Ion Agârbiceanu (1882-1963) este unul din cei mai cunoscuți scriitori români, nuvela sa, ,,Fefeleaga”, inclusă în manualele școlare, a deschis zecilor de generații de elevi o fereastră spre lumea tristă a satelor sărace din Munții Apusei. Însă Ion Agârbiceanu s-a remarcat, totodată, ca una dintre cele mai proeminente figuri publice din România. El a fost, pe rînd, preot greco-catolic într-un sat de munte, preot militar în timpul Primului Război Mondial, inclusiv în Rusia, protopop al Clujului și canonic al Eparhiei Române Unite cu Roma de Cluj-Gherla. Însă a fost și parlamentar în mai multe rînduri, iar într-unul dintre mandate a ajuns și vicepreședinte al Senatului.
De asemenea, Ion Agârbiceanu a fost ales membru al Academiei Române și a condus două dintre cele mai prestigioase ziare din Cluj: Patria și Tribuna, ambele apropiate de Partidul Național Român, care a devenit din 1926 Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu. A fost și președinte al Sindicatului presei românești din Ardeal și Banat.

S-a născut la 12 septembrie 1882 la Cenade, Alba, ca al doilea dintre cei opt copii din familia lui Nicolae şi a Anei Agârbiceanu. Pădurar, gospodar înstărit, ştiutor de carte, tatăl se va muta mai tîrziu ca „vigil de pădure” în ţinutul Odorheiului. În 1889, Agârbiceanu începe şcoala în satul natal. Din 1892 urmează la Blaj gimnaziul şi apoi liceul, Bacalaureatul trecîndu-l în 1900. Către sfîrşitul liceului se încearcă în literatură şi trimite „Unirii” din Blaj, în 1899, mai întîi o poezie, apoi schiţe şi poezii, semnate Alfius.
Cea dintîi scriere literară iscălită cu numele său apare în 1901, tot în „Unirea”; atunci începe şi colaborarea la „Familia”. Între 1900 şi 1904 este student al Facultăţii de Teologie din Budapesta. Se integrează lesne în cercul studenţilor români, participînd la întrunirile societăţilor literare ale colegilor săi. Continuă să colaboreze la „Unirea”, dar trimite şi cîteva schiţe umoristice la „Drapelul” din Lugoj (1902-1903), semnate Potcoavă, precum şi la „Răvaşul” din Cluj (1903-1904), și la „Sămănătorul” (1903).
Prestigiul lui Agârbiceanu creşte considerabil din 1902, cînd începe să publice în paginile „Luceafărului”, scos la Budapesta de Octavian C. Tăslăoanu. De altfel, Agârbiceanu va rămîne nu numai colaboratorul constant al acestei reviste, ci va deveni şi prozatorul ei reprezentativ sub numeroase aspecte. Din iulie 1904 (cînd termină facultatea) şi pînă în toamna lui 1905, este „subprefect” la internatul liceului din Blaj, apoi se înscrie la secţia de limbi clasice, istorie şi română a Facultăţii de Litere din Budapesta, pe care o părăseşte brusc, în ianuarie 1906, cînd se întoarce la Blaj, angajîndu-se ca funcţionar la Mitropolie. Ipodiacon şi apoi diacon, este hirotonit preot în aprilie, după ce, cu o lună mai înainte, se căsătorise cu Maria Aurelia Radu. Tot în aprilie, este numit preot (de rit unit) în comuna Bucium-Şasa, din Munţii Apuseni, unde rămîne pînă în mai 1910. Acolo a avut ocazia să descopere viața grea a moților, care i-a inspirat apoi multe dintre scrieri. Apoi a fost transferat la Orlat, o prosperă așezare care era odinioară sediul unui regiment de grăniceri.
Pe lîngă activitatea pastorală, Ion Agârbiceanu a început să publice în ziarele Tribuna din Sibiu, Gazeta de Transilvania din Brașov, Cultura creștină din Blaj sau Sămănătorul din București.
În toamna lui 1916 se retrage din Ardeal, mai întîi la Rîmnicu Vîlcea, apoi la Iaşi, pregătindu-se chiar să emigreze în Statele Unite, prin Rusia. Evenimentele de acolo îl întorc însă din drum. În 1917, se afla la Chişinău, de unde colabora la „Ardealul”, apoi la „Neamul românesc”. Este numit preot militar al corpului de voluntari ardeleni şi bucovineni din armata română. Întors, pentru scurt timp, la Orlat, după înfăptuirea Unirii, renunţă la parohie şi acceptă, ca membru al Partidului Naţional Român, conducerea ziarului „Patria”, care apărea la Sibiu, apoi la Cluj, publicație pe care o dirijează între februarie 1919 şi martie 1927.
Pentru scriitor, aceşti ani înseamnă o perioadă de acumulări. Îi apar numeroase culegeri de povestiri, nu totdeauna foarte reprezentative pentru scrisul său. În iunie 1919 este ales membru corespondent al
Academiei Române, în 1921 – preşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat, în 1923 – membru în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români.
Articolele pe care le scrie aproape zilnic mărturisesc dorinţa lui de a contribui la consolidarea statului român şi la desăvîrşirea Unirii, ridicînd totodată probleme specifice Transilvaniei şi încercînd să se opună imixtiunii politicianismului în viaţa cotidiană a acestei provincii. Experienţa socială acumulată pînă la 1916 îl face să judece cu acuitate viaţa politică de după Unire. Membru al Marelui Sfat Naţional, deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului, se implică pasionat în dezbaterea modalităţilor de afirmare a specificului naţional şi, mai ales, a tradiţiei. Este şi motivul care îl determină să părăsească Partidul Naţional Român şi să se afilieze, în 1927, Partidului Poporului.
În anul 1928 este numit în conducerea Astrei. Colaborează la alte reviste şi ziare, între care „Adevărul literar şi artistic”, „Ramuri”, „Flacăra”, „Gîndirea”, „Cele trei Crişuri”, „Lamura”, „Transilvania”, „Cugetul românesc”, „România literară” etc., continuă colaborarea la „Viaţa românească”, „Cosînzeana”. Tot acum îi apar o serie de volume: Legea trupului (Povestea unei vieți), în 1926, Legea minții (Povestea altei vieți), în 1927, Stana (1929), Minunea (1936), ediția a doua din Arhanghelii (1932) ș.a.
Nu-şi uită obligaţiile confesionale şi, la Beiuş, tipăreşte numeroase broşuri cu caracter religios. În
1930 este numit protopop al districtului, iar în anul următor, este înaintat arhidiacon, canonic al bisericii catedrale.
Ostil violenţei, condamnă mişcările extremiste de dreapta. Cum viaţa politică devine tot mai agitată, iar integritatea României tot mai ameninţată, acceptă, în octombrie 1938, conducerea ziarului „Tribuna”, în fruntea căruia se află pînă în august 1940. Nu era un jurnalist prin vocaţie, ci mai curînd un observator şi un moralist. Iscălind în ziare, fie cu numele său, fie cu pseudonimele Sevastian Voicu, I. Turcu sau Ion Olariu (Olariu era numele de familie al mamei, dinainte de căsătorie), scria despre orice, dînd sfaturi şi criticînd cu blîndeţe.
Dezmembrarea ţării, în 1940, îl obligă să se refugieze la Sibiu, unde rămîne pînă în 1945 şi unde este sărbătorit, în 1942, la împlinirea vîrstei de şaizeci de ani. Îi apar în această perioadă alte scrieri, precum şi culegeri de articole pe teme religioase. Alte romane, precum Acasă și Pe drumuri, sînt interzise de cenzură.
Odată cu încheierea războiului, Agârbiceanu se întoarce la Cluj (în martie 1945).
Opera socială a lui Agârbiceanu l-a ferit de persecuțiile pe care le-au îndurat alți prelați greco-catolici în perioada comunistă. După moartea lui Stalin, Ion Agârbiceanu a devenit, în 1955, membru plin al Academiei Române.
G. Călinescu sintetiza astfel opera scriitorului: ,,El zugrăveşte mai cu seamă intelectualitatea satelor de peste munţi, compusă din preoţi, notari, doctori. Stilul e potrivit materiei; fără coloare lexicală deosebită, curent şi din ce în ce mai îndemînatic, excepţie făcînd, în scrierile de la început, limba de oraş, prea stîngaci ardeleană. La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului, şi dacă ceva merită aprobarea neşovăitoare este tactul desăvîrşit cu care acest prelat ştie să facă operă educativă, ocolind predica anostă. Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, şi singura atitudine pe care şi-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea”. Iar Mircea Zaciu, în lucrarea sa, ,,Ion Agârbiceanu, viața și opera” , scria: ,,Izolat şi timid, Agârbiceanu a ignorat cu desăvîrşire opiniile critice despre el, cunoscîndu-le doar accidental, pe unele. Pregătindu-şi însă pentru tipar seria de Opere, a găsit de cuviinţă să rescrie unele fragmente, chiar să modifice unele romane (Sectarii, de exemplu, are un cu totul alt final), să postdateze unele povestiri (Valurile, vînturile e datată 1942, deşi a fost scrisă în conformitate cu clişeele proletcultiste din jurul lui 1960), în încercarea de a oferi posterităţii o imagine definitivă a ceea ce credea că este el însuşi”.
La 28 mai 1963, Ion Agârbiceanu s-a stins din viață la Clinica Medicală din Cluj, în urma unui infarct miocardic. Necrologul semnat de Academie și de Uniunea Scriitorilor evidențiază bogata și îndelungata sa activitate, de peste șase decenii, pe tărîm literar. La mitingul de doliu, ținut la Cluj, la 31 mai, personalitatea sa a fost omagiată de Iorgu Iordan, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc și Mircea Zaciu.
Mormîntul din Cluj al scriitorului a fost declarat monument istoric în anul 2012.
R.M.