
- 06-11-2023
- 0 Comentarii
- 446
- 1
Să scrii sau să vorbești despre Preotul-Scriitor Gala Galaction (Grigore Pișculescu) e o mare cinste, care implică documentare, dar și concentrare – e greu ca într-un articol (chiar eseu) să se prezinte meritele unuia dintre cei mai mari scriitori, care a slujit credința ortodoxă românească. Datele privind viața sa pămînteană pot fi concentrate într-un fragment al unei expuneri, dar nu și datele privind evoluția, opera sa, universul său de gîndire și simțire, pentru că, pentru spiritualitatea, pentru Teologia românească face parte din pleiada Secolului XX.
Grigore Pișculescu s-a născut pe 16 aprilie 1879 la Didești (Teleorman) și a plecat la Domnul pe 8 martie 1961, din București. N-am să uit cît oi trăi imaginea acestui părinte din sicriul de pe masa aflată pe Calea Victoriei, vizavi de Academie. Eram către sfîrșitul anului IV la Filologie, era spre miezul nopții, veneam cu un grup de la o serată care avusese loc la Casa Ziariștilor (azi inexistentă) dinspre Piața Victoriei. Trecînd prin fața Bisericii, am văzut ușile deschise și oarecare lumină înăuntru. Am intrat și noi. Am văzut sicriul în care zăcea, cuprins de somnul veșnic, Gala Galaction, cu lumînări aprinse la căpătîi. Cred că această „întîlnire” n-a fost întîmplătoare – o să vă lămuriți din destăinuirile care vor urma.
Bunicul său dinspre tată era aromân, iar bunica, fată de mocan din Țara Bîrsei. Primul lor născut e Nicolae, tatăl viitorului scriitor, care se va căsători, la începutul anului 1878, cu Chiriaca Ostreanu, fiica protoistosului Constantin Ostreanu din Roșiorii de Vede (îndrăznesc să spun părerea care-mi trece prin gînd: numele Chiriaca, avînd diminutivul Chirața, parcă ține tot de neamul aromânilor veniți din sudul Dunării, macedoneni, deci aromâni). Primul lor copil e Grigore – viitorul scriitor. Din JURNALUL acestuia, publicat în 5 volume de Theodor Vârgolici (1930-2019), la editura Albatros, Colecția Memoria, între 1996-2003, ediția a II-a (text integral), aflăm date privind viața și evoluția sa ca scriitor și ca distins teolog.
A urmat primele două clase primare în satul natal Didești, iar în 1888, Nicolae Pișculescu își înscrie fiul în clasa a III-a primară la școala din Roșiorii de Vede, pe care acesta o absolvă în 1890. „La vîrsta de 12 ani, am venit la București – notează scriitorul în JURNAL – și am intrat solvent la internatul Liceului Sf. Sava. Tata a murit acum vreo 6 ani [în 1892]. Era un om voinic și frumos. Iubea chefurile, femeile, caii și armele. Era însă uneori de o poezie și de o filozofie fermecătoare. Era un povestitor incomparabil. Mama e sănătoasă și o să trăiască mult peste cei vreo 45 de ani pe care îi are [în 1898]. Am un frate de vreo 17 ani, e un băiat frumos și de o sănătate de fier. /.../ Am o soră de 12 ani”.
Băiatul a rămas la internatul liceului pînă în 1905, cînd mama sa, văduvă, se mută întîi la Roșiori, apoi se stabilește, cu familia, în București.
În liceu, leagă prietenii de viață cu Tudor Arghezi (1880-1967) și N.D. Cocea (1880-1949). Pe Arghezi l-a cunoscut la cenaclul lui Alexandru Macedonski (1854-1920) din Strada Povernei, în 1896; a aflat că e elev la același liceu, cu un an mai mic. Prietenia care s-a legat între ei a fost atît de puternică încît, pentru a anula bariera dintre clase care îi despărțea, Galaction se decide, în 1896, să nu mai învețe nimic ca să rămînă repetent și să devină coleg cu bunul său prieten, devenit tovarăș de aspirații literare: „Am rămas repetent – acum 29 de ani – de dragul lui Arghezi”, declară Gala Galaction în 1925, în interviul luat de Ion Călugăru (Gala Galaction despre Arghezi, în Integral, an I, nr. 3, mai 1925, p. 4). În 1940, cînd Arghezi, cel care, un timp, a îmbrăcat haina monahală sub numele Iosif, împlinea 60 de ani, Gala Galaction mărturisea, printre altele: „Rămînem unul pentru altul, indivizibil și definitiv legați, prin acea viață negrăită și nepieritoare, care începu pentru noi în acea seară de iunie și se întări, nu ştiu unde, în taina oracolelor vieții, prin funii de mătase trecute de la el spre mine și de la mine spre el”. (Cf. Gala Galaction, Aniversarea lui Arghezi, în vol. Oameni și gînduri din veacul meu, p.169)
Terminînd liceul, se înscrie, în 1898, la Facultatea de Litere și Filosofie din București. E anul în care dovedise deja că mînuiește pana scriitoricească și în care o cunoaște pe Zoe și e copleșit de dragostea care-i invadează inima, dar și de o trăire intensă în credința sa. Este adevăratul eveniment care, după propria-i mărturisire, avea să hotărască definitiv drumul vieții sale. „Mergînd la Mînăstirea Agapia împreună cu prietenul N.D. Cocea, cunoaşte aici, pe 13 iulie 1898, pe vara acestuia, Zoe, care era soră în ascultare, adică în faza preliminară intrării în monahism. Născută în 1867, Zoe trăise tot timpul între chiliile mînăstirești și alt viitor nu avea decît viața monahală. Iată însă că sufletele celor doi tineri sînt zguduite de cele mai firești sentimente lumești. Galaction se hotărăște să urmeze drumul Teologiei”. (Cf. JURNAL, în Prefață, p. 13-14)
Scriitorul notează că mama sa nu era încîntată de căsătoria cu „sora” Zoe, cu 12 ani mai mare. „Am chemat-o la noi acasă pe «sora Zoe» de la Agapia și – spre încremenirea tuturor – am declarat-o logodnica mea. În aprilie 1903, am făcut, la primăria comunei Filioara, căsătoria civilă, iar în aprilie, ziua 17, am făcut acasă, la București, căsătoria religioasă. Biata mama s-a resignat...” (JURNAL, vol. V, p. 71) Rodul dragostei lor, care a durat cît au trăit, au fost patru fete:
Magdalena-Dalina (ianuarie 1905), care va ajunge la Opera din Milano, se va căsători în Italia cu un conte, Bajocchini, și va rămîne acolo;
Lucreția-Luchi (aprilie 1906) va fi pictoriță și scriitoare, căsătorită și rămasă în Italia, a scris cărți în limba românǎ și italiană;
Maria-Marioara-Mara (mai 1970), cu două doctorate, va fi profesoară, va publica și scrieri literare, căsătorită cu avocatul Șerban Țuculescu, fratele pictorului Ion Țuculescu, și
Elena-Nunuța (octombrie 1911), căsătorită Stănciulescu, actriță la Teatrul Național din București.
Asistă la slujba de la Catedrala Metropolitană prin care Tudor Arghezi (Ion N. Theodorescu) primește haina monahală pe care a purtat-o aproape 5 ani.
Își continuă studiile de Teologie și, în 1909, obține, la Cernăuți, doctoratul cu calificativul de excepție „eminent cu unanimitate”. Este hirotonisit preot în 1922 (la 43 de ani) și, în 1926, devine Profesor la Universitatea din Chișinău.
Alături de marii scriitori, colaborează permanent la un număr impresionant de reviste: începe să publice la ADEVĂRUL LITERAR încă din adolescență, în 1895 și, împreună cu alți tineri scriitori, scoate reviste, se bucură de sprijinul lui Alex. Macedonski. Editorial debutează în 1914 cu volumul de nuvele Bisericuța din Răzoare, care evidențiază nu doar excepționale calități de povestitor, ci și preferința pentru anumite teme teologice, fantastice, psihologice, dezvăluind conflictul dintre legea trupului și legea minții, înfățișînd realist raporturile dintre oameni. (Cf. Dicționar cronologic. LITERATURA ROMÂNĂ, 1979, p. 275)
În 1916 îi apar două volume: Clopotele din Mînăstirea Neamțu (Andrei Moțul consideră că scriitorul „apelează la fantasticul basmului în simbolistica convertirii creștine”) și La țărmul mării, reverii și note.
În 1920 îi apare volumul Răboj pe bradul verde, apoi volumul de proză Caligraful Terțiu – Adevăr și închipuire, iar în 1932 vede lumina tiparului romanul Papucii lui Mahmud, în care pledează pentru o „armonie universală între religii, izvorîtă din iubire”.
În anul următor, 1933, îi apare romanul Doctorul Taifun, în care autorul „dezbate problema responsabilității etice a bărbatului într-o societate ce tratează femeia ca pe o sclavă și ca pe un instrument al plăcerii. Finalul îndeamnă la o clemență universală, echitatea socială trebuind să urmeze preceptele creștine”.
În 1935 opera sa literară se îmbogățește cu romanul autobiografic La răscruce de vînturi, despre care autorul declară: „Urzeala cărții mele e luată dintr-un jurnal intim și completată cu mărturiile cotidianelor epocii. Din acest punct de vedere, fabula mea are picioare de cronică”. Remarcăm faptul că, în unele scrieri, creează o stare de tristețe profundă.
În 1942 îi apare fantezia dramatică Rița Crăița.
În 1946, pe 29 decembrie, sînt sărbătoriți Gala Galaction și Tudor Arghezi pentru jumătate de veac de activitate literară.
În 1947 este ales membru titular al Academiei Române, alături de Zaharia Stancu (1902-1974).
În 1949 i se tipărește primul și singurul volum din seria OPERE, îngrijit și prefațat de autor, iar în 1959 i se publică în colecția Scriitori români, sub îngrijirea lui Theodor Vârgolici, care nu demult ne-a părăsit, cu o prefață de Dumitru Micu (1928-2018), OPERE ALESE (nuvele, povestiri, amintiri, reverii, însemnări de călătorie). Vor urma vol. II, 1961 (articole) și vol. III-IV, 1965 (romane).
Cea mai importantă exegeză purtînd titlul Gala Galaction (1967) i-o datorăm lui Theodor Vârgolici (1930-2019). Am avut onoarea să vorbesc la telefon cu acest merituos critic literar pe 25 iunie 2019, în perioada finală a cărții mele Gala Galaction și Valea Călugărească. Nu se simțea bine, dar a spus că se bucură enorm, aflînd că mai sînt cercetători care-l prețuiesc și-l readuc în actualitate pe Gala Galaction. Mi-a mai spus că spiritul, activitatea intelectului favorizează fizicul. Cu vorbă clară, la 89 de ani împliniți, a spus că are dreptate Prof. Ștefan Cazimir (1922-2021) cînd spune că, de la 80 de ani, nu mai sîntem bătrîni, ci longevivi. S-a dus la Domnul, după aproape două luni, la 20 august, și n-a apucat să vadă lucrarea pe care am publicat-o.
Gala Galaction are mari merite în cultura română – în sens larg. Neuitata Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta – atribuia lui Galaction cel mai mare merit prin traducerea Bibliei – „cartea de căpătîi a umanității, indispensabilă unei culturi solide”. Marea Profesoară sublinia, de asemenea, importanța scrierii în limba română și a tipăriturilor. Amintea de Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung către judele Hans Benkner din Brașov, de traducerile de texte maramureșene (Psaltiri) și (1521) de primele tipărituri datorate lui Coresi (toate din Secolul XVI). Acorda o importanță deosebită unui monument al limbii române – Palia de la Orăștie (imprimată între 14 noiembrie 1581 și 14 iulie 1582) – prima traducere românească a celor două cărți de început ale Vechiului Testament. Din revista ROMÂNIA MARE (nr. 1653, august 2022, p. 7) aflăm că, pentru prima dată, în acest document se scrie român și nu rumîn.
Amintim, de asemenea, Tipăriturile de la Tîrgoviște ale Sfîntului Ierarh Martir Antim Ivireanu (1660-1716), importanța pe care au avut-o „pentru activitatea pastoral-misionară a Bisericii noastre, precum și pentru cultura românească” – după cum scrie Sfinția Sa Pr. Marian Puiescu în articolul din Ziarul LUMINA (29 sept. 2023, p. 10), din care cităm și următoarele rînduri: „În prima cetate a tiparului românesc, la Tîrgoviște, unde Ieromonahul Macarie a tipărit primul Liturghier Ortodox din lume și prima carte tipărită în Țările Române, Sfîntul Ierarh Martir Antim Ivireanu a editat 18 volume, dintre care cele mai multe, adică 14, în limba românǎ. Acest demers se înscrie în necesarul și marele efort al Sfîntului Ierarh de a introduce limba română în cult. Dumnezeieștile Liturghii și Evhologhionul sînt numai două dintre cele mai importante volume tipărite la Tîrgoviște și pe care le sărbătorim anul acesta, la 310 ani de la apariția lor“.
(va urma)
Prof. dr. ELIS RÂPEANU
-5.2 C