Iubitele mele surori  și dragii mei frați, prezența mea aici îmi aduce aminte de copilărie, cînd părinții mei mă duceau la Adunare, la Casa de Rugăciuni din Strada Dragoș Vodă. Ei erau Creștini după Evanghelie. Niciodată nu am ascuns această apartenență creștină a părinților mei, ba chiar am fost foarte mîndru de ea. După cum probabil țineți minte, în anul 2000, cînd am fost pus la zid pentru faptul că părinții ar fi fost sectanți, eu am rămas în picioare și am spus: „Nu au fost sectanți, au fost copii ai Domnului!”. Numai religia creștină va fi viitorul acestui popor. Am fost însurat cu lumea și nu mi-a plăcut. Acum, aș vrea să mă însor cu Biserica lui Isus Christos! Aproape nici unul dintre noi nu a nimerit calea dreaptă de la început. Întotdeauna a fost nevoie de un moment de trezire spi­­rituală. La mine, acest moment a fost în trepte, atunci cîn­d au trecut în lumea umbrelor părinții mei dragi. Parcă un fluid magic am simțit atunci, care mă făcea să duc mai departe misiunea lor creștină. Tata a fost absol­vent al Seminarului Baptist din București. Era predicator și prieten cu fratele Richard Wurmbrand. Era pregătit de Institutul Bi­blic Britanic pentru a fi mision­ar în Madagascar, dar pentru că misionarii trebuiau să plece perechi-perechi, iar ma­ma nu absolvise Seminarul, au rămas amîndoi în țară. Vă spun toate astea pentru a sublinia rolul deosebit de mare pe care îl au predicatorii  și misionarii. Ei sînt urmașii Apostolilor Mîn­tuitorului. Ei poartă din generație în generație, din veac în veac și din mileniu în mileniu, Cuvîntul lui Isus Christos – Singurul
care poate salva specia umană de la ruină și de la sinu­cidere.
Am venit cu inima curată și entuziastă în această Casă a Domnului. Frații noștri întru Christos, Ioan Ceuță și Ioan Miclea, m-au vizitat de multe ori la biroul meu senatorial. Dar nu acolo e Casa Domnului. Aici e Casa Domnului! Eu cred că în declarația de avere a lui Dumnezeu ar trebui trecute sute de milioane de case, pentru că peste tot unde există adu­nări ca acestea, sînt casele lui Dumnezeu. Ce se face aici este un lucru extraordinar! Locul fusese pustiu, era una dintre pe­ri­feriile Bucureștilor noștri fanarioți, și în nu­mai cîțiva ani, prin străduința fraților noștri din America, iată că se naște un miracol. Înainte de a începe această a­du­nare, am văzut o rîndunică, sus de tot, sub plafonul acestei săli. Aceasta e binecuvîntarea lui Dumnezeu, care i-a făcut
cuib aici!
Aș vrea să vă felicit încă o dată pentru clădire și pen­tru bibliotecă. Am să vin să împru­mut și eu unele cărți, și vă voi face la rîndul meu o donație de carte creștină și de carte consacrată civilizației, pentru că studenții acestui important Institut trebuie să aibă o viziune foarte largă, foarte bogată, asupra Istoriei și a Umanității. Gîndiți-vă ce pacoste sînt acei predicatori care n-au har, dar nu au nici un fond cultural solid. Cultul dvs. creștin trebuie să crească predicatori sclipitori, care să convingă oamenii să-i urmeze. Nu vă ascund faptul că mi-a plăcut ce am văzut la intrare: acei tineri care cîntau pentru gloria lui Isus Christos. În felul acesta, tînăra generație va veni mai ușor și cu inima mai deschisă către această magnifică lucrare a creștinării permanente a unui popor. Niciodată să nu uităm că am intrat în Mileniul III d.Chr. Un împărat al Sfîntului Imperiu Romano-German, Lothar se numea, prin anul 850 d. Chr. spunea așa: „Lumea se schimbă, și noi odată cu ea!”. Ui­ta­ți-vă ce prefaceri remarcabile au loc, și în România, și pre­tutindeni în lume. Voi, studenții care veți absolvi a­ceastă Academie, veți fi trimiși „ca mieii în mijlocul lupilor”, cum zice Biblia. Părinții voștri spirituali vă învață să purtați cu demnitate această cruce. Nu e greu să fii creștin! E greu să fii om de nimic! E greu să fii om fără Dumnezeu! Atunci e totul pierdut. De ce trebuie să fie oamenii crești­ni? În primul rînd, pentru că Biblia este cea mai importantă Constituție a Planetei, este suma legilor fundamentale. Dacă urmezi cursul Bibliei, nu poți să greșești. Creștinii nu fură! Creștinii nu mint! Creștinii nu înșală! Creștinii nu urăsc! Creștinii nu sînt farisei! Creștinii nu trădează! Cum de nu dă bunul Dumnezeu ca tot Poporul Român să fie creștinat mereu, și în vorbă,  și în faptă?! Și atunci, să vedeți că nu o să mai fie atîtea fenomene infracționale, copiii nu-și vor mai omorî părinții, părinții nu-și vor mai omorî copiii,  și o eră de bucurie  și prosperitate se va deschide în fața acestui neam binecuvîntat.
Am avut o experiență cu o soră din Marea Britanie, Trudy Tate, patroana unei mari edituri. Ea a încercat de mai multe ori să aducă ajutoare în România, dar aceste ajutoare dispăreau, erau jefuite. Atunci, ea a întrebat niște misio­nari: cu cine poate să lucreze în România? Acești oameni au îndrumat-o către mine și către familia mea din două mo­tive: în primul rînd, pentru că știau că ajutoarele vor ajunge unde trebuie, și în al doilea rînd, pentru că eu, fiind senator, puteam să asigur trecerea lor prin vamă  și puteam astfel să le păzesc. Așa s-a și întîmplat, și ajutoarele au ajuns la copiii foarte săraci din Basarabia.
Dumnezeu lucrează pe căile Sale tainice. Au fost multe situații cînd era nevoie de aprobări, pentru licență, pentru funcționarea institutelor teologice, dar ani de zile nu s-au dat aceste aprobări, din diferite motive. Destinul a făcut ca președintele Comisiei de Învățămînt din Camera Deputa­ților să fie un deputat al nostru, iar președintele Consiliului Național de Acreditare Academică, Ion Mihăilescu, să-mi fie coleg de facultate, de an și de grupă. Vă spun vouă, acum, ce nu am spus niciodată în public, pentru că încă este un pericol să rostești adevărul în această țară. Cunoașteți proverbul românesc: „Adevărul umblă cu capul spart!”. Eu am intervenit și am rezolvat multe acre­ditări și licențe, pentru că știu că este nevoie de cît mai multe Temple ale învățăturii lui Isus Christos. Tîrziu de tot, după 50 de ani, am descoperit care este scopul vieții mele. Mi-a fost o teribilă rușine de viața mea anterioară, așa cum trebuie să ne fie tuturor înainte de nașterea din nou. Toți sîntem copii ai păcatului, dar vine un moment cînd trebuie să punem capăt la păcat, pentru că viața noastră nu este numai cea de pe acest Pămînt, vom mai sta miliarde  și mi­liarde de ani, în Rai sau în Iad, depinde de felul cum ne desfășurăm viața, în existența scurtă pe care ne-a dat-o Dumnezeu aici. Acest scop al vieții mele, pentru care am început să lupt, nu numai în țară, ci și pe plan internațional, este unificarea religiei creștine! Isus a fost unul singur, dar, de 2000 de ani, oamenii L-au împărțit, cum au împărțit gărzile bunurile Lui, la picioarele Crucii. Eu sînt sociolog al religiei la bază, și știu că în lume sînt 18 denominațiuni creștine. Toate au valoarea lor și eu voi veni în orice Casă a Domnului,  și la ortodocși,  și la cato­lici,  și la protestanți, peste tot unde voi fi invitat, pentru că vreau să redevenim, cu toții, creștinii primari, creștinii lui Isus din Secolul I. Fiecare cult creștin are valorile sale minunate. Iar eu vă cunosc pe voi, și vă prețuiesc foarte mult. Dar gîndiți-vă că, atunci cînd va fi a doua venire a lui Isus Christos, El nu va putea să bată la ușile a 18 culte creștine, pentru că e prea ostenit după 2000 de ani de suferință și de drumuri... El va bate la o singură ușă, la o singură biserică creștină! Așa ar trebui să se întîmple! Haideți să-I ușurăm misiunea! Uma­nitatea o duce rău  și o va duce  și mai rău, pentru că religia creștină nu e unită. Se ceartă creștinii între ei și asta nu este bine.
Preasfîntul Părinte Ioan Paul al II-lea se întreba într-o predică, de acum celebră, ca un înalt sacerdot, dar și ca un distins poet: „De ce ce tace Dumnezeu?”. Este o întrebare retorică și noi știm răspunsul. Părerea mea este că Dum­nezeu nu tace, El ne vorbește zi și noapte prin miracolul firii, prin maternitatea femeii, prin plăsmuirea oaselor în pîntecul ei, cum spune Ecleziastul, chiar prin minunea care se întîmplă aici: ați venit din toate județele țării, alții de la 20.000 de km depărtare, din America, pentru a-L sluji pe Dumnezeu! Așa că Dumnezeu nu tace! Dumnezeu vor­bește prin fiecare din voi, prin gîndurile voastre, prin fap­te­le voastre bune, prin rugăciunea de zi cu zi. Noi trebuie să ne rugăm pe genunchi, fiindcă pentru creștini, ge­nunchii sînt mai importanți decît ochii din cap.
Închei aici, spunîndu-vă că aveți în mine un prieten, nu știu dacă mare, dar cinstit  și puternic da, în mod sigur. Haideți să rostim acum cu toții „rugăciunea inimii”, făurită, în urmă cu mai mult de 1.000 de ani, de călugării de la Mun­tele Athos: „Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Amin!”.
CORNELIU VADIM TUDOR
(Discursul a fost rostit, liber, vineri,
30 mai 2003, la festivitatea de inaugurare
a noului sediu al Universității Biblice
din București)