Așa mă credeam eu, copilă fiind, cînd trăiam pe un colțișor de plai, pierdut în Rai, la mica moșie a unchilor mei, aflată în inima muntelui, la cîțiva kilometri de sat, în Plaiul Rodului, pe pajiștea căreia creștea iarbă grasă, bună pentru cosit. Pajiștea era înconjurată de brazi, fagi și stejari, printre care susura un izvor, în a cărui apă limpede, păstrăvi ,,dansau” în soare, bătînd din aripioare...

În spatele colibei erau doi cireși, unul care făcea cireșe roșii și un altul, cu cireșe amare, de culoare neagră. Mă urcam în ei ca pe o scară fermecată.

În timpul cositului, pentru uscatul fînului, erau angajați 3-4 muncitori cărora, aproape zilnic, eu, micuța ,,Scufiță Roșie”, călare pe Bălan, le aduceam traista cu merinde, pregătită de Mama Nuța, sora bunicii, care s-a prăpădit într-un accident de tren.

Călare pe Bălan, prin pădure, înaintam pe poteca șerpuită, încrezătoare că nimic rău nu mi se poate întîmpla. Dar iată că, într-o zi, am auzit prin frunzele aurii – semn că ase apropia toamna -, un zgomot de pași. Uitîndu-mă în acea direcție, am zărit, credeam eu, un cîine. Apropiindu-se de mine, mi-am dat seama că nu era vorba de-un cîine, ci de un lup. Speriată, am sărit jos din șa, l-am lăsat ,,baltă” pe Bălan și am luat-o la fugă spre casă. Cînd m-a văzut Mama Nuța, gîfîind și fără Bălan, m-a întrebat unde e calul. I-am spus că l-am lăsat în pădure și că probabil lupul l-a făcut friptură.

Bălan, însă, cuminte, și-a continuat singur drumul pînă la colibă. Unchiul, alarmat de lipsa mea, a venit și el iute acasă. S-a liniștit cînd m-a văzut și, desigur, nu m-a crezut cînd i-am povestit ce se întîmplase. A zis atunci că sînt ,,spaima păsărilor”. A doua zi, însă, s-a dovedit că am avut dreptate. Lupul a fost împușcat de pădurar, în timp ce ataca niște oi.

Cum mi-aș fi putut imagina atunci, cînd muntele era al meu, cînd zburdam printre brazi, dormeam în căpița cu fîn (cine n-a dormit, măcar o dată în viață, în căpița cu fîn, să-și ceară iertare că s-a născut!) și admiram noaptea harta cerului, că va veni o zi cînd pașii noștri vor fi limitați, cînd vom fi închiși în casă, cu masca pe față, de semeni la distanță, îndemnați mereu să ne spălăm pe mîini (?!), iar mass-media să ne bage frica-n sîn?...

Lumea de azi mi-e greu s-o definesc, iar pe cea de ieri, n-o mai găsesc. Dar ca să nu-mi fie rău, ci bine, mă inoculez cu vaccinul ce conține Iluzia în sine, și mă refugiez în

Rugăciune

,,Doamne, dacă nu-i prea greu

Pune ordine în haos

Și învață neamul meu

Să se roage în pronaos.

Doamne, dă-le la săraci

Pîine, pace, bucurie

Ouă roșii, vin, colaci

Bani de școală și chirie...”.

(Corneliu Vadim Tudor)

LILIANA TETELEA