
- 08-12-2020
- 0 Comentarii
- 2258
- 17
Nu-i vorbă, în America e la fel, sau prin alte ţări, prostia
fiind răspîndită în mod egal pe Planetă. Dar un om ca mine suferă fizic cînd
vede aşa ceva. Şi mă refer nu numai la incultură, ci şi la agramatism, la
violarea limbii române. Normal că, în raport cu aceste exemple, eu le par unora
extraterestru. Dar nu e vorba numai de mine, ci şi de alţi români, din
generaţia mea. Explicaţia e una singură, în trei viteze: 1) Am avut părinţi
buni; 2) Am avut dascăli buni; 3) Nu ne-am încetat educaţia nici pînă la vîrsta
asta, citind şi cultivîndu-ne zi de zi.
„Meseria mea e riscul” – se intitula
cartea unui celebru cascador francez. Eu îmi permit să parafrazez: „Meseria mea
e cultura”. E o distincţie între cultura generală – de almanah, de calendar de
perete, de informaţie zilnică – şi cultura enciclopedică. Există domenii în
care mă simt stăpîn absolut. Dar şi domenii unde sînt bîtă, însă recunosc asta
cu sinceritate şi nu mă bag. Totuşi, dacă ceea ce cunosc voi ţine doar pentru
mine, atunci n-are nici o valoare. Mi s-a propus să iau o catedră, la o universitate
particulară. Am refuzat, din două motive: dacă tot fac un efort, atunci să nu-l
fac doar în faţa a 100 de oameni, ci în faţa a sute de mii (o emisiune de
televiziune) şi, pe de altă parte, cîştigul unui profesor e foarte modest, ori
eu am cheltuieli mari. Dar posturile de televiziune nu se înghesuie să
găzduiască emisiuni de culturalizare autentică.
Ceea ce vedem, acum, pe micul ecran e sub-cultură, suficientă
pentru minţile periferice ale unor cetăţeni de rangul doi. Ce-i drept, şi
profesorii au partea lor de vină. Faptul că sînt plătiţi prost nu poate
constitui o scuză veşnică. În definitiv, ce venituri credeţi că aveau un Anton
Pann, sau un Ion Heliade Rădulescu, ori Gheorghe Lazăr? Dar aceşti apostoli
erau mistuiţi de flacăra pasiunii. Aveau vocaţie de misionari.
În urmă cu cîţiva ani, cînd mai mult de 50% dintre elevi au
picat la Bacalaureat, am avut curiozitatea să văd ce fel de întrebări li s-au
dat la Limba şi Literatura Română. Şi ca scriitor, şi ca membru al Comisiei de
Cultură şi Învăţămînt a Parlamentului European. M-am luat cu mîinile de păr!
Fraze kilometrice şi confuze, contorsionate, chiar neinteligibile, presărate şi
cu mostre de agramatism! Îmi era, mie, greu să pătrund prin desişul lor
întunecat, darmite unui elev de 18 sau 19 ani. Am sunat-o pe Ecaterina
Andronescu, ministrul Educaţiei, cerîndu-i, în mod oficial, să-mi dea numele
profesorilor evaluatori. Invocînd tot felul de motive, ea a refuzat. E treaba
ei. Dar nu vom face nici un progres în felul acesta. Acei profesori se vor
crede intangibili, vor tortura limba română şi logica pe mai departe, iar
copiii şi părinţii vor trăi noi şi noi drame. Matematic se va întîmpla aşa.
Textualismul şi alte prostii post-moderne i-au zăpăcit de cap pe aceşti
profesori. Ei complică cele mai simple lucruri şi noţiuni pentru că aşa e moda,
uitînd care e scopul real al educaţiei.
În vacanţa de Paşte am fost la Braşov, cu familia. Am avut
nişte oaspeţi la masă, cu copii aflaţi în pragul Bacalaureatului. Familiile
respective erau îngrijorate. Şi pe bună dreptate. Indiferent cît de bine s-ar
pregăti aceşti adolescenţi, chiar cu meditatori, ei tot se vor confrunta cu
riscul unor accidente neprevăzute, care îi vor încurca. Şi asta pentru că
există profesori care vor să se remarce, ei, să fie, ei, protagoniştii
examenului. Şi atunci, se scarpină cu mîna stîngă după urechea dreaptă. Vorba
aia: de ce să fie simplu cînd se poate complicat? I-am telefonat ministrului
Educaţiei, Sorin Câmpeanu, căruia i-am spus că ar fi o adevărată tragedie
naţională dacă ar cădea, din nou, la Bacalaureat, zeci de mii de elevi.
„Verificaţi bine logica şi justeţea întrebărilor – l-am rugat. Dacă, prin
absurd, acum ar da examen Mitzura Arghezi şi i-ar pica drept subiect opera
tatălui său, ea ar cădea cu brio!”. În opereta „Vînt de libertate”, de
Dunaevski, un duet sună aşa: „Noi sîntem profesori/ Şi examinatori/ Atoateştiutori/
Şi-atotcunoscători./ Sînt spaima candidatului/ În faţa subsemnatului/ Toţi
tremur’ ca piftiile/ Cu miile eu îi trîntesc, de-i zăpăcesc” (citat din memorie).
Îmi amintesc, cu multă duioşie, de învăţătorii şi profesorii
mei. De cîte ori trec pe lîngă şcolile pe care le-am urmat am o strîngere de
inimă. Mă gîndesc la întîia mea învăţătoare, Maria Uţă, de la Şcoala Elementară
147, de la Şină, pe Calea 13 Septembrie. Apoi, după 4 ani, am învăţat la Şcoala
36, de pe Drumul Sării, unde m-au format profesoare ca doamnele Velichi
(Istorie), Augustina Barbilian (Geografie) ş.a. La Liceul Sf. Sava (Nicolae
Bălcescu) am sorbit luminile slovei de la oameni ca Mihai Bărbătescu (Limba şi
Literatura Română, dar şi Cenaclul şcolii), Luiza Reican (Materialism dialectic
şi istoric), Sighitiu (Muzică), Ioana Cosma (Istorie, directoarea şcolii). Toţi
au fost nişte oameni minunaţi, care au avut răbdare cu noi, fiind excelenţi
pedagogi, ei înşişi părinţi cu vocaţie. Iar cei care au urmat, ca mine,
cursurile de la Sf. Sava ştiu bine despre ce vorbesc, pentru că şi ei au
beneficiat de educaţia primită acolo. Numele colegiului nu vine de la vreun
Sava martirizat – ci de la Savaot, alt nume al lui Dumnezeu.
O spun cu tărie: generaţia anilor ’60-’70 a prins perioada de
aur, care, din păcate, nu se va repeta. Acei profesori au dispărut demult, sînt
ţărînă sau cenuşă, dar roadele abnegaţiei lor se văd pretutindeni. Aceleaşi
cuvinte de laudă am şi pentru profesorii de la Facultatea de Filozofie, pe care
am urmat-o în perioada 1967-1971: Miron Constantinescu, H.H. Stahl, Virgil
Constantinescu-Galiceni, Stela Cernea, Leon Ţopa (sociologie), Alexandru
Valentin, Ion Banu, Alexandru Boboc (Istoria Filozofiei), Athanase Joja
(logică), Gheorghe Dolgu (Economie), Mihai Golu (Cibernetică), Paul
Popescu-Neveanu şi Mielu Zlate (Psihologie) ş.a. De altfel, în biroul meu de
acasă am, pe perete, fotografia pe care anii I şi II de la Sociologie au
făcut-o, în iulie 1968, la Slatina, în curtea Liceului Radu Greceanu (pe care
îl absolvise tata, în anii ’30): în mijlocul nostru se află Miron
Constantinescu şi H.H. Stahl. Mă uit la ea cu nostalgie. Au trecut 47 de ani de
atunci. O viaţă de om. Ne-au murit şi profesorii, şi o parte din colegi: Mircea
Bunea, Ion Mihăilescu, Mariana Buruiană… Dumnezeu s-o ierte. În postfaţa pe
care mi-a scris-o la volumul meu de debut („Poezii”, 1977) Eugen Barbu era
încîntat că am făcut „şcoală bună”. Pentru el, un copil de tîmplar sărac,
într-o epocă de mari inechităţi sociale, aşa ceva impunea respect. Abia acum
pricep, în toată profunzimea ei, această expresie: „şcoală bună”. Acesta e
secretul întregii mele cariere. Fireşte, alături de zestrea genetică, pe care o
datorez părinţilor, şi de puterea de muncă. E o problemă de destin. Ce forţă
irepresibilă m-a făcut pe mine, un copil amărît, care n-avea nici măcar ghete,
să mă duc zi de zi, pe ploaie, pe zăpadă sau arşiţă, timp de mai bine de 20 de
ani, la tot felul de şcoli, fie la Bucureşti, fie la Viena?! Numai Dumnezeu
ştie.
CORNELIU VADIM TUDOR, 6 mai 2015
1.9 C