulți din tragma monahismului, a dus la un fel de instituționalizare a faptelor eroice, de jertfă supremă, a celor care s-au aureolat cu cununa de „sfînt”. De aici pînă la cinstirea mucenicilor lui Christos, și prin semnificația mormîntului acestora, n-a fost decît un pas, amintirea, ca venerație, s-a clădit pe experiența perpetuă, nu de puține ori în contradicție cu alte sisteme de idei.
Ajungînd la acest moment al expunerii, cititorul se poate întreba, cu legitimă curiozitate: bine, bine, sînt canonizați cei care au pătimit întru Christos, au fost torturați și schingiuiți, pentru a renunța la credința lor, dar ce facem cu cei canonizați („sfinți”), care au trăit în pace, fără vreo asuprire de ordin religios? Iată răspunsul la această întrebare, în viziunea literaturii hagiografice (hagios = sfînt în limba greacă – n.a.), care poate servi drept lecție de religie pentru oricare mirean: „De această dată eroii lui Christos vor îmbrăca un alt veșmînt, cel al ascezei asumate de bunăvoie. Vorbind despre Sfîntul Antonie cel Mare (251-356), considerat ca întemeietor al monahismului, Sfîntul Atanasie spune că el a fost «mucenic în fiecare zi a vieții sale». Și, mai departe, ducîndu-ne cu gîndul la dăruiții alor noștri într-un Christos (Sfînta Cuvioasă Teodora de la Sihla, Sfîntul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Sfîntul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, Sfîntul Cuvios Daniil Sihastrul etc.): „De această dată mucenic nu mai este cel ce a pătimit moartea pentru Christos, ci cel care și-a asumat nevoințele ascetice, dăruindu-și viața întreagă lui Christos, devenind astfel o mărturie a lepădării de sine, a ruperii de lume, pentru a zidi în deșert «o cetate», cetatea lui Christos”.
Vorbind despre Biserica Ortodoxă Română, în contextul procesului de canonizare a unora dintre cei mai buni slujitori ai Bisericii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în Duminica Sfinților Români, amintind de cei peste 150 de sfinți români, ne-a explicat ce înseamnă procesul de canonizare, din care redau o parte semnificativă, pentru a înțelege mai profund „miracolul” acestor oameni ca noi, totuși diferiți: „Majoritatea sfinților pe care îi cunoaștem au fost mai întîi cinstiți de popor care a simțit lucrarea harului Dumnezeiesc, iar Biserica a confirmat această sfințenie pe care Dumnezeu a dăruit-o sfinților și pe care poporul a simțit-o duhovnicește. Deci, Biserica nu dăruiește sfințenie, ci sfințenia vine de la Dumnezeu prin Biserică, dar și prin multe nevoințe ale sfinților”.
De la Capadocia, în lumea largă
În Turcia de astăzi – parte a Imperiului Roman, la începutul Secolului al IV-lea – pe o suprafață de 800 kmp, în Anatolia, se întinde un ținut cu un peisaj unic, format în decurs de milioane de ani datorită acțiunii unite a apei și aerului, Capadocia. Aici găsim fabuloasele locuințe săpate în roca vulcanică, rezultat al erupției vulcanilor Erciyas și Hasan care au acoperit podișul cu un strat gros de cenușă, de lavă și de tuf. Ceea ce a rămas după eroziunea factorilor naturali, conurile de tuf de azi, sînt rămășițe ale piscurilor din trecut, avînd niște „căciuli” uriașe, amintind de casele vrăjitoarelor din basmele copilăriei noastre.
Capadocia are o istorie interesantă, legată direct de subiectul articolului de astăzi. Astfel, cînd, în Secolul al IV-lea, creștinismul a devenit reli­gie de stat la Roma, în Capadocia au înflorit diferite forme de monahism, acest fapt însemnînd întemeierea de mînăstiri. Aici s-a dezvoltat ortodoxismul care a dus la apariția Bisericii ortodoxe în Europa de Est. Apogeul culturii creștine în Capadocia a cunoscut vîrful său în intervalul dintre Secolele IX și XI, perioadă în care s-au înălțat sute de biserici și mînăstiri săpate în rocă, multe existînd pînă în zilele noastre (pe care, acum cîțiva ani, am avut plăcerea să le vizitez).
În acest cadru natural, într-un decor aproape selenar (aici s-au turnat scene din filmul Războiul Stelelor), în anul 275 (probabil) s-a născut dintr-o familie creștină, cel ce avea să fie cunoscut în lumea creștinismului ca Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe. Rămînînd fără tată de la o vîrstă fragedă, s-a mutat împreună cu mama sa în Palestina, părinții fiind originari din acel ținut, beneficiind și de o moștenire. Pornind la identificarea drumului parcurs de acest tînăr ajuns în slujba Imperiului Roman, descoperi unele sincope biografice, lipsa unor documente și îndoiala unor informații în creionarea unui personaj viabil înclină balanța spre o minimă fabulație sau spre tratarea incompletă a subiectului. În acest studiu cercetătorii se bazează pe unele documente cum ar fi o primă mențiune ce datează din anul 323, de pe o inscripție din Siria. Mergînd pe firul informațiilor oferite de surse sigure, date despre viața sa au fost descoperite într-un palimpset („pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text” – conf. DEX) din Secolul al V-lea. În acest fel a ajuns pînă la noi fascinanta poveste de viață și de moarte a acestui martir pe vatra de început a creștinismului, cu pildele și cu minunile pe care le-a săvîrșit.
Lăsînd la o parte unele nepotriviri din istoriografia acestui mare sfînt creștin, să adîncim cunoașterea noastră asupra martiriului și legendei –  două fețe ale aceleiași vieți – ale celui sărbătorit chiar în ziua în care apare revista noastră – 23 aprilie.
După cum știm cu toții, în iconografia bisericească Sfîntul Gheorghe este reprezentat călare pe un cal alb, înfigînd sulița într-un dragon. Împreună cu sintagma alăturată numelui, „purtătorul de biruință”, imaginea din icoană singularizează un sfînt în pleiada de sfinți, fiind legendate explicații pentru imagine și text. Iată-le, în lumina harului Dumnezeiesc, cum s-a împămîntenit această imagine. Sfîntul Gheorghe, cavaler capadocian, ajunge în provincia Libya, într-o cetate cu numele Silene, unde locuitorii trăiau o adevărată dramă umană, ajunsă la limita suportabilității, dar nu puteau întreprinde nimic ce ar fi putut pune capăt suferinței acestora. Ce se întîmplase? În apropierea cetății era un lac, lac în apele căruia sălășluia un dragon, unul din acei monștri fabuloși, cu cap de cîine sau de pisică, cu multe limbi (pe care scoate foc), cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe.
Ei bine, dacă numai în fața descrierii unei asemenea creaturi te sperii, dar să o știi în apropierea casei tale! Oamenii au încercat să scape de el, dar n-au reușit și, înfuriindu-l, dragonul le-a cerut drept hrană cîte două oi pe zi. Neajutorați, locuitorii s-au supus acestui sacrificiu, dar odată turma de oi terminîndu-se, dragonul arunca peste localitate văpăi de foc și otravă, primejduind viața oamenilor. Neavînd încotro, au hotărît să-și jertfească proprii copii, prin tragere la sorți. În plînsete și în blesteme viața cetății era ca într-un cimitir al neamului, și nicio rază de speranță nu părea că s-ar putea ivi.
Iată că, într-o zi, care trebuia să fie ziua cea mai neagră a cetății, pentru că în acea zi venise rîndul sacrificării prințesei Cleodolinda, fiica regelui, s-a petrecut minunea. În acel moment trece prin apropiere Tribunul din Armata Împăratului Dioclețian, nimeni altul decît Sfîntul  Gheorghe călare pe un cal alb. La vederea fetei care aștepta pe malul lacului să fie înghițită de dragon, într-o stare psihică dominată de frică și deznădejde, militarul se oprește și o întreabă de ce este disperată. Deși se afla în ultimele ei clipe de viață, prințesa, după ce și-a plîns soarta în cîteva cuvinte, l-a îndemnat pe cavaler să se îndepărteze cu repeziciune, altfel, cînd va ieși la suprafață dragonul, viața oșteanului va fi în primejdie. Replica Sfîntului Gheorghe nu s-a lăsat așteptată: „Frumoasă fiică, să nu ai nici cea mai mică îndoială, căci te voi ajuta în numele lui Isus Christos”. Parcă simțind că e rost de o porție dublă de hrană, monstrul apare fulgerător din adîncul lacului și se aruncă spre cei doi pregătit să-i înfulece. Dar, surpriză!
Sfîntul Gheorghe îndreaptă calul spre dragon, trage zdravăn din frîie, însemnează monstrul cu o cruce, după care îl străpunge cu sulița, rănindu-l. În timp ce prințesa privea înmărmurită și încă înspăimîntată la scena dramatică din fața ei, cavalerul îi cere cingătoarea, spunîndu-i să lege cu ea dragonul și să-l ducă în cetate, fata executîndu-se, ajungînd cu dragonul în fața oamenilor. Aceștia însă, deși bucuroși că prințesa trăiește, au fugit de frica dragonului, strigînd că nu se vor întoarce pînă cînd  binefăcătorul lor nu-i va tăia capul dragonului. Îndată Sfîntul Gheorghe promite că-i va tăia capul dragonului, dar cu o condiție: dacă toți locuitorii cetății vor crede în Dumnezeu și în Isus Christos, și dacă se vor boteza întru Domnul. Aceștia făgăduind îndeplinirea cerinței, Sfîntul Gheorghe taie capul dragonului, după care oamenii îl scot afară din cetate și-l aruncă pe cîmp. Apoi, toată suflarea de 15.000 de bărbați, femei și copii, în frunte cu familia regală s-au botezat, regele ridicînd o biserică închinată Fecioarei Maria și Sfîntului Gheorghe.
La plecare, regele a vrut să-i ofere bani, dar Sfîntul Gheorghe a refuzat recompensa, spunîndu-i regelui să-i dea la săraci, cerîndu-i, cu acest prilej, să îndeplinească patru cerințe: să aibă grijă de biserică, să îi cinstească pe preoți, să participe la slujbele religioase și să aibă grijă de cei săraci.
Gheorghe împotriva Împăratului
Așa cum Dumnezeu orînduise lucrurile totul părea că funcționează normal, fiul creștinilor din Anatolia, înzestrat cu calități de adevărat luptător și stăpînind pe deplin arta războiului, este remarcat  de decidenți ai Imperiului Roman, staționați în Palestina, astfel că Sfîntul Gheorghe primește funcții și onoruri militare. Totul se întîmpla pe cînd Imperator era Dioclețian (Caius Aurelius Valerius Diocletianus), care a domnit între anii 284-305, și a elaborat mai multe reforme care au pus bazele sistemului politico-administrativ al dominatului. A abdicat în 305 și s-a retras în Dalmația, la Spalatum (azi Split, în Croația), unde a murit în anul 316.
Despre treapta pe care ar fi ajuns Sfîntul Gheorghe în armata romană există mai multe versiuni, care, însă, nu au prea mare relevanță întrucît toate informațiile ajunse pînă la noi îl fixează pe post de comandant. Iată, de pildă, în Dicționar al sfinților ortodocși, autor Emil Preda, la pagina 108, este astfel prezentat: „În timpul împăratului Dioclațian (248-305), s-a înrolat în armata romană, și s-a făcut în scurtă vreme renumit pentru forța, priceperea și vitejia lui în luptă, încît a fost ridicat la rang de ofițer în garda imperială. În fila din calendarul ortodox al anului 2024, în ziua de marți, 23 aprilie, scrie, printre altele: „Pentru faptul că era foarte priceput în organizarea armatei, cîștigînd multe victorii în condiții dificile de luptă, ajunge, pînă la urmă, comandant de oaste”. Am făcut această paralelă care, pînă la urmă ne spune cam același lucru, pentru a scoate și mai mult în evidență discrepanța dintre funcția de rang înalt în armata lui Dioclețian, a Sfîntului Gheorghe, și hotărîrea aceluiași împărat de a-l suprima pe comandantul lui de oști, și nu oricum, ci printr-un sistem criminal de tortură, greu de imaginat în zilele noastre.
Ce s-a întîmplat?
Deoarece creștinismul în zonă prindea avînt, oamenii nemaivrînd să se închine la idoli (venerați cu mare pompă în Imperiu Roman, pînă la venirea la putere a lui Alexandru cel Mare), în anul 303, Dioclețian a emis un edict de persecuție a creștinilor, care a declanșat un imens val de arestări, torturi, crime, tot acest asalt fiind pus sub lozinca imperială „nomen christianorum deleto” (numele creștinilor să fie șters). Au fost dărîmate biserici, au fost arse cărțile sfinte, au fost interzise adunările, iar cei care nu se supuneau erau uciși pe loc, fără judecată.
Fiind în preajma Împăratului, dar trăind în mij­locul oamenilor, și văzînd prigoana împotriva crești­nismului, cu folosirea unui set de cruzimi greu de privit, comandantul de armată romană, capadocianul Gheorghe s-a prezentat în fața Împăratului Dioclețian, mărturisindu-i credința în Christos. La multe se aștepta Dioclețian, dar la acest afront direct, din partea unuia dintre stîlpii armatei sale, care i-a adus victorii pe cîmpul de luptă, nu s-ar fi gîndit niciodată. Hotărît să nu ierte nimic din ce privește orientarea oamenilor spre creștinism, dar, mai ales, mărturisirea pe față a acestei credințe, Dioclețian l-a trimis la închisoare pe Gheorghe.
De aici încolo realitatea se împletește cu legenda, martiriul Sfîntului Gheorghe trasînd linii de o duritate maximă între conceptul de a fi om, în carne și oase (asemenea tuturor), sau de a rezista, cu un stoicism absolut incredibil, la cele mai ingenioase metode de tortură umană: a fost tras pe roată, a fost îngropat în var cu o piatră peste piept, a fost lovit cu  sulițe, i s-a dat încălțăminte cu cuie, i s-a dat de băut otravă, și alte și alte chinuri inumane pe care nici că mai vreau să le mai scriu aici. Mai departe, dînd frîu liber încrederii în Pronie, să ne lăsăm captivați de puterea dialogului care ne întregește povestea și legenda.
Aflat în fața Împăratului, hotărît să nu cedeze, Gheorghe a strigat, zicînd: „O cîrmuitorilor, opriți nebunia voastră, și nu proclamați a fi dumnezei cele care nu sînt dumnezei; fie ca zeii care nu au făcut cerul și pămîntul să piară! Cît despre mine, voi slăvi doar pe unul Dumnezeu, pe Tatăl Domnului nostru Isus Christos și pe Duhul Sfînt”. În toiul nopții, după o zi de supliciu, în care condamnatul rămăsese inconștient, a fost abandonat pînă a doua zi în închisoare, avînd un buștean gros și greu trîntit peste trupul său chinuit de dureri și plin de sînge. În acest loc s-a petrecut miracolul, Domnul i s-a arătat și i-a vorbit astfel: „Îmbărbătează-te și te înveselește, iubite Gheorghe, căci Eu te voi întări să rabzi toate aceste chinuri la care te-au supus. Și Mă jur pe Mine și pe sfinții îngeri, că din cei născuți din femeie nici unul nu este mai mare decît Ioan Botezătorul, și că după tine nu se va mai ridica nimeni asemenea ție, căci iată, te-am făcut domn peste acești 70 de cîrmuitori și orice spui li se va întîmpla lor. Vei muri de trei ori și Eu iarăși te voi învia, dar după a patra oară Eu însumi voi veni pe un nor și te voi duce în limanul cel neprimejduit, pe care l-am pregătit pentru a ta ședere sfîntă; fii tare și fără frică, pentru că Eu sînt cu tine!”.
După ce, pe 23 aprilie 303, a fost, în final, decapitat, cei de față au rămas uimiți cînd i-au privit trupul care, deși zdrobit de călăi, acesta a rămas nevătămat. Miracolul și mai mare s-a petrecut după moartea sa, cînd a înviat, asemenea lui Isus. Minunea învierii Sfîntului Gheorghe a convins-o pe soția lui Dioclețian, împărăteasa Alexandra, să treacă la creștinism! Ce păcat că istoricii nu au consemnat și reacția lui Dioclețian!
Moștenirea Sfîntului Gheorghe
Pe plan mondial Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe i-au fost închinate biserici și mînăstiri, multe țări și localități l-au adoptat ca patron și ocrotitor, printre acestea numărîndu-se: Anglia, Etiopia, Georgia, Grecia, Portugalia, Rusia, Serbia, Barcelona, Genova, Moscova, iar din România: Băilești, Botoșani, Sfîntu Gheorghe, Timișoara și altele.
În conștiința populară românească, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe este prezent mai mult ca alți sfinți, viața și jertfa acestuia fiind în centrul admirației nu numai a celor aproape un milion de români care îi poartă cu mîndrie numele. În acest cadru special să amintim de Biserica de la kilometrul zero, din București, lăcaș de cult ce-i poartă numele (Sfîntul Gheorghe Nou), biserică încununată, în primul rînd, de martiriul ctitorului, Sfîntul domnitor Constantin Brâncoveanu, omorît la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul Ianache Văcărescu, în august 1714, pentru că n-a vrut să se lepede de credința ortodoxă, și apoi de  martiriul  Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe.
În afară de cunoscuta biserică din București multe biserici din țară au hramul Sfîntul Gheorghe. De asemenea, să nu uităm că numele unuia dintre cele trei brațe ale Dunării prin care fluviul se varsă în Marea Neagră, este Sfîntul Gheorghe. Plecînd de la o remarcabilă însușire atribuită Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, aceea de Purtătorul de biruință, Sfîntul Gheorghe a fost adoptat ca ocrotitorul Forțelor Terestre Române. Dar și aici povestea are rădăcini adînci în Istorie. Iată-le. Sfîntul Gheorghe a fost ocrotirorul Armatei lui Ștefan cel Mare. De aceea, pe steagurile de luptă ale lui Ștefan se afla cusută (pictată) icoana Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință. Rugăciunea de luptă a Domnitorului era scrisă pe steag și îl avea în centru pe Sfîntul Gheorghe: „O, luptătorule și biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi și în nenorociri grabnic ajutător și cald sprijinitor, iar celor întristați, bucurie nespusă, primește de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Țării Moldovei. Păzește-l pe el neatins în lumea aceasta și în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine ca să Te preamărim în veci. Amin”. Și aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43-lea an al Domniei Sale.
Aceasta a fost Cartea de Religie de astăzi.
23 aprilie – ziua în care natura merge braț la braț cu Primăvara, eliberînd seva vieții din pămîntul încălzit de Soare, dar este și Ziua unui mare și autentic martir al Creștinismului Ortodox – Sfîntul care se luptă de peste 1.700 de ani cu balaurul – simbolul răului din lumea largă, dar și din inima unora dintre semenii noștri, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe. Indiferent de credință și de puterea ei, nu stingeți niciodată flacăra candelei ortodoxiei aprinsă de Marele nostru Mucenic, Sfîntul Gheorghe!
De ziua acestui nume intrat în legendă, pe drumul căruia ne-am avîntat acum, în încercarea liberă de a visa și noi miracole, revista „România Mare” urează tuturor românilor – din Țară și de peste hotare – cei din milionul ce poartă numele sfînt Gheorghe, și derivatele acestuia, LA MULȚI ANI LUMINOȘI, CU PACE ȘI CU BUNĂ ÎNȚELEGERE ÎNTRE TOATE NAȚIILE PĂMÎNTULUI!
GEO CIOLCAN