„Seceta a ucis orice boare de vînt./ Soarele s-a topit și a curs pe pămînt./ A rămas soarele firbinte și gol./ Ciuturile scot din fîntînă nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri”.
Am început acest articol, ca un preambul, cu primele șase versuri din poemul-bijuterie literară „MOARTEA CĂPRIOAREI”, capodoperă a regre­tatului poet din Mălinii Sucevei, Nicolae Labiș – plecat  prematur dintre noi (la numai 21 de ani), și la doi ani de la publicarea acestei poezii – iunie 1954, exact acum 70 de ani. În orice împrejurare ai citi aceste versuri, naturalețea și încărcătura lor simbolică, cu accente emoționale în crescendo, te copleșesc, așezîndu-te dintr-o dată în mijlocul naturii potrivnice vieții, conștient de urmările nefaste ale fenomenului numit SECETĂ. Dacă, însă, trăiești aievea atmosfera descrisă de poet, și ești implicat în drama umană declanșată de o secetă prelungită, cu tot cortegiul acesteia de încercări și suferințe, impactul începutului poeziei (al cărui conținut nu este, totuși, seceta – pentru cine nu cunoaște întregul text al acestui poem dramatic), ecoul versurilor se suprapune ideatic peste realitatea intrinsecă, operînd multiplicarea certitudinilor stării lucrurilor.
Dincolo de frumusețea univocă a versurilor, context în care intrăm din start în conținutul globului de foc al aerului ce ne înconjoară și pe care îl respirăm cu greutate – prin reprezentarea inspirată a poetului a naturii dintr-o zi toridă – deschiderea prezentului articol cu poemul „Moartea căprioarei” este și un omagiu adus unui poet a cărui pană a zugrăvit întrun mod natural nealterat – simplu, dar, convingător – trecerea anotimpurilor prin viața noastră, cu amprente și ramuri pînă dincolo de moarte.
Seceta
Chiar dacă unii dintre noi am uitat, fac trimitere la cei mai în vîrstă, de ani buni anotimpul vară nu mai seamănă cu ceea ce a fost odată. Nu mai seamănă nici ca întindere (în prezent, cele trei luni de vară au rămas o amintire, acest anotimp întinzîndu-se acum chiar între lunile mai și octombrie), și nici ca intensitate a căldurii, depășirea pragului critic de 40 de grade Celsius fiind un fenomen frecvent. Într-o astfel de situație s-a ales praful de delimitarea celor patru anotimpuri, de multe ori acestea suprapunîndu-se alandala, sau, pur și simplu, unele dispărînd într-o anumită proporție, de multe ori creînd impresia că, în ciuda calendarului, cele patru anotimpuri s-au contopit în două entități – vara și iarna.
Cunoaștem cu toții teoria încălzirii globale și lupta care se poartă pentru stoparea (reducerea) acestui fenomen, pe care eu îl consider ireversibil și imposibil de oprit atîta timp cît sursele care îl generează nu dispar, ba din contră, se înmulțesc pe zi ce trece. Degeaba zeci și sute de ONG-uri, de asociații și de indivizi care fac spume la gură pledînd pentru o „Planetă verde”, care se leagă cu lanțuri de gardurile guvernelor pentru a impresiona factorii de decizie – degeaba zic, dacă interesele marilor trusturi industriale și ale concernelor de armament (prin forța și puterea financiară) dictează mersul și dezvoltarea (uneori involuția) lumii contemporane. Mergînd în acest ritm de industrializare și, implicit, de poluare, peste ani, un deșert macabru va arăta pămîntul care, de bine, de rău, mai are, astăzi, un strop de viață în el. În raport cu aceste premise sumbre, agitația de maimuță la grădina zoologică a doamnei Ursula von der Leyen, Președinte al Comisiei Europene (realeasă de curînd), pentru a impune niște norme (de fapt bariere) de conviețuire în cele 27 de state care formează Uniunea Europeană, dezvăluie speranța acestei ființe rupte complet de realitatea europenilor în a ne lămuri ce bine vom trăi noi sub oblăduirea domniei sale, cu gîndaci, greieri, furnici, viermișori și alte gîngănii din fauna întunecată, ornamentate cu mult drag într-o farfurie. Poftă bună!
Întorcîndu-ne la seceta din România, în aceste zile de foc, dacă mai era nevoie și de o amplificare a grelei suportări a caniculei, o percepem prin reprezentarea statisticilor care ne arată săgeata ascendentă a creșterii alarmante a temperaturii. Un studiu științific, realizat de Uniunea Europeană de Geoștiințe (EGU) – principala organizație de cercetare în domeniul științelor Pămîntului, planetare și spațiale din Europa – arată că România este cu deosebire predispusă la riscuri majore generate de climă, cum ar fi valuri de căldură sau secete prelungite, fenomenul fiind determinat (în concepția acestei instituții) de poziția geografică a României și de caracteristicile topografice ale teritoriului țării noastre. De parcă nu ne-ar fi ajuns așezarea geopolitică a României, la hotarul dintre NATO și Rusia, lucru care ne dă mari bătăi de cap prin escaladarea războiului de la granița noastră, iată că și așezarea geografică a țării (cu Marea Neagră și cu lanțul Munților Carpați) ne creează necazuri, de data aceasta pe seama valurilor de căldură ce au lovit România în ultimii ani. Dacă am avea chef de glumă, am spune: politicul și cu natura și-au dat mîna, creînd, astfel, românilor un soi de dublă pedeapsă...
Revenind la acest studiu, datele arată că cele mai active decenii, în ce privește numărul valurilor de căldură, au fost 1951-1960; 2001-2010 și 2011-2020. Cele mai lungi (ca durată) și mai extinse (ca acoperire) au fost în lunile iulie 2012, august 2015 și iunie 2019. Concomitent cu acelerarea valurilor de căldură, temperaturile extreme au devenit mult mai frecvente, acest fenomen fiind perceput cu tendința generală de uscare, constatate, în special, în sudul și în sud-estul României. Deși am simțit pe pielea noastră, să mai apelăm odată la statistici și să amintim că, duminică, 21 iulie 2024, a fost cea mai caldă zi înregistrată vreodată la nivel global – temperatura medie globală a aerului atingînd în acea zi 17,08 grade Celsius. Astfel cum se prezintă pînă acum, anul 2024 ar putea deveni cel mai cald an de la începutul înregistrărilor.
Coborînd pe pămînt, lăsînd statisticile pentru specialiști, constatăm o suită întreagă de neajunsuri pe care ni le-a adus vara aceasta cu valurile ei de căldură exagerată. În situația în care, la nivelul asfaltului, temperatura poate ajunge la 50 de grade Celsius, viața oamenilor este pusă în pericol, mai ales acolo unde ignoranța o ia înaintea raționamentului. Scriu în acest mod deoarece au fost cazuri cînd, pe curba cea mai înaltă a caniculei, în București întîlneai pe străzi sau în piață oameni în vîrstă, purtînd cărucioare sau sacoșe, la cumpărături, deci, program pe care-l puteau face, în condiții mai favorabile, la primele ore ale zilei. De altfel, în aceste zile de vară extrafierbinte, Ambulanța București a ajuns pînă la 1.000 de solicitări pe zi, cazuri din cele mai complicate, între care leșinurile pe stradă, în plin soare, au fost numeroase, unele, din păcate, soldîndu-se cu decese sau cu traumatisme provocate de căzături.
Comentînd ravagiile asupra sănătății umane datorate căldurii excesive din această vară nebună, ajungem la factorul om, privit prin prisma acelui îndrituit să-și protejeze salariații în aceste zile de foc, în special pe cei care lucrează în aer liber sau pe cei din incinte fără aer condiționat. În realitate, dacă directorii stau în birouri somptuoase, dotate cu aer condiționat, care funcționează nonstop, ce le pasă domnilor de clasa muncitoare, plătită să trudească indiferent de condițiile de climă din halele sau atelierul respectiv (desigur, nu vorbim aici de cei de la furnale – dar, mai are România furnale?). Pentru că nu-mi place lucrul abstract, să exemplificăm aserțiunea de mai sus. Acum o lună de zile, pe 5 iulie, nemaiputînd îndura căldura sufocantă din halele de lucru (deși sesizaseră conducerii lipsa condițiilor normale de muncă), muncitorii fabricii Arctic din Găiești au ieșit în curte, într-un protest spontan, invocînd imposibilitatea de a munci în aceste condiții inumane. Să amintim că Arctic (fabrică ce funcționa strună pe timpul înjuratului guvern socialist) a fost privatizată, în prezent aparținînd Beko, deținută de gigantul turc  Arcelic. În asemenea situații te întrebi cu ce se ocupă liderii de sindicat care trebuie să fie purtătorii de interese ai colectivului care i-a ales?
Seceta și agricultura
Chiar dacă noi, oamenii, simțim din plin impactul celor 40 de grade, în anume condiții avem posibilitatea să ne punem la adăpost de această temperatură nocivă organismului uman. Ce ne facem, însă, cu agricultura și cu animalele – cele două „piese” care învîrtesc roata vieții oamenilor și fără de care, chiar în Rai, viața ne este pusă în pericol. Am avut  prilejul să merg, în aceste zile supraîncălzite, pe mai multe drumuri de țară, printre lanuri de porumb și de floarea- soarelui, și am rămas cu lacrimi în geana ochilor, dublată de o tristețe incomensurabilă. Cîmpul, cu două luni mai înainte frumos și promițător, arăta jalnic, ca după o apocalipsă: lujerii de deasupra – uscați și îndoiți, „pălăriile” de floarea- soarelui -  chircite și cu semințele seci; pămîntul – cu șanțuri naturale din care te aștepți să iasă reptilele la pradă. Acolo unde pînă mai ieri era un lac cu pești și păsări multicolore, azi este o suprafață de pămînt cu răni adînci și cu moartea stăpînă peste tot. Pînă și Dunărea a secat, ca urmare a debitului redus de la intrarea în țară: 3.100 mc/sec. față de 4.300 mc/sec., media multianuală a lunii august, după cum ne informează Administrația Națională a Apelor Române. Astfel s-a ajuns ca, la Calafat, Dunărea să sece într-atît încît poate fi trecută cu piciorul. Dezastru... Dezastru total...
Fața dezastrului din agricultura României, în condițiile acestui an de secetă, am văzut-o și mai clar dintr-o discuție de la postul național de radio „Antena satelor”, alt prilej cu care am înțeles durerea fermierului român, exprimată de specialiști în agricultură, personalități cu vederi calificate peste o plajă semnificativă din spectrul agriculturii României, la nuivelul anului 2024. Am ascultat și am notat cu atenție principalele probleme pe care cîțiva reprezentanți de frunte ai agriculturii noastre, avîndu-l în prim-plan pe domnul Florian Ciolacu, președintele Clubului Fermierilor Români, au analizat starea actuală a agriculturii, în condițiile acestei veri sufocante, prezentînd exemple din partea Galațiului și Dobrogei – areale aflate pe Dunăre, totuși, cu mari suferințe în acest timp de secetă. Ca un corolar al dezbaterilor, pe parcursul celor 60 de minute aferente discuției, atît la Florian Ciolacu, cît și la ceilalți participanți la dialog (Răzvan Prelipceanu, Marin Vonica și Adrian Dinu) nu am reținut din luarea dumnealor de poziție nicio umbră de plîngere, tot ceea ce au spus – cu argumente și cu soluții de remediere – a creat o imagine veridică a agriculturii românești actuale, cu reflexele ei grave, determinate de seceta din această vară. Iată, în cîteva linii directoare, „fotografia” ilustrată, înrămată de acești oameni ai ogoarelor, care suferă și ei asemenea culturilor pe care le-au pierdut.
• Seceta a distrus 2 milioane de hectare de culturi agricole (grîu, porumb, floarea-soarelui, rapiță etc.) – indirect sînt 3,5 milioane de hectare calamitate;
• În ce privește irigațiile, investițiile primare cu aducerea apei au fost deficitare;
• Acolo unde s-au făcut proiecte viabile, măsurile funcționale și birocrația au anulat o mare parte din aceste inițiative;
• Întîrzierea comasării terenurilor (sînt sute de contracte de arendă pe o solă agricolă);
• Cadastrarea terenurilor agricole se mișcă anevoie, la ora actuală România fiind penultima țară din UE în ce privește acest mecanism necesar unei agriculturi moderne;
• În situația cînd de la 1 mai anul acesta n-au căzut decît 13 litri de apă pe metru pătrat, rezultatul este zdrobitor: porumbul – compromis 100%, floarea-soarelui – 80%;
• Creșterea excesivă a dobînzilor la împrumuturi (de exemplu, la data contractării unui împrumut, ROBOR-ul era 1,5%, pe cînd, în prezent, a ajuns la 6 -7%);
• Creșterea masivă a prețurilor atît la mașini, cît și la utilaje (o combină a ajuns de la 250.000 de euro la 600.000 de euro, iar o tonă de îngrășăminte, de la 1.800 de euro la 3.200 de euro);
• Inechitățile survenite odată cu favorizarea tranzitării cerealelor ucrainene (de fapt, am demonstrat cu altă ocazie, sînt cereale americane) prin România, în detrimentul fermierilor români – un adevărat act de trădare națională săvîrșit, de bună voie, de Guvernul Ciolacu.
Fiind de partea acestor muncitori ai pămîntului, în suferința lor pricinuită, în principal, de valurile succesive de căldură care s-au abătut peste România (ca și peste Europa, de altfel), să deshidem pagina la numele Guvernului României și să vedem cum acesta – printr-o crasă indiferență și printr-o birocrație criminală – a accentuat criza de azi din agricultură, ba, aș spune eu, a și generat-o. Citiți și-mi veți da dreptate.
Seceta și Guvernul
Analizez cît spațiu mai am din acest articol și încep să intru în criză de exprimare întrucît am atîtea date și probleme acumulate, la nivelul Guvernului, cu referire directă la starea de alarmă a agriculturii românești de la finalul acestui an agricol, întrucît prevăd că nu-mi ajung paginile rămase pentru a-mi descărca reacția față de nesimțirea boierilor din Palatul Victoria (plus cei din Ministerul Agriculturii) pentru modul în care tratează Agricultura – domeniul esențial în asigurarea hranei poporului român, lăsată, după 1989, pe seama aprovizionării de la străini. Totuși, prin condensarea (acolo unde se poate) a materialului, vă promit încă 3 pagini A4 de text relevant, din care să vedeți de unde ni se trage noua dramă a agriculturii anului 2024, în afară de consecințele încălzirii globale, neimputabile Guvernului României.
Poate ați uitat, așa că hai să ne amintim de cîteva nume care au populat cabinetul ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în ultimii ani, unii trecînd meteoric prin vechea clădire din Bulevardul Carol, 14: Radu Berceanu, Dacian Cioloș, Daniel Constantin, Petre Daia, Gheorghe Flutur, Ioan Avram Mureșan, Decebal Traian Remeș, Ilie Sîrbu, Valeriu Tabără, Petru Mărculescu, Alexandru Lăpușan, Dinu Gavrilescu, Mihai Dumitru, Stelian Fuia, Achim Irimescu, Nechita Oros, Adrian Chesnoiu, Florin-Ionuț Barbi (în prezent). Citindu-le, multe dintre ele rămîn acoperite de anonimat, mai bine zis acoperite de incompetență și de amorțeală (fizică și intelectuală), cel puțin două dintre acestea au rămas în conștiința publicului: Valeriu Tabără și Petre Daea. Pentru că am publicat pomelnicul miniștrilor agriculturii românești postdecembriste, îmi ofer plăcerea (dacă pînă acum a fost refuzul acestui sentiment) de a vă pomeni doar cîteva nume ilustre de foști miniștri ai Agriculturii în timpuri străvechi, atunci cînd acest ministru știa cum se coace grîul în Bărăgan: Petre S. Aurelian,  Ion N. Lahovari, Gheorghe Ionescu-Șișești, Ion Hudiță, Nicolae Giosan, Angelo Niculescu.
Haideți, acum, la zi, prin vara fierbinte a agriculturii românești – Anno Domini 2024.
Seceta. Acest pericol anual îl combăteam pe vremuri cu sistemul național de irigații – aproape 3 milioane și jumătate de hectare primeau zilnic binefacerea roditoare a apei din sistemul de irigații, gîndit și realizat cu cap de mai marii Regimului de la București, sistem abandonat și devastat după 1989 (abandonat de stat și devastat chiar de cei care-l folosiseră pînă atunci – de țărani – deveniți acum proprietari cu acte în regulă). În prezent, nici nu mai contează o astfel de contabilitate, cifrele învîrtindu-se în jurul unui milion și jumătate de hectare, nicidecum să ajungă pînă la 1/3 din cele 9 milioane de hectare arabile, astfel cum era înainte de 1989. Astăzi, la mare căutare sînt proiectele, de care nu ducem lipsă, la diferite niveluri. Numai că...
Deranjați de insistența acestei veri toride de a le arăta cît de nevolnici sînt, politicienii (Guvernul, în speță) s-au trezit din somnul dulce al vacanțelor și și-au reamintit pentru ce fac umbră pămîntului. Astfel, au „jurat” în fața lanurilor arse de vipia Soarelui că Ministerul Agriculturii intenționează să dubleze planul de investiții pentru irigații, ajungînd de la 1,5 miliarde de euro la 3 miliarde de euro. Marea găselniță a Guvernului, chiar în persoana premierului Marcel Ciolacu (în fugă după popularitate, în vederea netezirii potecii spre Dealul Cotroceni), a fost un anunț „bombă”, cu care, de altfel, guvernele – indiferent ce coloratură politică au – ne inundă viața în fiecare campanie electorală, sau cînd au ajuns la strîmtoare. Care „bombă”? Așa cum apare mai mereu în fața „poporului”, în haină fără cravată, sau în cămașă albă, cu gulerul larg răsfrînt, în stilul muncitoresc al anilor ’50, Marcel Ciolacu ne-a anunțat, cu o largă deschidere a noului său zîmbet tutelar, „minunea” începutului de mileniu: reluarea lucrărilor la abandonatul Canal de irigații Siret-Bărăgan, în luna octombrie a acestui an.
Personal, cînd am auzit rostit numele Siret-Bărăgan, o pală de vînt nostalgic mi-a reînviat amintirea anilor în care am scris despre desfășurarea de forțe tinere – sub egida Uniunii Tineretului Comunist din România – mobilizate la muncă voluntară pentru săparea acestui viitor drum de apă, alături de Armata Poporului, chemată să reconstruiască Țara, nu să lupte și să moară pe fronturi de pe alte continente, mînați acolo de o instituție supranațională, dominată de SUA. Proiectul Canalului Siret-Bărăgan a fost gîndit de specialiști în agricultură și aprobat de Nicolae Ceaușescu în 1986, anul următor începînd lucrările pe primul tronson. Conform proiectului, canalul ar fi trebuit să se întindă pe o distanță de 198 de kilometri (cu baza de 20 de metri și adîncimea de 7 metri), traseul preconizat fiind următorul: Călimănești-Mărășești-Focșani-Rîmnicu Sărat-Buzău-Urziceni-Dridu, lucrarea făcînd legătura între acumularea Călimănești de pe Siret și Lacul Dridu, situat la nord de București, pe Rîul Ialomița.
Bineînțeles, ca și în alte domenii de activitate, după 1989 și după o încercare timidă de a continua lucrările, Canalul Siret-Bărăgan a înghețat, arătînd astăzi ca o relicvă a unor lucrări de apărare în caz de război, ducîndu-se pe apa Sîmbetei cu mult peste 150 de milioane de euro, costul lucrărilor abandonate. Astfel, prin lipsa totală de interes din partea tuturor guvernelor care au fost în Palatul Victoria, de la primul Guvern condus de Petre Roman și pînă la cel prezent, condus de Marcel Ciolacu, agricultura României a pierdut miliarde de tone de cereale prin imposibilitatea de a iriga pînă la 700.000 de hectare din Cîmpia Română, atăt cît se poate iriga prin această cale de apă artificială. Punînd la socoteală și realizarea unei economii de 50% din energie (transportul apei în sistemele de irigații se putea face preponderent gravitațional și mai puțin prin pompare), pierderile sînt mult mai semnificative.
Doar cu lamentări nu rezolvăm nimic din drama pe care o trăiesc fermierii români. Cît dinspre partea Guvernului, așteptările sînt tot mai nesigure și intermitente. De ce? Pentru lentoarea proverbială cu care se mișcă Guvernul chiar și acum, în situația de criză maximă, fapt demonstrat prin aceea că... intenționează să promoveze un proiect de lege pentru asigurarea împotriva secetei a culturilor de toamnă și de primăvară. De asemenea, tot acum se discută înființarea unui Fond de risc pentru despăgubirea fermierilor ale căror recolte au fost calamitate. Excelent, am putea spune, dacă nu ar fi la mijloc dilema: de ce, în loc să investești în sisteme de irigații, lași cîmpul la mila lui Dumnezeu, iar cînd culturile sînt calamitate dai bani de la buget pentru despăgubiri (și acestea cu cîntec)? De pildă, doar pentru fermierii afectați de fenomene climatice nefavorabile, pentru perioada 2023-2027, este prevăzută suma de 367,3 milioane de euro. Dar, și aici este o problemă:  pentru a putea primi acest ajutor, în caz de calamitate, fermierii vor trebui să încheie o poliță de asigurare, mulți necutezînd din cauza costurilor prea ridicate.
Tabloul este mult mai complex (și mai complicat) decît l-am „desenat” eu în aceste rînduri. Oricum ai da-o, rezolvarea se află tot la Guvern, în speță, la Ministerul Agriculturii, unde, însă, lipsesc viziunea, pragmatismul și profesionalismul în materie, fără de care, și la anul, și în anii următori, în fiecare vară românul de la țară va aștepta salvarea de la ploaia cerească, sau dacă, în sfîrșit, Guvernul va acționa eficient, adică va chema în ajutor tradiționalele paparude!
Seceta și boieria
Urmărind relatările mass-media, mai ales la tv., unde, la concurență cu lanurile arse de secetă și cu crăpăturile adînci de pe fundul unor foste lacuri, ni se etalează buluceala de la mare, în prim-plan cu fese dolofane și sîni cu vizibilitate 100%, am rămas bulversat de numeroasele plîngeri ale unor locuitori de la sate care sesizau faptul că nu mai au apă la robinet, sau dacă au, este cu țîrîita, și doar între anumite ore din zi. Desigur, aici era vorba despre localitățile care cunosc un standard de viață modern, beneficiind de instalații de apă și canalizare, uneori și de gaze naturale, ceea ce este, în primul rînd, spre lauda edililor acelor localități rurale care au accesat fonduri externe și au ridicat nivelul de viață al locuitorilor, apoi, este și meritul sătenilor care au înțeles (contra unor sume de bani) să se conecteze la aceste rețele de apă și canalizare, spre ușurarea și înfrumusețarea traiului lor din mediul rural.
Acum vine sentimentul bulversării amintit mai sus. Plecînd de la amintirea anilor ʼ40 - ʼ50, timpuri în care, în satele românești, apa potabilă era scoasă din fîntînile cu ciutură, săpate, în principal, la uliță, la anumite răspîntii de drumuri, de unde se aprovizionau localnicii din perimetrul proxim, am trăit, pe viu, evoluția fenomenului cînd gospodarii mai înstăriți forau puțuri în propria curte de unde scoteau apa necesară oamenilor și animalelor din gospodărie. Apoi, după ce regimul comunist de la București a introdus curent electric în sate – printr-un efort financiar și tehnologic de care, astăzi, societatea românească postdecembristă nu mai este capabilă – majoritatea gospodăriilor și-au forat fîntîni în curte, puțuri care funcționau pe bază de pompă de apă (de suprafață sau submersimilă).
Făcînd un salt înainte, conform filozofiei dezvoltării neliniare, satul românesc de după 1989 – concomitent cu abandonarea unor obiceiuri și tradiții din vechime – și-a modificat existența (căi de comunicații, locuințe cu încălzire centrală, apă curentă și gaze, băi și instalații sanitare moderne, și alte facilități) care, în unele județe din țară a apropiat satul de oraș, făcînd ca mulți trăitori între betoanele orașelor aglomerate să se mute la „țară”, în căutare de aer nepoluat și de liniște. Pînă acum am descris partea pozitivă a emancipării satului românesc, cu modernizările firești ale începutului de mileniu III, deși aceste metamorfoze au condus la dispariția parfumului de  altădată al satului și la apariția unor chiciuri supărătoare pentru nostalgicii satului patriarhal românesc. Revenind, însă, la tema articolului și făcînd legătura – o legătură de determinare reciprocă – cu seceta și cu ceea ce aratau televiziunile, nedumerirea ce m-a cuprins a fost generată de întrebarea:  unde sînt fîntînile de altădată din curțile oamenilor de la sate? Chiar cu apă curentă în casă, puțul din curte nu strică, mai ales că, dacă ai și cîteva animale (măcar cîini) în gospodărie, nu-i poți adăpa de la robinetul din bucătărie!
Chiar dacă în unele părți, cu apă freatică mai la suprafață, unele fîntîni au secat, problema nu este la nivel general, astfel că oprirea apei de la alimentarea centralizată putea fi suplinită de apa de la puț. Chit că renunțam, deocamdată, la umplerea piscinelor – da, mulți țărani au piscine în curte – aveam asigurată apa pentru cele necesare în gospodărie pînă la revenirea la normal a situației actuale în ce privește lipsa apei din sol. Poate că e greu să ne întoarcem acolo de unde am plecat, dar, în situații precum cea exemplificată mai sus, întoarcerea spre trecut nu înseamnă descalificare,ci poate fi asemuită cu o salvare dintr-o situație critică.
Nu întotdeauna boieria salvează pălăria!
GEO CIOLCAN