Acum, cînd toamna ne invocă zăpezile de alb, și ger,

Ce stau să primenească lumea cu frigul respirat pe nări,

Cînd ochii cată primăvara, abia mijită-n depărtări,

Și cînd pătrundem iar în vîrsta cu Plugușor și Leru-i Ler,

Acum, cînd Țara e-nghețată, cînd nici un rîu nu e-nghețat,

Cînd Everesturi de credință se năruie ca un castel

Surpat în marea de ispită a unui mercenar rebel,

Și cînd românul nu mai speră să aibă suflet luminat,

Acuma îmi îndrept strigarea către lăcașul tău din Cer,

Și-l rog pe Dumnezeu, că-I mare, să ne deschidă poarta-n zori,

Ca să putem vorbi cu tine, noi, de dreptate doritori,

Să mai auzi cum mor românii în Europa, și tot cer.

Cer drepturi la o viață demnă de un Popor cu nume sfînt,

Pe-un continent în care lupii cad tot mai des în recidivă,

Vino să vezi cum Europa debusolată-i în derivă,

Și nu știm dac-avem sub talpă vulcanul Etna sau pămînt!

Cît despre Țara noastră dragă, cea pentru care te-ai luptat

S-o vezi numai într-o lumină și în culori de curcubeu,

Ca scut în calea nedreptății, și-un paravan cu Dumnezeu,

S-o vezi, ca steag de libertate, ca Națiune și ca Stat,

Și întregită în fruntarii, cu Basarabia la loc,

Cu oamenii frumoși, din stemă, românii noștri de demult,

Fără hotarul – ca arbitru  - cu apa tulbure, pe Prut,

Țara venită din milenii, din rădăcină și din foc.

În anii petrecuți în lipsă, a-mbătrînit și s-a surpat,

Poporul a plecat în lume, într-o bejanie sinistră,

Pentru mai multe milioane, azi, România nu există,

Ei sînt acum în alte nații, și nu se-ntorc, și e păcat!

Politica-i o apă chioară, servită ca un dulce vin

De politruci fără coloană și fără suflet românesc,

Se ceartă-ntruna ca la piață, și din străfund se dușmănesc,

Și nici că-i mai interesează al României crunt destin.

Corupția e la-nălțime, hoții proliferează-n draci,

Ei dîndu-și mîinile murdare peste prea întristata Țară,

În Parlament se joacă table, și Nația trage să moară,

Sub un covor de lașitate: aceștia sînt, ce să le faci?

O, măcar de-ai mai veni odată, să-ntoarcem ceasul în trecut,                                                            

Și să renască iar virtutea în Țara tristă, fără țel,

Să fim iarăși uniți, românii, peste Carpați și sub Drapel,

Și în bătrîna Europă să fim stimați ca la-nceput!

Să vii să scuturi pomul vieții de cei care ne pîngăresc,

Să pui la loc iubirea sacră, de mamă bună și de Țară.

Dar, cît mai repede posibil, că altfel totul o să moară,

Și va rămîne amintire ce-a fost odată românesc.

GEO  CIOLCAN, București – 29 noiembrie 2019