Am descoperit, printre scrierile mele mai vechi, o epistolă pe care i-o adresam mai tînărului meu prieten, Corneliu Vadim Tudor, în primăvara anului 2000. Îi mulţumeam pentru publicarea în revista ,,România Mare” a unui eseu în care puneam la stîlpul infamiei banda lui Roller şi-l informam că boala mea de inimă s-a agravat. Dar îi dădeam şi o veste care însemna bucuria colaborării noastre în plan artistic: ,,Dragă Vadim, îi scriam atunci, ţin a-ţi spune că am  terminat schiţa unui nou opus – «Cantata  byzantină» – conceput pentru flaut, oboi, fagot şi pian, opus cerut de formaţia «Modus», a distinsului «poet-fagotist», Vasile Macovei. La baza piesei mele se află răscolitoarele tale versuri, din ciclul de «Psalmi», pe care ţi le reamintesc:

«Nu se poate totul termina aşa

trebuie să fie încă o lumină

încă un refugiu pe o altă stea

unde Pomul Vieţii prinde rădăcină

Nu-i da, Doamne, morţii ultimul cuvînt

n-o lăsa să-Ţi surpe trudnica lucrare

trupul ce se-ntoarce veşted în pămînt

fie doar escala vieţii viitoare

Lasă-ne speranţa că mai e ceva

Nu ne lua credinţa, mai presus de toate

Nu se poate totul termina aşa

Dăruie-mi toiagul spre eternitate».

Nu exagerez… Este poate cea mai expresivă compoziţie a mea, scrisă în ultimii ani! Şi asta, datorită versurilor tale. Mi-am dat seama, încă o dată, de muzicalitatea, măiestria şi de forţa emoţională a elegiilor, scrise la moartea adoratei tale mame, precum şi de forţa dramatică a «Psalmilor». În felul acesta, colaborarea noastră – pe tărîmul creaţiei – a prins contur.

Poate prea tîrziu…”

Cînd am scris acest ultim gînd, mă refeream la mine. Ne-a fost dat, însă, să ne continuăm colaborarea în paginile revistei ,,România Mare”, unde Vadim mi-a publicat eseurile şi poemele pe care

le-am scris, pînă la dureroasa plecare a lui în eternitate, înainte de a împlini 66 de ani…

Ca şi în cantata mea, ,,În marea trecere”, pe versurile marelui poet Lucian Blaga – închei, rugîndu-L pe Cel de Sus: ,,Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!”.

DORU POPOVICI