Nu demult arta românească l-a comemorat pe marele și inegalabilul Constantin Brâncuși cu prilejul împlinirii a 145 de ani de la nașterea sa. Evenimentul a fost marcat de românii care nu l-au uitat pe gorjeanul care a dus faima României în Europa artistică, plecînd din Hobița de Gorj. Cum era de așteptat, ,,România Mare” a fost în linia întîi în a scrie despre omul Brâncuși și opera sa genială, revista demonstrînd, ca de altfel și în alte prilejuri, atașamentul solid față de valorile reale ale artei și culturii noastre, aducînd în lumină portrete de creatori din acest domeniu, de multe ori venind cu lucruri și date inedite, care să întregească profilul artistic și uman al celui prezentat.

Cine dintre bucureșteni n-a trecut prin Piața Universității și nu a admirat cele patru statui: Mihai Viteazul, Ion Heliade Rădulescu, Spiru Haret și Gheorghe Lazăr, dar cîți cunosc faptul că impozanta statuie ce-l reprezintă pe Gheorghe Lazăr – cărturarul iluminist și fondatorul învățămîntului în limba națională în Țara Românească   este opera sculptorului Ion Georgescu? Plecînd numai de la această imagine, care, bineînțeles, nu este unică, ne putem forma orizontul de crea­ție și de inspirație națională a artistului și a operei sale pe care le vom cunoaște cu acest prilej.

Prezența în această pagină a sculptorului Carl Storck este determinată de locul acestuia în modernizarea sculpturii românești de la jumătatea Secolului al XIX-lea, precum și de faptul (legat intrinsec de subiectul principal al acestui material) că unul dintre cei mai buni elevi ai profesorului Carl Storck de la Școala de Arte Frumoase din București a fost viitorul mare artist plastic Ion Georgescu.

Ion Gergescu s-a născut la București, la 18 ianuarie 1856, deci acum 165 de ani. Tatăl său, patron de prăvălie, dorește dezvoltarea intelectuală și emanciparea fiului și-l înscrie la Școala de Arte și Meserii de pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi). Aceste școli speciale erau adevărate pepiniere pentru tinerele talente (la București – Ion Georgescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea, în provincie – Brâncuși, Corneliu Medrea, Romulus Ladea).

Simțindu-se în stare de o evoluție fără obstacole a noii arte pe care o descoperise atît de timpuriu, tînărul Ion Georgescu urcă pe o treaptă mai sus pe viitorul soclu de mare sculptor, înscriindu-se la Școala de Arte Frumoase, unde director era pictorul Theodor Aman și profesor cel de care aminteam mai înainte, Karl Storck. Să nu omitem un amănunt deloc de neglijat: elevul Ion Georgescu avea 16 ani. În cei cinci ani de studiu, unde a obținut și bursă, talentul nativ al tînărului, dublat și triplat de seriozitatea lui pentru învățătură și de îndrumarea calificată și entuziastă a dascălilor, au avut darul să contureze fără tăgadă profilul viitorului sculptor român.

Cum firescul vieții își spune și aici cuvîntul, traiectoria imprimată de talentul și sîrguința tînărului absolvent de Școală de Arte Frumoase îl înscrie pe orbita concursului pentru o bursă de studii în străinătate, pe care o cîștigă la Paris cu o lucrare model, un basorelief inspirat din lucrarea lui Girardon ,,Răpirea Prosperinei”, instalată în gră­dinile Versailles. Concursul pentru bursă a fost mai amplu, opera pomenită a fost însoțită de o sculptură în ghips, alături de două studii și de două tablouri în ulei.

În urma rezultatelor, în toamna lui 1877 tînărului Ion Georgescu i se aprobă o bursă de cinci ani în străinătate, acesta alegînd Parisul, Școala de Belle-arte.

La Paris, venind cu un bagaj de cunoștințe complexe însușite în Școala de la București, învățăcelul Ion Georgescu se afirmă încă din primul an, ochii și mîinile lui constituind armele cu ajutorul cărora își etalează (neostentativ) talentul artistic. La numai 25 de ani lucrările pe care le realizează la Paris cîștigă laurii aprecierilor profesioniste ale profesorilor. Astfel, în 1881 participă la Salonul Francez, unde este distins cu Mențiunea de onoare a juriului, pentru compoziția ,,Copilă rugîndu-se”. Cu ecou puternic în presa pariziană, dar și în cea de la București, această sculptură era o dovadă a nivelului artistic major la care ajunsese artistul. Critica de artă a reliefat expresia chipului acestei copile care emană candoarea molipsitoare a vîrstei transfigurată în linii blînde, aducătoare de o gingășie infantilă, coroborată cu neprihănirea privirii îndreptată în sus și amplificată  de mîinile împreunate atît de firesc a rugă.

Dorind să fie stăpîn pe secretul abordării cu succes a compoziției, tînărul student și-a însușit secretele anatomiei umane reușind să redea în sculptură liniile complicate ale corpului uman – precizia și sensibilitatea constituind atuurile sale în a-și defini pregătirea. Din etapa pariziană, în afară de compoziția care a cucerit Mențiunea de onoare la Salonul din 1881, ,,Izvorul” și ,,Aruncătorul de lance” sînt două sculpturi care degajă o autenticitate aproape impersonală, confirmînd treapta de maturitate la care ajunsese tînărul artist.

La Paris, în orașul-lumină al Europei, Ion Georgescu profită din plin de evantaiul de posibilități de a fi cît mai mult în contact direct cu marea artă a omenirii, celebrele opere ale Antichității și Renașterii fiindu-i călăuză în studierea modelelor. Desigur, Muzeul Luvru era obiectivul principal de vizitare metodică și, în același timp, placa turnantă a înțelegerii clasicismului și romantismului european. Pentru că la început am pomenit de pluralitatea artei acestui român la Paris, și aici se înscrie pe mai multe direcții, neglijînd desenul și pictura, realizînd lucrări care-i definesc talentul de artist plastic complet.

Ciclul de învățătură de la Paris încheindu-se, artistul se reîntoarce în țară gata pregătit să înceapă greul (dar luminosul) drum al carierei sale. Cum opera artistică ia naștere lucrînd, sculptorul Ion Georgescu primește și realizează comenzi, în special solicitări pentru portrete-busturi ale unor oameni din viața noastră culturală și nu numai, cum au fost: Mihai Eminescu, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Pascaly, Iulia Hașdeu, C.A.Rosetti, doctorul Carol Davila, Constantin Lecca, Vasile Alecsandri, generalul Alexandru Cernat, generalul Florescu și alții.

Citind studiile de specialitate despre portretistica acestui sculptor reținem intuiția artistului de a adopta o libertate creatoare deplină, părăsind tradiția clasică în favoarea unei reprezentări în concordanță cu expresia lăuntrică a personajului în așa fel încît trăsăturile exterioare ale portretului să oglindească eul personal, arderea interioară a celui care pozează ca model. Caracterizarea de mai sus, aplicată, de exemplu, la portretele actorului Mihai Pascaly și ale scriitorului Dimitrie Bolintineanu, proiectează în fața ochilor noștri ,,chipul celebrului interpret, regizor și dramaturg din perioada de început a teatrului românesc, sculptat cu iscusință și căldură, într-o poetică plăsmuire a trăsăturilor înnobilate de un  mistuitor foc creator, este o operă plină de nerv, străbătută de un freamăt lăuntric...” (despre Mihail Pascaly), și ,,prin forța sa de pătrundere psihologică, sculptorul izbutește să-i evoce expresiv chipul meditativ, ușoară tristețe nostalgică, firea-i blîndă, definind personalitatea acestui generos revoluționar pașoptist” (despre Bolintineanu).

Trecem acum la o altă dimensiune a sulptorului Ion Georgescu – sculptura monumentalistă. După realizarea, așa cum am văzut, a unor portrete remarcabile, artistul primește comanda unor monumente (publice sau funerare), care demonstrează forța creatoare a acestui sculptor tînăr, operele create dovedind o îmbinare perfectă a geometriei formelor cu plasticitatea lor, tratînd realitatea ca atare, fără încărcarea operei cu un balast vizual inutil. În acest ciclu de realizări, statuile cărturarilor Gheorghe Lazăr (București) și Gheorghe Asachi (Iași) întrunesc aprecierile unanime ale specialiștilor care converg spre elogiul îmbinării în aceste opere de artă a mobilității cu echilibrul, a atitudinii cu gestul natural, imprimînd blocului de marmură din fața privitorului o mișcare intuită a personajului și o simetrie a formelor care preced orice mișcare.

Poate că privirile noastre, trecători pe lîngă aceste monumente, nu sînt capabile (noi neavînd pregătirea artistică necesară) să descopere elemente semnificative care dau viață personajelor întruchipte în duritatea pietrei și a marmurei cioplite. Opriți-vă cîteva minute în fața statuii lui Gheorghe Lazăr din Piața Universității din București și uitați-vă cu atenție. Ce vedeți?  Un personaj cu o carte în mînă, cu o privire pe deasupra și cu o mantie atîrnîndu-i pe un umăr. Privită mai insistent, statuia ne dezvăluie detalii care subliniază atît trăsăturile fizice, cît și pe cele interioare: mantia drapată cu falduri generoase semnifică monumentalitatea figurii și forța ce rezidă din croiala în linii sobre a costumației: cartea, cu degetul între file răsfoind în căutarea paginii cu subiectul de citit, are legătură directă cu privirea-i meditativă ridicată cu doar cîteva secunde de pe pagina de carte. Astfel a știut artistul să ne redea figura iluministului din Avrig Gheorghe Lazăr, condensînd atitudinea ,,Învățătorului” în dragostea pentru carte, prin simbolul pe care-l ține în mîini.

Statuia reprezentîndu-l pe Gheorghe Asachi, de la Iași, păstrează stilul realist, dar reflectă cu totul altă trăire interioară exprimată și prin liniile sobre ale feței personajului. Trăsătura esențială a statuii de la Iași este asigurată de faptul că sculptorul l-a prezentat pe Asachi la o vîrstă înaintată (în jur de 80 de ani) așezat într-un jilț, ceea ce conferă din capul locului o geometrie specială a spațiului. Gheorghe Asachi apare adîncit în gînduri, parcă rupt de lumea exterioară, pe chipu-i brăzdat de cute adînci pe frunte i se poate citi resemnarea omului trecut prin bătăliile vremii. Liniștea din ochii adînciți în orbite, precum și pana din mîna dreaptă, alături de mîna stîngă, cea care ține un vechi hrisov cu pecete, pot fi interpretate ca o reflectare interioară a unei vieți consacrate binelui poporului din care face parte.

Senectute și vibrație interioară – omagiate într-o marmură rece cu numele întemeietorului învățămîntului românesc, a presei și a teatrului în Moldova – astfel poate fi catalogată această operă.

Ne întoarcem la București.

În centru, lîngă Dîmbovița și vizavi de Palatul de Justiție se află Biserica Domnița Bălașa, ce poartă numele fiicei domnitorului Constantin Brâncoveanu. Reclădită a treia oară după construcția și reconstrucția din 1751 și 1883, după proiectele arhitectului Alexandru Orăscu, între anii 1881-1888, în prima jumătate a Secolului al XX-lea acesta era locul preferat al elitei bucureștene, aici oficiindu-se multe nunți și botezuri fastuoase ale prodipendadei din Capitală. Dacă în curtea bisericii vedem impunătoarea statuie a Domniței Bălașa, opera lui Karl Storck, fostul profesor al lui Ion Georgescu, în biserică, în spațiul tradițional rezervat mormintelor, între naos și pronaos, pe partea dreaptă, se află mormîntul Domniței Bălașa, un foarte interesant monument funerar realizat de sculptorul Ion Georgescu.

Monumentul realizat în urma cîștigării unui con­curs organizat de Epitropie este reprezentativ pentru simbolistica de venerație a unei persoane dragi. Artistul a gîndit lucrarea în două planuri pe verticală avînd la mijloc chivotul cu osemintele Domniței. Peste acesta, din marmură, este sculptat un înger care ține în mîini un pergament desfășurat, pe care putem citi următoarele: ,,Aici repauzează osemintele Domniței Bălașa fondatoarea acestui sf. Lăcaș. Decedată în anul 1751”. În plan inferior, pe trepte, o femeie îngenunchiată, ducînd mîna stîngă la frunte, într-o simbolistică a durerii materne, cu privirea în jos, răscolită de flacăra neputinței, aduce cu mîna dreaptă o coroană de lauri drept omagiu pentru ființa dispărută. Așa cum am constatat și în alte sculpturi, reprezentarea îmbrăcămintei personajului, cu falduri ce drapează în mod vizibil formele naturale ale trupului, iese și aici în evidență. În plus, îmbrăcămintea femeii este compusă din fotă și ie, costum național ce conferă creației artistice o aură de sorginte pur românească.

Urmele artei sculptorului Ion Georgescu le aflăm la București în locuri diverse, fiecare dintre aceste opere frapînd prin redarea naturală a expresiei umane reîncarnată în piatră sau marmură. Dacă treceți pe strada Lipscani prin fața Băncii Naționale a României, puteți admira în două nișe, două alegorii în piatră întruchipînd Justiția și Agricultura, opera sculptorului Ion Georgescu, celelalte două (Mercur și Vulcan) fiind opera unui alt sculptor din generația sa, Ștefan Ionescu Valbudea.

După studiile de la Paris și după ce în țară cunoscuse succesul, urmare a realizării unor lucrări unanim apreciate, în 1887, la 31 de ani, tînărul sculptor este numit titular la catedra de Sculptură a Școlii de Arte Frumoase, luîndu-i locul profesorului Carl Storck, decedat. Educația pe care o primise și exigența cu care își îndeplinea munca de artist, la care se adăugau însușiri pedagogice deosebite, toate aceste atribute a încercat să le transfere și studenților săi. Despre personalitatea sa complexă, despre raportul cu cei din jur, cei care l-au cunoscut ne-au lăsat mărturii, ca și despre deschiderea artistului spre cunoașteri reciproce, deși munca în atelier era acaparatoare, devorîndu-i aproape tot timpul. Privit sub acest unghi părea un ins taciturn, dar atunci cînd avea timp era destul de sociabil, răspîndind în jur un aer de om informat, ancorat în modernitatea lumii, gata oricînd să-și susțină temele predilecte – totul pus în slijba artei sculpturii care îl subjuga.

Dovadă că artistul percepe arta ca pe o cutumă indispensabilă este și angrenarea sculptorului în viața artistică a vremii, devenind un fervent animator al acestei fațete a vieții sociale. Preocupat de soarta artiștilor în societate, în anul 1890 propune înființarea unei societăți care să apere interesele profesionale ale artiștilor, constituind, în același timp, și un cadru organizat în care artiștii să-și expună operele. Cercul artistic, avîndu-l ca președinte activ pe Ion Georgescu și președinte de onoare pe Theodor Aman, care avea să dăinuie pînă în 1947, este bine primit de artiști, expozițiile organizate sub egida acestuia constituind oglinda artei românești la acea dată.

În anii în care creația sa ajunsese la maturitate a avut și alte inițiative sociale și artistice menite să atragă tineretul spre arta plastică și să perfecționeze metodele de lucru și de creație în sculptură, pictură, desen.

Din păcate, firul vieții și al activității lui Ion Georgescu se rupe la doar 42 de ani, în plină forță de creație, cînd ar mai fi avut multe de spus în arta monumentală românească și în pedagogia artistică. A căzut ca secerat chiar în fața Ateneului Român, în ziua de 30 noiembrie 1898, în fața lăcașului în care își etalase, în cadrul unor expoziții, lucrările.

După Carl Storck, considerat primul care deține în România statutul de sculptor modern, de formație neoclasică, Ion Georgescu, elevul celui dinainte, poate fi numit primul nostru sculptor monumentalist român.

Astăzi, la 165 de ani de la nașterea artistului, sculpturile sale ne înfrumusețează viața cotidiană, prin această Istorie scrisă în piatră și marmură a lumii românești de acum 150 de ani.

GEO CIOLCAN

Bibliografie:

* Enciclopedia României

* Dicționar Enciclopedic Român

* Dicționarul sculptorilor din România

* Arta românească modernă și contemporană