
- 22-01-2021
- 2 Comentarii
- 498
- 1
De data aceasta, inspirat sau sfătuit de bine, Andrei
Oișteanu și-a desfăcut larg aripile asupra literaturii române de ieri și de
azi, alegînd să cerceteze un teritoriu puțin umblat pe la noi, anume rolul
jucat de substanțele narcotice și halucinogene în cultura română – alcoolul,
tutunul și cafeaua, dintre cele cu folosire zilnică, micile noastre droguri
vitale; mătrăguna (mandragora sau belladona), boabele de mac și cînepă,
ciumăfaia, odoleanul, omagul, avrămeasa sau cucuta; sau de-a dreptul opiul,
eterul, morfina, marijuana și cocaina. Toate obținute pe căi ocolite.
După cum se învăța, pînă de curînd, la
școală, artiștii adevărați, pe lîngă harul lor, aveau nevoie de multă muncă,
nebunie și măcar un dram de noroc. Dar, după ce am citit cartea lui Andrei
Oișteanu, am mai aflat ceva. Anume că mulți autori de cultură, savanți și
artiști de la noi și străini, pe lîngă ingredientele știute, foloseau și
narcotice. Experimental sau hedonistic. Savanții, ca să fie bîntuiți de
premoniții și să viseze mult-dorita invenție (precum Mendeleev cu Tabelul său
celebru). Și artiștii, surzi (ca Beethoven cînd cu Simfonia a IX-a), orbi sau
amenințați cu pistolul (ca Dimitri Șostakovici, la ,,Simfonia Leningradului”,
sau poate Aram Haciaturian, la ,,Dansul săbiilor” din baletul ,,Gayané”, sau
poate chiar amîndoi. Le pusese Stalin pistolul la cap: dacă pînă mîine
dimineață nu-mi compui ceva care să glorifice Armata Roșie...).
Și Andrei Oișteanu își începe istoria literaturii române cu Dimitrie
Cantemir (1673-1723), care a stat vreo 20 de ani la Sambul ca ostatic,
student și ambasador. Cum se știe, turcii nu beau alcool. Cu excepția
sultanului Murad, mare consumator de vin. În schimb, fumau ca la balamuc din
narghilele și ciubuce, și consumau opiu, ,,sucul de mac”, ceva obișnuit în
epocă, așa că nici luminatul domn nu s-a dat în lături... După războiul
româno-ruso-turc din 1711, Cantemir și-a găsit exil în Rusia, unde țarul Petru
I i-a dăruit o moșie la Harkov. Și după obiceiul locului, dimineața și seara,
bea cafea și trăgea dintr-o narghilea. De ceai se atingea doar cînd era bolnav.
Participa la multe petreceri, căci era o fire veselă și știa să vorbească.
Natural că se desfăta și cu Afyon (suc de mac), ca toate fețele alese. Nu
lipseau nici chefurile cu vodcă și șampanie, garnisite cu violențe și
vulgarități. După care ,,cădea la pat cîte 15 zile”, după cum susține fiul său,
Antioh, într-o scrisoare. Se pare că de la alcool i s-a tras moartea, căci, pe
lîngă supărările provocate de Petru I, țîcnit de-a binelea, mai suferea și de
diabet și i se amputase un picior.
Patima fumatului cu narghileaua o avea și Costache Negruzzi
(1808-1868). Într-o scrisoare, fiul său, Iacob Negruzzi, își prezintă tatăl
astfel: ,,Cînd ochii ți se desprindeau cu atîta fum, zăreai în fund, șezînd
turcește pe o sofa, un om bine închegat, stînd de vorbă cu Kogălniceanu.
Alături, feciorul ciubuciu aștepta în picioare. Cînd boierul bătea din palme,
feciorul umplea un nou ciubuc, îl punea în gură trăgînd cîteva fumuri de
încercare, apoi îl trecea stăpînului. Obiceiuri de boier bătrîn...”. Era la
Iași, pe la 1861.
Nu se cade să-l uităm tocmai pe poetul bucovinean Daniil
Scavinski (1805-1837). ,,Daniil cel trist și mic”, după cum l-a încondeiat
Eminescu, era un poet depresiv și ipohondru. Lucrase într-o spițerie din Odessa
și nu i-a fost greu să-și procure opiu și mercur. S-a sinucis chiar sub ochii
lui Negruzzi: ,,Apoi Scavinski luă o lingură, o împlu dintr-o stecluță și o
înghiți. În stecluță era opiu. Se lăsă pe o perină și adormi...”. Probabil și
luetic, fiindcă lua și laudanum (opiu + alcool). Lua și mercur, ca să-i crească
mustețile, dar efectul a fost catastrofal.
Alexandru Odobescu (1834-1895) s-a sinucis cu morfină - (,,moarte fină”), care
era folosită și ca medicament, și ca stupefiant. Într-o scrisoare către soția
sa, Alexandra Prejbeanu, fiica lui Pavel Kiseleff, el mărturisea: ,,Nu de
durere vreau să te aud gemînd și să te simt contorsionată în prima zi a venirii
tale aici. Eu nu sînt morfina, ci altceva mai bun, care va servi la injecții
și, pentru a le face, există, gata pregătit, un ac frumos și gros, care te va penetra,
nu mai puțin ca morfina. El te așteaptă cu o vie nerăbdare”. Cauza sinuciderii
lui Odobescu, își încheie Oișteanu caracterizarea, a fost probabl o combinație
nefericită de încurcături financiare și refuzul amantei sale, Hortensia
Racoviță, de a se căsători cu el. Dar și soția lua morfină. În ultimii ei ani
de viață, susține Călinescu, fiica lor, Ioana, îi injecta morfină de 4 ori pe
zi. ,,Adevărul despre Odobescu nu îl aflăm în operă, ci în corespondență” (Em.
Cioran).
Alexandru Macedonski (1854-1920) deschide capitolul ,,Decadenți și simboliști”,
între altele, și fiindcă a scris poezii erotice cu femei, homosexualitate,
narcotice. A rămas notat pe o hîrtie de-a mea violul pe care i l-a tras poetei
Maica Smara, în redacția Revistei ,,Literatorul”, cu complicitatea involuntară
a lui Cincinat Pavelescu. Macedonski a inaugurat la noi literatura
stupefiantelor, procedeu de factură romantică, influențat de Théophile Gautier
și de Charles Baudelaire. Cu ce narcotice se delecta Macedonski? Hașiș, opiu,
tutun? Nici Oișteanu nu ne spune. Știm doar că adora crinii albi, precum Regina
Maria - ,,Să mă-mbăt de dulci lumini,/ De mirosul de pe crini...”. Și
trandafirii - ,,Orgia de roze”. Pe lîngă atîtea păcate, Macedonski mai avea
unu: era un mare dandy cosmopolit. Iată cum îl descrie Isaac Peltz pe vremea
cînd era redactor la ,,Literatorul” (1918). Poetul își bea cafeaua și ceaiul la
Cafeneaua ,,High-Life” de pe Calea Victoriei cu tot dichisul. ,,Maestrul avea
masa lui, chelnerul lui. Ocupa o lojă încăpătoare: niciodată nu putea să știe
cine mai vine și cîți. Se interesa de chelner (nu cumva să nimerească într-o zi
cînd omul era liber) și cînd acesta sosea zîmbind, poetul îi făcea doar un gest
din cap, ca să fie înțeles. I se aducea un ceai la serviciu, o imensă tavă
«specială» cu tot felul de cești și ceșcuțe, maestrul avînd o manieră personală
de a-și alcătui ceaiul. După ce servea de cîteva ori, își aprindea țigara,
privea prin cafenea și observa: «S-au împuținat clienții. A început să se
strice și localul ăsta! Ce vrei, l-au năpădit ageamiii». Și apoi melancolic:
«Ce era aici, dragă, înainte de război. Dacă oglinzile astea ar vorbi! Numai
oameni de soi!»”.
Lista fumătorilor e
foarte lungă. Arheologul Cezar Bolliac, bazîndu-se pe o informație
preluată de la Strabon, susține că geto-dacii fumau, dar nu tutun, deoarece
Cristofor Columb încă nu plecase spre Indii, ci boabe de mac și cînepă pe care
le puneau în pipele de lut, aprinse, și fumul le dădea o stare de euforie. Odobescu
îl contrazice: într-adevăr, geto-dacii inhalau fum, dar nu foloseau lulele.
Hașdeu fuma mult, își făcea singur țigările și apela la portțigaret. Și Eminescu
abuza de tutun și cafea. Ipohondrul Ibrăileanu trecea flacăra
chibritului peste capătul țigării, să distrugă eventualii microbi. Brâncuși
fuma peste 100 de Naționale pe zi. Mircea Eliade fuma pipă, pentru el,
un exercițiu de concentrare. Rebreanu a murit la numai 59 de ani din
pricina cafelelor și a țigărilor: cancer hepatic și pulmonar. Sau Mateiu:
așa s-ar explica decesul său la numai 51 de ani, dintr-o congestie cerebrală,
cauzată de alcool, cafele și tutun. Simțea o presiune a sîngelui în cap și
culegea din Grădina Botanică plante cu efecte somnifere, analgezice și
sedative: verbină, mentă, coada-șoricelului, virnanț, odolean. (Nu se gîndea,
precum Pliniu cel Bătrîn, să folosească verbina în diplomație, unde a și lucrat
o vreme, întrucît îmbună dușmanii, leagă prieteniile și, dacă ne ungem cu ea,
obținem de la viață tot ce vrem. Mateiu, realmente, se simțea bolnav.)
Tot de la intoxicația cu alcool, cafea și tutun, Nenea Iancu
ajunsese să ,,vadă enorm și să simtă monstruos”. A murit în 1912 și la autopsie
inima lui arăta îngrozitor de sclerozată. E de mirare că trăise și 60 de ani.
Mai adăstînd o clipă la scriitorii interbelici, să amintim că și alții
recurgeau la droguri, convinși fiind că le stimulează orgasmul (,,La petite
mort”) – domnii – sau că au de-a face cu un excelent afrodisiac (opiul) –
doamnele. Totodată morfina, eterul, cocaina, hașișul erau considerate ca
stimulante ale imaginației, poarta de acces spre inefabil, putința de a
pătrunde în lumea metaforelor încă neexprimate, ,,erotico-narcoticele”,
,,visele de opiu”, iluzia de a fi atins perfecțiunea în artă, ,,beția de
ficțiune”. Sorana Gurian, Henriette Yvonne Stahl, Ion Vinea, Geo Bogza,
Mircea Eliade, Emil Cioran, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, B. Fondane, Max
Blecher, Tistan Tzara și toată generația avangardiștilor.
Printre ei, un loc important l-a ocupat poetul Ion Barbu,
un împătimit de sex și de narcotice. Lua eter zilnic și cocaină săptămînal.
Primindu-l la Cenaclul ,,Sburătorul”, Eugen Lovinescu declara: ,,Ori ese
poseur, ori ese realmente țîcnit”. Împreună cu Nina Cassian, forma o pereche de
erotomani și narcomani. Doi amanți dezaxați. Iar cunoscuta poezie ,,Riga
Crypto și lapona Enigel”, considerată arta poetică a lui Barbu, conține,
puternic metaforizată, o părticică din biografia lui, mai precis epoca
nefericită cînd se droga și o iubea, fără speranțe, pe daneza Helga. Dacă
admitem că scandinava Helga este lapona Enigel, trebuie să admitem și că
regele-Crypto, ciuperca criptogramă necoaptă, este Ion Barbu, pleșuv de tînăr,
,,craiul, perpetuu flăcău”, priapicul într-o eternă agitație sexuală. De
reținut opoziția ,,șamanița” Enigel din nordul Europei și craiul Crypto din sudul
însorit (Giurgiul natal). Dar, se naște o întrebare firească: de ce și-a ales
poetul ca alter-ego o ciupercă, o criptogramă care nu face flori? ,,Aici e o
întîmplare cunoscută”, a afirmat Tudor Vianu, fără să dea vreo explicație. De
fapt, nici nu era nevoie. Fiindcă Riga Crypto este o ciupercă roșie cu pete
albe (tipică pentru reprezentările infantile), adică o ciupercă halucinogenă,
,,Amantia muscaria” (Muscarița sau Pălăria-șarpelui sau Buretele pistruiat),
care, mîncată în cantități mici, dă stări halucinogene, tulburări ale minții.
În cantități mari, este letală. Agrippina și-a ucis soțul, împăratul Claudius,
cu această ciupercă, să-l aducă la tron pe fiul ei, Nero. Enigel este o
șamaniță, vrăjitoarea din Nordul îndepărtat și rece, păstorița de reni și în
alternanță lexicolă pastor. Regele Ciupercă este nebun, cum era Ion Barbu în
1923, cînd a venit în România de la Göttingen, fără mult-doritul doctorat, și
s-a internat la Mărcuța, pentru dezintoxicare. În acest punct, el s-ar poutea
întîlni cu Eminescu, întors și el din Germania fără doctorat, însă cauza care
i-a întors din drum pe cei doi mari poeți nu este identică.
In cartea sa, Andrei Oișteanu nu face apologia drogurilor. În
afară că, pentru unii artiști, scriitori, actori și cîntăreți, pictori și
sculptori, sînt o sursă de inspirație și un mijloc de a ajunge la esența artei
lor, droguri de orice fel duc iremediabil spre nebunie și moarte.
PAUL SUDITU
3.0 C