Secrete ale scriitorilor, ascunse publicului larg
  • 22-01-2021
  • 2 Comentarii
  • 498
  • 1

Prin ultima sa carte, ,,Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură”, apărută la ,,Polirom” în anul 2019, scriitorul Andrei Oișteanu (n. 1948) se impune nu numai ca un cunoscător al antropologiei culturale românești – istorie, religie, sociologie, obiceiuri și tradiții – dar și ca un istoric literar plin de fantezie. Posibil ca el să fi înțeles că nu poate să meargă în direcția statornicită de G. Călinescu în 1941, odată cu lansarea monumentalei sale lucrări ,,Istoria literaturii române de la origini și pînă în prezent”. Dacă s-a uitat, marele critic hotăra să se elibereze de toate constrîngerile stilistice și de poncifele utilizate, pînă atunci, în critica și istoria literară. Și ce a adus la schimb? O manieră apropiată de jovialitatea rabelaisiană, înțepăturile mergînd pînă la satira abia mascată la adresa unor maeștri, minuția descrierilor balzaciene și fabulosul de tip folcloric. Odată cu el, eseurile, studiile critice, biografiile și celelalte scrieri de aceeași factură au început să fie citite cu pasiunea și destinderea aplicate scrierilor beletristice. Andrei Oișteanu a înțeles că nu poate merge pe acest drum pe care au apucat-o, la vremea lor, criticii Al. Piru, L. Ulici, D. Micu, I. Rotaru, N. Manolescu sau, mai recent, M. Popa, poate nu întîmplător și profesori universitari, procălinescieni mai mult sau mai puțin declarați. Pentru că i-ar fi trebuit un bagaj epic voluminos, erudiție, putere de transfigurare, intruziuni psihologice de adîncime și, nu în ultimul rînd, o ureche lingvistică foarte fină și cu aplecare spre cele poetice. Și el nu le avea, așa cum a demonstrat, poate involuntar, în singurul său roman - ,,Cutia cu bătrîni” (1995), reeditat în 2005 și 2012, cu multe modificări, adaosuri și amputări, dar tot degeaba, așa cum procedase Zaharia Stancu anterior cu romanul său, ,,Desculț”, pe care l-a stricat detot.

De data aceasta, inspirat sau sfătuit de bine, Andrei Oișteanu și-a desfăcut larg aripile asupra literaturii române de ieri și de azi, alegînd să cerceteze un teritoriu puțin umblat pe la noi, anume rolul jucat de substanțele narcotice și halucinogene în cultura română – alcoolul, tutunul și cafeaua, dintre cele cu folosire zilnică, micile noastre droguri vitale; mătrăguna (mandragora sau belladona), boabele de mac și cînepă, ciumăfaia, odoleanul, omagul, avrămeasa sau cucuta; sau de-a dreptul opiul, eterul, morfina, marijuana și cocaina. Toate obținute pe căi ocolite.

După cum se învăța, pînă de curînd, la școală, artiștii adevărați, pe lîngă harul lor, aveau nevoie de multă muncă, nebunie și măcar un dram de noroc. Dar, după ce am citit cartea lui Andrei Oișteanu, am mai aflat ceva. Anume că mulți autori de cultură, savanți și artiști de la noi și străini, pe lîngă ingredientele știute, foloseau și narcotice. Experimental sau hedonistic. Savanții, ca să fie bîntuiți de premoniții și să viseze mult-dorita invenție (precum Mendeleev cu Tabelul său celebru). Și artiștii, surzi (ca Beethoven cînd cu Simfonia a IX-a), orbi sau amenințați cu pistolul (ca Dimitri Șostakovici, la ,,Simfonia Leningradului”, sau poate Aram Haciaturian, la ,,Dansul săbiilor” din baletul ,,Gayané”, sau poate chiar amîndoi. Le pusese Stalin pistolul la cap: dacă pînă mîine dimineață nu-mi compui ceva care să glorifice Armata Roșie...).

Și Andrei Oișteanu își începe istoria literaturii române cu Dimitrie Cantemir (1673-1723), care a stat vreo 20 de ani la Sambul ca ostatic, student și ambasador. Cum se știe, turcii nu beau alcool. Cu excepția sultanului Murad, mare consumator de vin. În schimb, fumau ca la balamuc din narghilele și ciubuce, și consumau opiu, ,,sucul de mac”, ceva obișnuit în epocă, așa că nici luminatul domn nu s-a dat în lături... După războiul româno-ruso-turc din 1711, Cantemir și-a găsit exil în Rusia, unde țarul Petru I i-a dăruit o moșie la Harkov. Și după obiceiul locului, dimineața și seara, bea cafea și trăgea dintr-o narghilea. De ceai se atingea doar cînd era bolnav. Participa la multe petreceri, căci era o fire veselă și știa să vorbească. Natural că se desfăta și cu Afyon (suc de mac), ca toate fețele alese. Nu lipseau nici chefurile cu vodcă și șampanie, garnisite cu violențe și vulgarități. După care ,,cădea la pat cîte 15 zile”, după cum susține fiul său, Antioh, într-o scrisoare. Se pare că de la alcool i s-a tras moartea, căci, pe lîngă supărările provocate de Petru I, țîcnit de-a binelea, mai suferea și de diabet și i se amputase un picior.

Patima fumatului cu narghileaua o avea și Costache Negruzzi (1808-1868). Într-o scri­soare, fiul său, Iacob Negruzzi, își prezintă tatăl astfel: ,,Cînd ochii ți se desprindeau cu atîta fum, zăreai în fund, șezînd turcește pe o sofa, un om bine închegat, stînd de vorbă cu Kogălniceanu. Alături, feciorul ciubuciu aștepta în picioare. Cînd boierul bătea din palme, feciorul umplea un nou ciubuc, îl punea în gură trăgînd cîteva fumuri de încercare, apoi îl trecea stăpînului. Obiceiuri de boier bătrîn...”. Era la Iași, pe la 1861.

Nu se cade să-l uităm tocmai pe poetul bucovinean Daniil Scavinski (1805-1837). ,,Daniil cel trist și mic”, după cum l-a încondeiat Eminescu, era un poet depresiv și ipohondru. Lucrase într-o spițerie din Odessa și nu i-a fost greu să-și procure opiu și mercur. S-a sinucis chiar sub ochii lui Negruzzi: ,,Apoi Scavinski luă o lingură, o împlu dintr-o stecluță și o înghiți. În stecluță era opiu. Se lăsă pe o perină și adormi...”. Probabil și luetic, fiindcă lua și laudanum (opiu + alcool). Lua și mercur, ca să-i crească mustețile, dar efectul a fost catastrofal.

Alexandru Odobescu (1834-1895) s-a sinucis cu morfină - (,,moarte fină”), care era folosită și ca medicament, și ca stupefiant. Într-o scrisoare către soția sa, Alexandra Prejbeanu, fiica lui Pavel Kiseleff, el mărturisea: ,,Nu de durere vreau să te aud gemînd și să te simt contorsionată în prima zi a venirii tale aici. Eu nu sînt morfina, ci altceva mai bun, care va servi la injecții și, pentru a le face, există, gata pregătit, un ac frumos și gros, care te va penetra, nu mai puțin ca morfina. El te așteaptă cu o vie nerăbdare”. Cauza sinuciderii lui Odobescu, își încheie Oișteanu caracterizarea, a fost probabl o combinație nefericită de încurcături financiare și refuzul amantei sale, Hortensia Racoviță, de a se căsători cu el. Dar și soția lua morfină. În ultimii ei ani de viață, susține Călinescu, fiica lor, Ioana, îi injecta morfină de 4 ori pe zi. ,,Adevărul despre Odobescu nu îl aflăm în operă, ci în corespondență” (Em. Cioran).

Alexandru Macedonski (1854-1920) deschide capitolul ,,Decadenți și simboliști”, între altele, și fiindcă a scris poezii erotice cu femei, homosexualitate, narcotice. A rămas notat pe o hîrtie de-a mea violul pe care i l-a tras poetei Maica Smara, în redacția Revistei ,,Literatorul”, cu complicitatea involuntară a lui Cincinat Pavelescu. Macedonski a inaugurat la noi literatura stupefiantelor, procedeu de factură romantică, influențat de Théophile Gautier și de Charles Baudelaire. Cu ce narcotice se delecta Macedonski? Hașiș, opiu, tutun? Nici Oișteanu nu ne spune. Știm doar că adora crinii albi, precum Regina Maria - ,,Să mă-mbăt de dulci lumini,/ De mirosul de pe crini...”. Și trandafirii - ,,Orgia de roze”. Pe lîngă atîtea păcate, Macedonski mai avea unu: era un mare dandy cosmopolit. Iată cum îl descrie Isaac Peltz pe vremea cînd era redactor la ,,Literatorul” (1918). Poetul își bea cafeaua și ceaiul la Cafeneaua ,,High-Life” de pe Calea Victoriei cu tot dichisul. ,,Maestrul avea masa lui, chelnerul lui. Ocupa o lojă încăpătoare: niciodată nu putea să știe cine mai vine și cîți. Se interesa de chelner (nu cumva să nimerească într-o zi cînd omul era liber) și cînd acesta sosea zîmbind, poetul îi făcea doar un gest din cap, ca să fie înțeles. I se aducea un ceai la serviciu, o imensă tavă «specială» cu tot felul de cești și ceșcuțe, maestrul avînd o manieră personală de a-și alcătui ceaiul. După ce servea de cîteva ori, își aprindea țigara, privea prin cafenea și observa: «S-au împuținat clienții. A început să se strice și localul ăsta! Ce vrei, l-au năpădit ageamiii». Și apoi melancolic: «Ce era aici, dragă, înainte de război. Dacă oglinzile astea ar vorbi! Numai oameni de soi!»”.

Lista fumătorilor e foarte lungă. Arheologul Cezar Bolliac, bazîndu-se pe o informație preluată de la Strabon, susține că geto-dacii fumau, dar nu tutun, deoarece Cristofor Columb încă nu plecase spre Indii, ci boabe de mac și cînepă pe care le puneau în pipele de lut, aprinse, și fumul le dădea o stare de euforie. Odobescu îl contrazice: într-adevăr, geto-dacii inhalau fum, dar nu foloseau lulele. Hașdeu fuma mult, își făcea singur țigările și apela la portțigaret. Și Eminescu abuza de tutun și cafea. Ipohondrul Ibrăileanu trecea flacăra chibritului peste capătul țigării, să distrugă eventualii microbi. Brâncuși fuma peste 100 de Naționale pe zi. Mircea Eliade fuma pipă, pentru el, un exercițiu de concentrare. Rebreanu a murit la numai 59 de ani din pricina cafelelor și a țigărilor: cancer hepatic și pulmonar. Sau Mateiu: așa s-ar explica decesul său la numai 51 de ani, dintr-o congestie cerebrală, cauzată de alcool, cafele și tutun. Simțea o presiune a sîngelui în cap și culegea din Grădina Botanică plante cu efecte somnifere, analgezice și sedative: verbină, mentă, coada-șoricelului, virnanț, odolean. (Nu se gîndea, precum Pliniu cel Bătrîn, să folosească verbina în diplomație, unde a și lucrat o vreme, întrucît îmbună dușmanii, leagă prieteniile și, dacă ne ungem cu ea, obținem de la viață tot ce vrem. Mateiu, realmente, se simțea bolnav.)

Tot de la intoxicația cu alcool, cafea și tutun, Nenea Iancu ajunsese să ,,vadă enorm și să simtă monstruos”. A murit în 1912 și la autopsie inima lui arăta îngrozitor de sclerozată. E de mirare că trăise și 60 de ani. Mai adăstînd o clipă la scriitorii interbelici, să amintim că și alții recurgeau la droguri, convinși fiind că le stimulează orgasmul (,,La petite mort”) – domnii – sau că au de-a face cu un excelent afrodisiac (opiul) – doamnele. Totodată morfina, eterul, cocaina, hașișul erau considerate ca stimulante ale imaginației, poarta de acces spre inefabil, putința de a pătrunde în lumea metaforelor încă neexprimate, ,,erotico-narcoticele”, ,,visele de opiu”, iluzia de a fi atins perfecțiunea în artă, ,,beția de ficțiune”. Sorana Gurian, Henriette Yvonne Stahl, Ion Vinea, Geo Bogza, Mircea Eliade, Emil Cioran, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, B. Fondane, Max Blecher, Tistan Tzara și toată generația avangardiștilor.

Printre ei, un loc important l-a ocupat poetul Ion Barbu, un împătimit de sex și de narcotice. Lua eter zilnic și cocaină săptămînal. Primindu-l la Cenaclul ,,Sburătorul”, Eugen Lovinescu declara: ,,Ori ese poseur, ori ese realmente țîcnit”. Împreună cu Nina Cassian, forma o pereche de erotomani și narcomani. Doi amanți dezaxați. Iar cunoscuta poezie ,,Riga Crypto și lapona Enigel”, considerată arta poetică a lui Barbu, conține, puternic metaforizată, o părticică din biografia lui, mai precis epoca nefericită cînd se droga și o iubea, fără speranțe, pe daneza Helga. Dacă admitem că scandinava Helga este lapona Enigel, trebuie să admitem și că regele-Crypto, ciuperca criptogramă necoaptă, este Ion Barbu, pleșuv de tînăr, ,,craiul, perpetuu flăcău”, priapicul într-o eternă agitație sexuală. De reținut opoziția ,,șamanița” Enigel din nordul Europei și craiul Crypto din sudul însorit (Giurgiul natal). Dar, se naște o întrebare firească: de ce și-a ales poetul ca alter-ego o ciupercă, o criptogramă care nu face flori? ,,Aici e o întîmplare cunoscută”, a afirmat Tudor Vianu, fără să dea vreo explicație. De fapt, nici nu era nevoie. Fiindcă Riga Crypto este o ciupercă roșie cu pete albe (tipică pentru reprezentările infantile), adică o ciupercă halucinogenă, ,,Amantia muscaria” (Muscarița sau Pălăria-șarpelui sau Buretele pistruiat), care, mîncată în cantități mici, dă stări halucinogene, tulburări ale minții. În cantități mari, este letală. Agrippina și-a ucis soțul, împăratul Claudius, cu această ciupercă, să-l aducă la tron pe fiul ei, Nero. Enigel este o șamaniță, vrăjitoarea din Nordul îndepărtat și rece, păstorița de reni și în alternanță lexicolă pastor. Regele Ciupercă este nebun, cum era Ion Barbu în 1923, cînd a venit în România de la Göttingen, fără mult-doritul doctorat, și s-a internat la Mărcuța, pentru dezintoxicare. În acest punct, el s-ar poutea întîlni cu Eminescu, întors și el din Germania fără doctorat, însă cauza care i-a întors din drum pe cei doi mari poeți nu este identică.

In cartea sa, Andrei Oișteanu nu face apologia drogurilor. În afară că, pentru unii artiști, scriitori, actori și cîntăreți, pictori și sculptori, sînt o sursă de inspirație și un mijloc de a ajunge la esența artei lor, droguri de orice fel duc iremediabil spre nebunie și moarte.

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite